Înfiinţarea Armatei Naţionale din Kosovo, o lovitură la credibilitatea Uniunii Europene

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Armată Kosovo FOTO EPA-EFE
Armată Kosovo FOTO EPA-EFE

Votul din Parlamentul de la Pristina privind transformarea Forţelor de Securitate din Kosovo – KSF în Armată naţională, cu o creştere în 10 ani de la 3000 de oameni la 5000 de militari şi 3000 de rezervişti, cu un buget de 98 milioane de Euro, în regiunea cu 1,8 milioane de oameni, majoritatea albanezi kosovari, este o lovitură directă dată Uniunii Europene.

Reacţia regională a fost unanimă, chiar cu diatribe belicoase la Belgrad, dar cu rezerve şi regrete pentru momentul nepotrivit din partea UE şi a NATO. În schimb, Statele Unite au salutat legea care ar fi un gest natural, de consolidare a suveranităţii prin crearea armatei de apărare a teritoriului, ambasadorul SUA la Pristina marcând faptul că Washingtonul va fi alături de kosovari.

Armata kosovară contrară Rezoluţiei 1244 a ONU şi chiar Constituţiei statale a Kosovo

Ca să ne lămurim: transformarea forţelor de securitate în armată regulată în următorii 10 ani e una lentă şi chiar finalul estimat al acestei schimbări nu prezintă ameninţări majore pentru regiune. Cei 5000 militari şi 3000 de rezervişti, într-o forţă uşoară şi fără structuri şi armamente relevante, nu reprezintă o ameninţare pentru armata sârbă de 28.000 de oameni, iar orice gest de a utiliza forţa militară pentru a-i epura pe sârbii din provincie (ai căror reprezentanţi în Parlamentul de la Pristina, 10 la număr, au boicotat votul) - după cum anunţă în discursuri alarmiste preşedintele Serbiei Vucic şi ministrul de Externe Dacic - s-ar lovi de confruntarea directă cu KFOR, forţele NATO de pe teren, inclusiv americane. De altfel, pe podul celebru din Kosovska Mitrovica, KFOR şi-a desfăşurat trupele în imediată legătură cu votul pentru înfiinţarea Armatei kosovare, pentru a linişti spiritele şi a menţine încrederea minorităţii sârbe că nu urmează un asalt asupra ei, aşa cum anunţau liderii de la Belgrad.

Mai complicat este faptul că înfiinţarea Armatei kosovare încalcă două documente fundamentale: Rezoluţia 1244 a ONU, cu care s-a încheiat războiul din Kosovo în 1989-1999 şi Constituţia votată de noul stat, Kosovo, a cărui independenţă a fost declarată unilateral şi recunoscută de un număr mare de state, nu şi de România, alături de alte 4 state europene. Astfel, potrivit Rezoluţiei 1244, se desfiinţează UCK – forţele paramilitare de apărare kosovare, iar misiunea de pace este preluată de către KFOR, misiune a NATO în regiune menită să asigure pacea interetnică. Acestei misiuni i s-a adăugat EULEX, misiunea UE pe dimensiunea statului de drept, care au asigurat urmărirea criminalilor de război şi aducerea lor în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, dar şi crearea unor instituţii de urmărire penală şi justiţie independente şi urmărirea regulilor separării puterilor în stat şi supremaţiei legii în regiune.

Potrivit Constituţiei din Kosovo, întocmită după retragerea armatei sârbe şi a poliţiei de la Belgrad în vara lui 1999 din regiune, NATO este singura forţă armată care e autorizată să opereze în regiune. Trupele KFOR – misiunea de menţinere a păcii din Kosovo a NATO, care are 5000 de oameni dintre care 600 soldaţi americani – au dezarmat şi dezintegrat, ulterior i-au demobilizat şi reintegrat civil în sociatate pe membrii gherilei albaneze UCK – Armata de Eliberare din Kosovo – care a luptat împotriva Armatei sârbe, dar care a făcut şi multiple victime la nivelul minorităţii sârbe din Kosovo. 13.000 de oameni au murit în timpul războiului din Kosovo, majoritatea albanezi kosovari în programul de epurare etnică lansat de fostul preşedinte naţionalist sârb, Slobodan Milosevici. De altfel, potrivit ONU şi Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate, suveranitatea în Kosovo aparţine Serbiei - prin succesiunea la tratate faţă de fosta Iugoslavie - dar după genocid, este administrată, până la un acord Belgrad-Pristina, de către UNMIK - Misiunea ONU în Kosovo.


Premierul kosovar Ramush Haradinaj FOTO EPA-EFE

Premierul kosovar Ramush Haradinaj FOTO EPA-EFE

Escaladarea loviturilor între Pristina şi Belgrad a subminat procesul de dialog şi normalizare al UE

Dacă ameninţarea nu e directă şi imediată, ci mai ales simbolică, crearea Armatei din Kosovo vine după un set de acţiuni care au subminat procesul şi dialogul de pace administrat de către Uniunea Europeană. Astfel, am avut un set de mişcări de retorsiune, dar mai ales o escaladare continuă, care a blocat procesul de normalizare a relaţiilor dintre Serbia şi Kosovo, respective dialogul sub egida UE: mai întâi, Serbia a făcut lobby pentru a nu primi Kosovo în Interpol şi a continuat o campanie pentru a convinge statele să revoce recunoaşterea independenţei declarată unilateral la Pristina.

