„De ce eu?“, un film pentru întreaga Românie

„De ce eu?”, un film în regia lui Tudor Giurgiu despre România contemporană

„De ce eu?”, film inspirat dintr-un caz real cu final tragic, regizat de Tudor Giurgiu pe un scenariu scris de el însuşi în colaborare cu Loredana Novak, a ajuns pe piaţă pe fondul unui imens orizont de aşteptare.

E un film despre care s-a vorbit mult, cu destul timp înaintea premierei.Şi s-a vorbit din două motive. Mai întâi pentru că De ce eu? e inspirat dintr-un caz petrecut acum aproape 13 ani. Caz despre care s-a scris în ziare şi s-a discutat la televiziuni. Chiar dacă printre cei implicaţi în desfăşurarea lui se afla însuşi prim-ministrul Adrian Năstase care, prin diferite mijloace, dintre care cel mai pervers era acela al cenzurii economice, respectiv al direcţionării preferenţiale a publicităţii de stat, putea face astfel încât despre “afacerea Panait” să nu se vorbească în presă mai mult decât trebuia, decât era voie, decât o îngăduia mimarea democraţiei. Mimare specifică acelei vremi. Adică fără o prea mare aprofundare a detaliilor. A acelor detalii ce până la urmă se transformă în capete de acuzare şi pun în discuţie esenţa unei perioade. Esenţă ce se confundă cu dominantele unui anumit mod de a face politică, cu specificităţile unor limite şi distorsiuni grave ale normalităţii, mergând până la violarea sistematică a actului de justiţie. Cu existenţa unui set de “metode sacrosancte” pe care mai nimeni nu era dispus să le pună în discuţie ori să le conteste. Metode prin care orice om ce nu se supunea sistemului, care sfida regulile jocului şi ale unei democraţii nu atât cu răspundere cât, mai curând, cu rază de acţiune limitată era “eliminat” după ce era lăsat să trăiască supliciul “dezvrăjirii”. Dezvrăjire însemnând înţelegerea strivitoarei evidenţe că lui, individului, nu i-a fost dat decât să trăiască o iluzie. Că a fost ales, “recrutat” de sistem şi de rotiţe ale acestuia în primul rând pentru a întreţine el însuşi iluzia, minciuna în cauză. Că, nerespectând regulile, că ieşind din rând, din şirul indian din care face parte, cu voia sau fără voia lui, nu doar că este imediat înlocuit de alţii mai flexibili, mai cooperanţi, mai imorali sau mai amorali, ci este eliminat de-a dreptul. Ori determinat să se autoelimine. Nu contează cum. Nu la asemenea fineţuri era atent regimul. Importantă era eliminarea.

Despre De ce eu?  s-a mai vorbit mult şi dintr-un al doilea motiv. Ce ţine de coincidenţe, de strategii de marketing reale, dar şi de o anumită manipulare. Manipulare cu care sunt aproape convins că nici regizorul, nici co-scenarista, nici interpreţii, nici Casa de producţie Libra film nu prea au nimic de-a face. Filmul a fost gata sau aproape gata în toamna anului trecut. O formă de lucru a sa a fost proiectată în câteva cinematografe din ţară exact în acele luni. Adică atunci când România se afla în febra campaniei pentru prezidenţiale.

O campanie în care unul dintre competitori, favoritul, câştigătorul aproape sigur al scrutinului, era o persoană a cărui ascensiune mai puţin de jumătate din electorat o dorea oprită. Persoană care în tinereţe s-a intersectat cu sinucigaşul din aprilie 2002, cu unii dintre cei care, prin indiferenţă criminală dictată de etern supravieţuitoarele “interese superioare”, au făcut sinuciderea posibilă, aproape că au impus-o. Şi pe care unul dintre cartoanele de dinaintea genericelor de final îi numeşte. Adrian Năstase, Rodica Stănoiu, SIPA. Persoană care, spre deosebire de protagonist, s-a acomodat cu sistemul, a pactizat cu acesta, a devenit parte din el. Un sistem pe care el însuşi se pregătea să îl perpetueze cu toate cosmetizările impuse de mersul timpului şi schimbările fatalmente, deloc voit presupuse de respectivul mers.

