Reîntoarcerea în Acordul de la Paris privind lupta comună împotriva cauzelor şi efectelor schimbărilor climatice a fost ceva logic, extrem de util, în măsura în care gestul respectiv redeschidea posibilitatea finalizării şi începerii aplicării politicilor severe în domeniu, mai ales prin aplicarea cât mai rapidă a principiului "poluatorul plăteşte", măsură care - în cazul SUA şi nu numai - îi atinge direct şi are consecinţe financiare catastrofale în primul rând pentru marii poluatori industriali.

Imediat după momentul alegerii lui Biden, echipele sale de strategie politică au transmis că aici - în zona marilor acţiuni de politică externă - trebuia să se demareze o serie de evenimente cu mare încărcatură simbolică, gesturi cât se poate de publice, care să transmită dorinţa de reangajare generală în sistemul multilateralităţii şi în refacerea podurilor care, înainte de Trump, uneau SUA cu aliaţii săi din mai multe zone ale planetei. Acest mesaj era urgent să se audă ca atare, fără ambiguităţi sau ezitări, ca preambul la etapa a doua, cu mult mai complicată şi dificilă, cea a măsurilor concrete care să marcheze reinserţia în sisteme, etapă în care se va testa întreaga capacitate de negociere a noii Administraţii pe dosare cu potenţial exploziv cum ar fi Iranul şi Orientul Mijlociu, Afganistanul, terorismul şi refacerea în mare viteză a organizaţiilor din structurile globale Al Quaeda sau ISIS, China şi harta de putere, de influenţe în zona Asia-Pacific, revenirea în Africa sau în America de Sud şi tentativa de a relua legătura transatlantică la nivelul de dinaintea instalării lui Trump la Casa Albă. Plus, ca urmare logică, demararea de tratative diplomatice, sub presiune şi în mare viteză, pentru a reveni în diversele organizaţii din sistemul Naţiunilor Unite.

Foarte complicat deoarece, tehnic vorbind, există etape procedurale pe care americanii vor trebui să le parcurgă în conformitate cu statutele organizaţiilor respective şi, mai ales, să îşi dovedească capacitatea de a înfrunta starea de spirit din organizaţiile respective care, deocamdată, s-au obişnuit să lucreze fără americani şi, aproape sigur, vor emite oarecare obiecţii dacă diplomaţia de la Washington va încerca să se prezinte din nou drept conducător de principiu al tuturor direcţiilor de joc şi arbitru final în deciziile colective.

Urmează o perioadă foarte complicată deoarece cea mai presantă dintre perspective este rezolvarea "dosarului iranian", iar Biden are meritul de a fi pronunţat fraza care dezgheaţă situaţia: "Suntem gata să ne implicăm din nou în negocieri în formatul P5+1 asupra programului nuclear iranian" a spus vineri Biden  la Conferinţa de securitate de la Munchen. Se dezgheaţă situaţia şi se deblochează jocurile, astfel încât să urmeze imediat, cu medierea UE, aşa cum sugera Josep Borrell, şeful diplomaţiei europene, o reuniune a celor interesaţi, adică a reprezentanţilor Iranului împreună cu celor ai celor cinci ţări membre permanente în Consiliul de Securitate plus Germania ? Ar fi posibil, mai ales în contextul în care americanii au făcut un prim pas practic deosebit de important, adică au anunţat oficial la ONU că retrag decizia lui Trump de a invoca mecanismul "snap-back sanctions" pentru a  reimpune toate sancţiunile ONU pentru Iran. Demers refuzat prin vot de aproape totalitatea membrilor Adunării Generale (-2), eşec diplomatic fără precedent pentru SUA pe scena internaţională. 

Deci?

Să vedem, să ne gândim, răspunde Iranul prin vocea lui Abbas Araqchi, ministrul adjunct de externe: "Studiem propunerea lui Borrell care vorbeşte despre o întâlnire informală a celor 4+1 cu SUA şi Iranul, iar acum ne consultăm cu partenerii noştri, inclusiv cu Rusia şi China, şi vom răspunde în viitor acestei propuneri...Cu toate acestea, credem că întoarcerea SUA la acordul nuclear nu are nevoie de o reuniune şi că singurul mod de a realiza acest lucru este renunţarea la sancţiuni".

Foarte interesant jocul în aşteptare decis de Biden care, după ce a spus că "suntem gata să stăm la masă şi să vedem ce au de spus iranienii...cred că avem deschis un drum înspre reîntoarcerea la diplomaţie într-un mod care, în final, să ne pună pe o linie pozitivă", trece acum întreaga dificultate a deciziilor următoare pe mâna iranienilor care nu vor mai avea, ca până acum, posibilitatea de a acuza inamicul american de acte ostile. Situaţia rămâne urgentă deoarece, din rapoartele serviciilor de informaţii occidentale, iranienii sunt foarte aproape de a obţine mari cantităţi de uraniu metalizat, una dintre precondiţiile realizării de arme nucleare. Exact ceea ce semnatarele "acordului nuclear" din 2015 încearcă din răsputeri să evite. Iar condiţia Iranului rămâne aceeaşi, adică renunţatea totală la sancţiuni înainte de demararea negocierilor.

Dacă planul de acum reuşeşte, atunci ar fi prima mare demonstraţie practică a faptului că se poate într-adevăr spera la reluarea unui tandem de forţă în spaţiul trasatlantic, desigur un lucru bun pentru NATO şi ambiţiile organizaţiei de a se reinventa (imposibile sau chiar hilare fără sprijinul american de odinioară), dar mai ales pentru readucerea în actualitate a unei gândiri de profunzime privitoare la alianţele multipolare şi valoarea lor în lumea noastră de incertitudini.

Poate, dacă va exista timp şi energie, cele două administraţii, SUA şi UE, să dorească să folosească ceea ce înseamnă capacitatea europeană de a accesa uşi mai dificil de atins acum pentru americani şi pentru a depresuriza puncte de conflict extrem de periculoase. Afganistan, China, tratatele de control al armamentului şi modul de a impune respectarea lor, iată, se spune, câteva dintre temele viitoare.

Iranul însă este tema foarte urgentă, termenul limită se apropie primejdios de repede şi să vedem acum cine este capabil să producă soluţii relevante pentru pacea şi securitatea lumii în formatul unei negocieri multipolare.