Recent, demonstraţia a fost reluată vivace de Emmanuel Macron, în rolul Mariei Antoinette, deranjată de mulţimea care cere pîine sub ferestrele palatului. Daţi-le cozonac! ar fi poruncit Regina - asigurînd, pentru următorii 200 de ani, ridicolul facerii de bine prin upgrade. Confruntat cu aceleaşi strigăte, Macron a dispus suveran: daţi-le cozonac bio! Progresistul de la Elysee a pariat că gloata va leşina de admiraţie, afînd că suferă spre binele planetei.

Macron şi colegii de elită occidentală au făcut pasul înainte care trimite popoarele înapoi. Nenumăraţii De Rîndeni, netitraţii şi neiniţiaţii, mărunţii şi mijlocii, comunii şi banalii au fost declaraţii inapţi şi repetenţi. Peste tot, această umanitate uitată strigă că n-o mai scoate la cap cu impozitele, vecinii musulmani, şcoala copiilor, costul vieţii şi, pînă la urmă, cu menirea pe lume. Răspunsul e încă o insultă: nu mai aveţi bani de nici unele? Poftiţi o taxă ecologică proaspătă, încă un transport de migranţi şi un rînd de alegeri degeaba. Mulţumiţi cu progresul?  

În Franţa, Primul Supraeducat al Ţării pleacă de la premiza că patimile presupuse ale stratului de ozon sînt mai importante decît amarul de fiecare zi al supuşilor. În Germania, un Cancelar mediocru pînă la geniu, preia toate edictele progresismului, aboleşte frontierele, absoarbe, fără să tresară, un milion de migranţi, răsuceşte ca pe ţigare istoria propriei naţiuni şi îşi acordă medalia de aur pentru virtute. Dar apogeul dezmăţului progresist e de găsit în Marea Britanie.

În 2016, votul popular a scos ţara din UE. Elita a primit verdictul cu exclamaţii scandalizate: ce ne-aţi făcut, idioţilor? cum aţi îndrăznit? de asta v-am lăsat să votaţi? vă scoatem noi Brexitul pe nas! Şi, după doi ani de arte procedurale negre, decizia populară a fost desfigurată şi trimisă acasă, de gît cu o placă pe care se poate citi: am plecat, deci vom rămâne! Căci dacă a ieşi din UE înseamnă ce scrie în acordul semnat de Londra şi Bruxelles, atunci nici un stat membru UE nu mai e în UE şi toate statele din afara UE sînt membre UE.

Democraţia sfîrşeşte umilită şi escrocată, în locul ei de baştină. Naţia care a dat lumii democraţia parlamentară e condusa de o oligarhie anglo-internaţională. Dacă încetaţi să mai ţineţi seama de croiala hainelor şi de acordul gramatical, diferenţele faţă de „clasa politică” pe care o detestaţi în România se reduc simţitor.   

Contribuţia UE la dezvoltarea prin suprimare a democraţiei europene a devenit clară: şamanismul birocratic. Adică, acel labirint de formule şi proceduri circulare care îşi anulează sensul din mers şi transformă orice în altceva, pînă cînd albul se recunoaşte o formă mai întunecată a negrului. Şi, la nevoie, invers.

După retrogradarea naţiunilor, a doua oroare pe care contează timpurile noastre e agregarea globală a elitelor.

Eticheta care încearcă să legitimeze acest tratament fatal pentru nervul democratic, e mitul complexităţii. Astfel, orice decizie publică, de la culoarea ieşirilor de incendiu, la înţelesul ieşirii din UE, e prea complexă. Atît de complexă încît nu poate fi lăsată la mintea puţină a mulţimii şi adjudecată prin votul ei prea numeros. Un comitet sau o comisie vor fi întotdeauna superioare prea limitatei minţi umane. Un cod, o reglementare şi, mai ales, anexele lor vor curăţa universul de imperfecţiuni.

De aici, din acest amestec narcotic de birocraţie şi fanatism religios-progresist vine noua definiţie a lumii în care trăim. Ea spune că naţiunile şi societăţile care le compun sînt surplus, lest şi talaj. Ele nu mai sînt democraţia întrupată ci suma superstiţiilor, atavismelor şi inferiorităţilor care ne separă de paradis. Iar paradisul nu mai e aici şi acum, în defecţiunile consimţite ale democraţiei şi în regula simplă care spune că votul decide dar nu pentru a-mi confirma inteligenţa şi visele. Nu! Paradisul e progresul construit prin dogmă şi accesibil prin edict. Capturată de progresism, democraţia occidentală a devenit cel mai sigur sistem de a pune capăt democraţiei occidentale.

După retrogradarea naţiunilor, a doua oroare pe care contează timpurile noastre e agregarea globală a elitelor. Noutatea şocantă cu care convieţuim e că elitele nu mai sînt parte a administraţiilor, guvernelor şi partidelor. Administraţiile, guvernele şi partidele sînt parte a elitelor. În aceste condiţii, nu mai există recurs democratic. Opinia comună şi stratosferică a elitei globale e liturghie. Cine o îmbrăţişează e santo subito et ante-mortem. Cine o respinge sau nu aplaudă la timp e Adolf Hitler, în porţii, culpe şi dosare individuale.

Punctul terminus al acestei inversiuni gigantice e catastrofal. Ne aşteaptă insignifianţa unui ospiciu de acord cu el însuşi. Pînă atunci, avem privilegiul sinistru de a nota dispariţia sărbătorească a democraţiei, reapariţia dezinvoltă a cenzurii şi renaşterea bigotismului pozitiv.

Singura piedică în calea acestui tip de servitute virtuoasă e bunul simţ - puterea şi îndrăzneala de a rămîne fidel principiilor elementare ale democraţiei, orice ar recomanda sau premia timpurile, liderii şi alianţele lor convenabile. Restul e speculaţie şi iluzie cu plata in cash, vieţi şi libertate, mai tîrziu. Nu mult mai tîrziu. Deocamdată, ar trebui să facem efortul incomod de a înţelege şi accepta cîteva lucruri simple şi grave.

Primul pas e o întrebare: ştiu cei ce protestează sub drapelul UE cu ce se ocupă idolii lor? Au aflat ei că onorata Uniune tocmai suceşte gîtul democraţiei în Marea Britanie? Sînt ei aşa de siguri că Polonia şi Ungaria au fost lovite de streche şi vor să revină la fascism? În sfîrşit, de cînd e logic să crezi că fărădelegile PSD fac din UE o rezervaţie de sfinţi?

Mulţumind pentru huiduieli, trecem la următorul rînd de probleme dezagreabile. Ele izvorăsc din binecunoscuta zicală care stabileşte că gura virtuosului păcătos grăieşte.

Lesne de observat, discursul unic al lumii în care trăim e o demonstraţie neîncetată de virtute. De la migraţie şi minorităţi, la datoria faţă de planeta îmbîcsită, lupta cu plasticul duşman, dreptul la sex variabil şi obligaţia la detectarea de rasism sau corupţie, tot ce aflăm despre noi e că ne putem mîntui prin progresism. Dar dacă, în tratatele sfinte e aşa, de ce, în realitate, e pe dos? De ce democraţia e tot mai neconvenabilă în raport cu gnoza elitelor, de ce expresia liberă e o vină şi de ce diversitatea e o comoară care presupune uniformitatea gîndirii?

Războiul care a cuprins Occidentul ne va atinge şi înghiţi curând. Amenajările preliminare sînt deja încheiate. Şi în România, tot mai multă lume deşteaptă crede că democraţia e atuul din mîneca prostimii şi insigna falsă de la butoniera oligarhiei.

Marele pericol pentru democraţia europeană nu e iliberalismul, ci liberalismul. Şi anume liberalismul utopic şi anti-democratic al UE.

Într-adevăr, democraţia a avut şi are o consistenţă suspectă în România. Să nu eroizăm în gol: foarte puţini români şi-au dorit democraţia, în anii dictaturii comuniste. Dacă şi-ar fi dorit-o, s-ar fi văzut, auzit şi simţit. Cei mai mulţi şi-au dorit să trăiască decent, indiferent de sistem. Tocmai asta a făcut posibilă răsturnarea trucată din decembrie ’89 şi improvizaţia democratică în care trăim azi. Dar cei ce se declară fideli democraţiei nu trebuie să se debaraseze de o înşelăciune pentru a închiria o iluzie. Nu vom avea democraţie adevărata doar pentru că facem din Comisia Europeană un fetiş. Nu e de ajuns.

Ar trebui, în schimb, să tratăm cu toată onestitatea două observaţii cît se poate de nepoliticoase.

Mai întîi: marele pericol pentru democraţia europeană nu e iliberalismul, ci liberalismul. Şi anume liberalismul utopic şi anti-democratic al UE.

În al doilea rînd: de extremism nu se fac vinovate naţiunile şi aşa zişii populişti, ci UE şi marşul ei spre statul unic.

Chiar nu se vede? O comunitate europeană de liber schimb e tot ce poate fi mai normal. Dar proiectul unei Uniuni e un tembelism arogant. Cine vrea să se transforme, prin decret şi legislaţie, în Statele Unite ale Europei uită lecţia americană: aşa ceva nu se poate fără o limbă şi o naţiune comună. Plus un război civil cumplit. Altfel, cu fiecare zi care trece, cu fiecare discurs nesărat şi cu fiecare festivitate în plus, UE rămâne o utopie extremistă. Sau, în termeni pămînteni, o escrocherie apretată care dă iluzia grandorii unei alianţe de looseri franco-germani.     

Adevărat, asemenea observaţii sînt anatema, fac rău la CV şi îşi pun susţinătorii în şah-mat. Jocul de oglinzi şi iluzii e atît de bine reglat şi dereglat încât oricine cutează să ridice vocea va fi plasat în braţele lui Putin, în poala PSD şi în mijlocul  naţionalismului de stînă. Ei şi? Cei ce au strigat acum 30 de ani vom muri şi vom fi liberi! ar trebui să şoptească, acum, sîntem liberi şi gîndim! 

Păcat! La 100 de ani de la naştere, îl sărbătorim, prea discret şi prea literar, pe Aleksandr Soljeniţîn, fără să băgăm de seamă că trăim într-o lume care îi adevereşte profeţiile. Scos din Gulag şi scuipat în Occident, Solejniţîn a priceput repede că libertatea, demult răpusă de comunişti în Est, se stinge şi în Vest.

Nu-i nimic! Viaţa merge îniante! Şi anume în lanţuri fine, spre nicăieri. Poftă bună, la cozonac bio!