Cine merge să vadă De ce eu? cu speranţa că filmul ar fi lovitura finală aplicată încă premierului Victor Ponta, că pelicula este un drastic, definitiv şi irefutabil  act de acuzare la adresa acestuia, ocazia unei demisii forţate ori sinonimul unui ordin de arestare va fi cu siguranţă dezamăgit. Satisfacţia aceasta nu îi va fi oferită de film. Chiar dacă De ce eu?, cronică a unei epoci, a unei prăbuşiri, a unei singurătăţi, e, până la un punct, şi un portret al politicianului român în tinereţe. Portret pe care actorul Liviu Pintileasa îl desenează şi semnează convingător, fără a apela defel la tuşe groase.

Spectatorii au însă alte motive de satisfacţie. Deloc minore şi nicidecum puţine. De ce eu?  e un film despre fapte în linii mari cunoscute. Un film care nu produce dezvăluiri, nu doreşte nici o clipă să se substituie loviturilor de presă. Şi care, cu toate acestea, se urmăreşte cu atenţie, nu plictiseşte, ba chiar câteodată te face să îţi simţi sufletul la gură.

De ce eu? e un film despre fapte reale, bazat pe o riguroasă documentare. Un film obsedat de realitate pe care uneori o citează riguros, cu lux de amănunte. Mă gândesc, de pildă, la secvenţa percheziţiei ratate, dublu filmate, din casa procurorului orădean acuzat de toate malversaţiunile posibile. De fals, de mită, de furt de înscrisuri. Acuzat şi deja condamnat, deşi tânărul procuror desemnat să cerceteze faptele nici nu îşi începuse încă investigaţia.

Procurorul Panait e numit în film tot Cristian, dar Panduru, procurorul Lele e rebotezat Leca (iată, iniţialele numelor de familie ale protagoniştilor sunt păstrate), ministrul Justiţiei se cheamă Liliana Boariu, procurorul general de atunci Joiţa Tănase devine Joiţoiu, Victor Ponta e Ionuţ, ilustrul traficant de combustibil cu binecuvântarea SRI Tărău e supus şi el unui proces de reepifanizare şi devine Haidău. Ş.a.m.d. Numărul de înmatriculare al obositei, caraghioasei Dacii a lui Cristian corespunde şi el realităţii şi conţine iniţialele NUP. Relevante pentru o anumită convingere, dar şi pentru condiţia socială şi mentalitatea  personajului. Mândru de statutul său de magistrat, mândru de a face parte din acea categorie socială care, vorba lui Arghezi, “au schimbat acum întâia oară/sapa-n condei şi brazda-n călimară”, doritor să se afirme. Secvenţa sinciderii a fost filmată exact pe terasa unde s-a produs ea aidoma.

Obsesia aceasta a realităţii nu înseamnă însă nicidecum că Tudor Giurgiu ar fi ambiţionat să facă un documentar cu vagi intenţii artistice. De ce eu ? e un film bazat pe un fapt real, faptul real e riguros documentat, dar producţia e esenţialmente una de ficţiune. Bine susţinută prin fapte imaginate ce nu funcţionează deloc ca adaosuri la realitate, dar şi prin dialoguri ce nu sună nici artificial, “nici ca dracu”. Filmul e unul profund politic, dar e la fel de profund omenesc. De ce eu? e filmul unei Românii violate ca şi filmul unei prăbuşiri individuale. Al progresiei disperării. Un film al însingurării. Al dezastrului interior produs de însingurarea aceea până la un punct autoasumată, de la un punct încolo dictată şi controlată. Cu efect programat şi comandat.

De ce eu?  e filmul unei înfrângeri. Al înfrângerii unui om defel idealizat, nicidecum eroizat. Un om cu bune şi cu rele. Cu bizarerii şi hachiţe. Cunoscute de “cine trebuie” şi care, conform planului, ar fi trebuit să funcţioneze în favoarea “cui trebuie”. Nu a fost să fie astfel. Planul nu a funcţionat. Iar pentru eşec a plătit cel vinovat de cvasi-dejucarea lui. De ce eu? detaliază etapele în care s-a efectuat plata în chestiune. Detalierea e resimţită de spectatori ca o lovitură en pleine figure, ca un cuţit înfipt în stomac graţie interpretării de excepţie pe care actorul brăilean Emilian Oprea o asigură personajului Cristian Panduru.

Emilian Oprea debutează în film la 38 de ani, după câteva, după multe roluri reuşite în teatru. La Brăila ori la Bucureşti. E păcat că Emilian Oprea e descoperit de cinematografie la 38 de ani, e minunat că această întâlnire totuşi  se produce.  E obligatoriu să se existe multe, foarte multe “va urma”.

Tudor Giurgiu nu şi-a dorit un film cu personaje maniheizate. Nu avem nici o garanţie că procurorul Leca ar avea un trecut impecabil. Nu avem nici o certitudine că viitorul îi va fi fără pată. Asta dacă va scăpa de teroarea prezentului. Teroarea aceasta e teribilă, iar felul în care e resimţită de procuror e excelent adusă pe ecran de, probabil, un alt debutant într-ale filmului. Tot brăilean. Pe nume Alin Florea.

Tudor Giurgiu are meritul de a fi reunit pe genericul filmului mulţi actori tineri sau mai puţin tineri, dar buni fără excepţie. De la Andreea Vasile, interpreta iubitei lui Cristian, la Lucreţia Mandric Liviu Pintileasa, Mihai Smarandache,  Ionuţ Caras, Ştefan Lupu, George Remeş, Mădălina Ciotea, Gasparick Attila, Bányai Kelemen Barna. Cei mai mulţi nu sunt absolvenţi ai UNATC , ci ai şcolilor de teatru de la Iaşi şi Cluj. Puţini dintre ei joacă în teatrele din Bucureşti. Îi poţi vedea în principal la Brăila, la Cluj, la Târgu Mureş, la Piatra Neamţ, la Râmnicu Vâlcea.

De ce eu? nu e un film fără vedete. Dintre ele, doar Dan Condurache (procurorul Iustin Petruţ) şi Andi Vasluianu (într-un rol episodic) au o experienţă cinematografică substanţială. Mihai Constantin (procurorul Codrea) şi Virgil Ogăşanu (procurorul general Ioviţu) au jucat până acum, din păcate, foarte puţin în film. O fac acum foarte bine. Notabile sunt şi apariţiile Olgăi Delia Mateescu şi ale Cameliei Maxim.

De ce eu? e, fără doar şi poate, un film bun. Nu ştiu dacă mai bun decât Despre oameni şi melci, precedenta peliculă purtând semnătura regizorală a lui Tudor Giurgiu. Nu asta contează pentru mine. De ce eu? nu e un film perfect. Perfectă nu îi e, de pildă, sonorizarea. Nu cred nici că De ce eu? ar fi un film pentru export. Însă nu cred nicidecum că ar fi doar filmul acelei jumătăţi şi ceva de Românii anti PSD, filmul României care a votat în noiembrie 2014 – a câta oară?- schimbarea.  

De ce eu? e un film pentru noi toţi şi pentru vinovăţiile noastre colective. Pentru conştientizarea, recapitularea, exorcizarea şi eradicarea lor. De ce eu? e un film chiar şi pentru marii vinovaţi care se cheamă simbolic Stat, Justiţie, Servicii Secrete şi individual Iliescu Ion, Năstase Adrian, Ponta Victor, Stănoiu Rodica. Ş.a.m.d. Ş.a.m.d.