În contra-partidă, Guvernul kosovar a introdus o taxă de 100% pentru importurile de produse sârbeşti, o mişcare ce afectează în primul rând regiunea, dată fiind mişcarea inversă adoptată la Belgrad. Premierul kosovar Ramush Haradinaj a spus că taxele vor fi ridicate doar atunci când Serbia va recunoaşte independenţa Kosovo.

Mişcarea înfiinţării juridice a Armatei kosovare vine pe acelaşi trend, cu motivaţie puternică în politica internă din regiune, unde liderii Ramush Haradinaj şi Hashim Thaci – legaţi de război şi ororile acestuia, reprezentanţi ai vechiului Kosovo, corupt şi angrenat în crime de război, trafic de organe şi de droguri - încearcă să-şi reconstruiască sprijinul public.

UE – ambiţie de actor global, dar cu carenţe majore în gestiunea problemelor sale regionale

Totuşi, cea mai puternică lovitură a primit-o Uniunea Europeană, cea care administra procesul de pace, respectiv dialogul Belgrad-Pristina. Într-adevăr, eforturile sale şi concentrarea mai redusă pe temele Balcanilor de Vest şi a extinderii ca proces au dus la situaţia curentă când pârghiile sale de influenţă în Balcanii de Vest sunt reduse sau nerelevante de-a dreptul, odată ce Pristina trece peste propriile sale recomandări şi poziţii şi adoptă un asemenea pas.

Nu e singura dovadă a abordării greşite în a anunţa că nu va exista extindere în acest mandat: în cazul Macedoniei, relaţia Grecia-Macedonia nu a putut fi calmată şi soluţionată mai bine de 10 ani, deşi Grecia era în încetare de plăti şi complet dependentă de Bruxelles. În acelaşi timp, după rezolvarea problemei numelui, prin eforturile bilaterale ale celor două capitale, Atena şi Skopje, Uniunea Europeană nu a putut încă livra lansarea negocierilor şi acordarea statutului de stat aspirant pentru Macedonia, o promisiune ce datează încă de la Acordurile de la Ohrid, cele care au încheiat rivalităţile între UCK – armată de eliberare naţională a albanezilor din Macedonia, forţă paramilitară, şi Armata macedoneană, în iulie 2001.

Şi nu mai vorbim aici despre problemele din Bosnia-Herţegovina. Aici, preşedinţia lui Milorad Dodic, în Republica Sârbska, duce la formule de dezintegrare în regiune, nu numai a statului bosniac, ci chiar a păcii din regiune. Pentru că Uniunea Europeană, deşi are ambiţiile unui actor global, are probleme majore, se vede, în a-şi gestiona propria periferie, Balcanii de Vest şi statele Parteneriatului Estic, în primul rând, dar şi frontierele din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, locul major de provenienţă al valurilor de refugiaţi. Nu numai că reformele au stagnat în multe din aceste state, din Balcanii de Vest, dar şi pacea pare să fie zdruncinată astăzi pe fiecare din dimensiunile războaielor balcanice de după căderea Cortinei de Fier.

Mişcarea afectează din nou relaţia transatlantică, ridicând încă o dată problema divergenţelor SUA-UE pe această direcţie şi implicării directe a Administraţiei Trump în subminarea Uniunii Europene.

Mutarea procesului de pace în Kosovo în Consiliul de Securitate

Crearea unei armate în Kosovo, contrară Rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate şi chiar a propriei Constituţii a Kosovo, nu face altceva decât să dea un nou imbold imaginii de neputinţe a Uniunii Europene în a gestiona această temă. Cum Belgradul – puternic susţinut de către Rusia – dă impulsuri tot mai puternice pentru a muta dezbaterea în Consiliul de Securitate, pe motivul încălcării Rezoluţiei 1244.

O eventuală asemenea discuţie elimină sau trimite în derizoriu acţiunea Uniunii Europene, marchează eşecul său pe această temă, în soluţionarea păcii în regiune cu instrumentarul perspectivei de integrare în UE a Balcanilor de Vest şi-i ia preeminenţa efortului de găsire a unei soluţii, mutând-o la New York, la ONU. E şi o victorie a migrării de la abordarea comunitară multilaterală către mecanismul de dezbateri a Marilor Puteri, multipolar, noua formulă de exercitare şi gestiune a sistemului relaţiilor internaţionale globale. UE pierde şi simbolic, şi la capitolul imagine, şi în materie de relevanţă şi putere, iar rezultatul e o nouă lovitură la adresa instituţiilor şi proiectului european ca atare.

Mai mult, mişcarea afectează din nou relaţia transatlantică, ridicând încă o dată problema divergenţelor SUA-UE pe această direcţie şi implicării directe a Administraţiei Trump în subminarea Uniunii Europene. Întâmplarea vine după speculaţiile privind disputele Trump-Macron şi legătura eventuală cu excesele vestelor galbene în Franţa (unde Rusia îşi are propriul rol).

Iar acum, după susţinerea surprinzătoare (dacă nu şi impulsul) acordat votului pentru Armata Naţională în Kosovo venit de la Ambasada SUA la Pristina, speculaţiile de această natură îşi găsesc şi mai puternic argumente. Un alt front de scindare a Occidentului care pare să devină o ţintă zilnică a diferitelor acţiuni internaţionale, în beneficiul politicii de putere şi subminării unităţii Europei, egală cu eliminarea UE din aspiraţiile şi ambiţiile la statutul de actor global.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite