Drama cotidiană a Primul Război Mondial, povestită după 100 de ani de jurnalul unui soldat
0
La aproape 100 de ani de la izbucnirea conflictului pe care lumea l-a numit atunci Marele Război, jurnalul pierdut al unui soldat scoate la iveală dramele de zi cu zi ale soldaţilor, ilustrând o realitate sumbră, marcată de soldaţi care-şi omorau camarazii pentru că nu vedeau unde aruncă obuze. A scrie într-un jurnal era strict interzis pentru soldaţi, aşa că existenţa carneţelului este remarcabilă.
Evenimentele descrise de Harry Drinkwater în jurnalul pe care l-a ţinut în perioada în care a luptat în Primul Război Mondial seamănă izbitor cu acţiunea romanului „Nimic nou pe frontul de Vest” al lui Eric Maria Remarque tocmai prin unghiul de abordare. Exact ca-n carte, tragedia războiului şi vastitatea dramei sunt descrise dureros de simplu, prin vocea unui soldat pentru care lipsa hranei, noroiul, frigul şi mai ales prezenţa morţii au devenit elementele care-i construiesc realitatea de zi cu zi.
În fragmentul de jurnal obţinut de presa britanică şi publicat în exclusivitate, Harry Drinkwater descrie Bătălia de pe Somme, din nordul Franţei.
Joi, 16 decembrie, 1915 Am ajuns astăzi la Suzanne, după un marş foarte greu. Campăm câte 12 în cort exact în porţiunea dintre duşman şi artileria noastră grea. Noaptea se văd crâmpeie de lumină din corturi, reflectate în băltoacele de afară, ceea ce creează iluzia unui tărâm de basm. Mâine intrăm în tranşee. Mă întreb ce figură vom face. Duminică, 19 decembrie Nu există cuvinte pentru a descrie condiţiile. Nu cu germanii ne luptăm, ci cu vremea. La o oră după ce am plecat, eram până la genunchi în noroi şi apă. Noroiul creştea pe măsură ce înaintam în tranşee. Avansaserăm mult înainte să fie nevoie să ne ferim, inamicul trimitea salutul de „noapte bună” cu obuze. Pentru a avansa, m-am folosit de ambele mâini cu care mă sprijineam de marginea tranşeelor. După o oră şi jumătate, am ajuns în linia întâi. Mi-am făcut apoi drum în adăpost. Ce privelişte. Imaginează-ţi o cameră sub pământ, cu pereţii mâloşi. Podeaua e acoperită cu 30 de centimetri de noroi. Marţi, 21 decembrie Bombardament greu la 11 dimineaţa. Am auzit o bubuitură puternică. Adăpostul de lângă noi a izbucnit în flăcări, iar instructorul nostru odată cu el. Am ajutat să-l scoatem de acolo, dar înainte să-l putem transporta a murit - prima noastră întâlnire cu moartea. Sunt extenuat, scârbit de totul. Sâmbătă, 25 decembrie După cinci zile în tranşee, suntem recunoscători că încă putem merge. Am dormit cam câte-o oră pe zi, mereu în picioare. Deseori, când aţipeam de la oboseală, mă trezea vreo şobolan căţărat pe umerii mei sau îi simţeam cum îmi fug peste cap. Cea mai mare parte a raţiilor nu ajung la noi pentru că tranşeele de comunicare sunt inundate şi bombardate permanent. Mâncăm cu mâinile pline de noroi, iar mulţi s-au îmbolnăvit de dizenterie din cauza asta. În rând cu ceilalţi, am stat catană la linia de tragere. Este o treabă tare sinistră, să stai şi să te uiţi peste marginea tranşeelor şi să-ţi imaginezi că fiecare zgomot pe care-l auzi este făcut de vreun german. Un şobolan care trece pe front este suficient pentru a ne atrage atenţia. În fiecare dimineaţă, cu o oră înainte de răsărit, un om stă catană în tranşee până se luminează. Asta în caz că nemţii revin la vechiul obicei de a ataca chiar înainte de zori. Dimineaţa aceasta, de Crăciun, mi-am dat jos cămăşa şi m-am spălat. Era tare de la noroi. Am avut o singură cadă, fără săpun, la aproximativ 50 de bărbaţi. Vineri, 31 decembrie Înapoi în prima linie, aproape până la brâu în noroi. Am găsit o nouă metodă de divertisment. La asfinţit, înfigem o bucată de brânză în vârful baionetei, aşteptăm să vină un şobolan s-o ronţăie, apoi tragem. Sâmbătă, 8 ianuarie 1916 La 3.30 dimineaţa, am auzit zgomote. O jumătate de oră mai târziu, o santinelă a văzut doi oameni la mai puţin de 10 metri de tranşeele noastre. Am deschis toţi focul rapid. Dimineaţa am văzut rezultatele. Un german mort şi, în jurul lui, vreo 12 grenade de mână împrăştiate. Alte cinci minute şi tranşeele noastre ar fi fost spulberate. Sâmbătă, 20 mai Unul dintre băieţii noştri a ridicat capul şi umerii deasupra tranşeelor şi a fost împuşcat imediat în cap. Luni, 22 mai La 11 noaptea, ai noştri, nesiguri de teren pe întuneric, au început să arunce cu bombe între ei. O întâmplare destul de des întâlnită.
Se încarcă comentariile...
