M-am trezit devreme dar am adormit din nou, cele nouăzeci de minute de somn de astă-noapte, foarte posibil că n-au fost de ajuns. Însă o anumită zi, se cerea valorificată cu orice efort încă din primul minut.

            La serviciu am ajuns puţin întîrziat, pe la opt şi-un sfert. Am aflat încă de la paznicul din faţa porţii că la 4.30 a fost o alarmă, tot personalul instituţiei s-a prezentat în maximum o oră jumate, exact cum spunea cartea, şi cum au constatat şi ăia care au venit ca să verifice sirenele. Mi-a spus că au mai lipsit vreo cinşpe ca şi mine însă ăia au prieteni buni, şi că eu voi fi singurul consemnat cu roşu în cartea de onoare. Ştiam. Şi mergeam cu capu-ntre urechi studiind deja variantele posibile, adică dacă şeful meu, în gratitudinea care îl caracterizează îmi va da el pedeapsa, sau dacă mă va lăsa pe mine să aleg una dintre ultimele rămase, cele mai dure. Prin armată astea erau: condusul cu valizele pe sub paturi, măsuratul dormitorului cu chibritul sau pescuitul cu şiretul în pisoar. Doar că aicea nu-i la cătănie. Tot gîndind atît de profund la alternative, nici n-am băgat de seamă că am urcat cele trei etaje şi am ajuns la capătul holului pe care am biroul. M-a trezit o bătaie discretă pe umeri. Ridic brusc privirea, îl văd chiar pe şeful meu direct, am un şoc, dar hotărăsc rapid să nu fac chiar acolo un infarct, „nu acum, nu aici”, mi-am zis, deşi eram destul de îndreptăţit să accept, pocnesc totuşi din călcîie, iau poziţia reglementară de supus şi aştept să-şi verse zoaiele obişnuite. Însă omul îmi zîmbeşte măiastru şi mă roagă dulce să-i dau pălăria. Cum care?! Aia de aici: „Duios o pălărie trecea” O scot de pe cap doar ca să-l salut, să par şi eu mai umil, imaginea aia cu Moş Ion Roată cu cuşma în mînă e posibil să-mi fi fost ca model în cap, adică e chiar sigur, n-o ţin suficient de strîns, ăla mi-o smulge din mînă, n-apuc să mă înverşunez suficient că o şterge cu mîneca stîngă a sacoului său Armani, dup-aia suflă spre ea puţin aer cald şi o freacă energic de poale. „Pentru lustru”, mi se pare că a spus în şoaptă. E drept, se udase puţin, fulguia pe-afară, nimic neobişnuit, e încă februarie. Apoi mă „pofteşte” spre birou. Ajuns în faţa lui, cotrobăi prin buzunar după chei, omul face un gest cu palma, ca şi cum ar spune „stop” şi-mi arată cealaltă uşă, de vis a vis, unde stă el.

Ascult şi mă supun, că doar el îmi e şef şi nu eu lui.

Îmi deschide, mă lasă să intru primul, vine şi el, aşază pălăria mea într-un cuier retro foarte fain pe care nu l-am mai văzut pînă acum, face un semn pe care eu îl interpretez că trebuie să-mi scot rucsacul, i-o fi frică să n-am ceva contondent, n-am, mă execut, şi-mi zice să mă fac comod. Nu prea înţeleg care-i treaba, ăsta face sigur mişto de mine, acum o să apară şi nea Sberi, pozarul oficial, cu tot cu directorul plin, şi cu vreo comisie în plen la care să fie anexat şi psihologul instituţiei. Asta-i chiar o fată faină, şi în doi timpi şi trei mişcări dosarul meu pentru ieşire obligatorie şi anticipată la pensie din motive medicalo-disciplinare ar fi complet şi ar putea fi înaintat mîine la prima oră la oficiul de pensii al sectorului cinci. Insistă. Ok, oricum aici e prea cald. Cînd să dau jos geaca, căcat!, atît de obosit am fost, că nici n-am mai văzut cum m-am îmbrăcat. Pe dedesubt n-aveam decît un maiou gri cu Harlem Globetrotters, destul de obosit, dar e cu numărul lui Magic Johnson, 23, şi mi-a fost cam greu să-l dau la cîrpe. Şefu’ prinde momentul ăsta mai puţin plăcut pentru mine, chiar penibil, şi, poate ca să-şi merite locul sub soare, din discreţie, se întoarce cu spatele. N-am apucat să fac nimic că s-a răsucit rapid spre mine cu un halat lung de mătase, îi taie rapid eticheta, un albastru închis chiar superb, ştiu modelul, l-am văzut şi eu la Zara, era vreo cinşpe milioane, colecţie nouă, acum un an, şi, ceremonios, mă ajută să-l îmbrac. Leg cordonul, se aşază chiar fain, uff!, vine aiurea cu jafurile mele de bocanci, Scarpa, luaţi acum vreo şapte ani de la Decathlon, amortizaţi şi aflaţi demult pe lista de încălţări care vor fi bătute în cuie prin copacii din cartier, ca să aibă şi păsărelele un cuibuşor cald iarna, dar am zis că pentru venit la slujbă încă mai merg, omul, atent sesizează disfuncţionalitatea şi, cu discreţie, scoate din sertarul biroului său o pereche de papuci de casă nou-nouţi, perfect asortaţi.

            Mă descalţ rapid, pentru operativitate nu mă mai legam demult la şireturi, nici nu e cazul pentru un drum de fix 728 de metri cît am de acasă pînă pe scaunul meu din colţul biroului lîngă fereastră, colega mea suferă de curenţi iar eu o menajez, papucii sînt moi şi-mi vin perfect, al dracu’, cum o fi ştiut mărimea, el are 40 la picior, ştiu asta de cînd a venit un control şi ne-au pus să dăm probele fizice, că a împrumutat nişte adidaşi de la femeia de serviciu. Nu contează că le-a picat, desigur că avea o jenă la degetul mic şi le-a trecut cu zece. Omul era cu ochii numai pe mine, vede că surprinderea asta chiar m-a obosit şi-mi face semn să mă aşez la birou, insistă pentru scaunul lui dictatorial, luat de pe net din banii ăia daţi acum vreo 3 ani de Tăriceanu pentru cărţi, mă aşez, oftez adînc şi încerc din nou să-mi dau seama care-i treaba. Nu reuşesc. Un zgomot ciudat, ridic brusc capul şi-l văd cum deşurubează dopul unei sticle mari. Îmi arată eticheta, e un Hennessy de treizeci de ani, şi toarnă într-un pahar rotund de cristal, chiar un super pahar, nici n-am mai văzut din-ăstea, cred că-i un baccarat, cam două degete. Pînă să mă dezmeticesc apare o găletuşă cu gheaţă, tot cristal d-ăla bun şi mă îndeamnă mieros, „Ca să vă liniştiţi, şefu’”, dar de fapt şeful e el, deja nu mă mai surprinde nimic din porcăria asta, se apleacă puţin şi zîmbeşte ca Puiu Călinescu cînd juca un rol de ospătar, avea şervetul pe mîna dreaptă, şi i se învîrteau ochii, nu-mi amintesc acum exact filmul. Uischiu’ nu e rău, de-ăsta n-am mai băut, aşa că nu-l pot compara cu ăla de 10 sau 12 sau 8 ani, chiar bun. Rîgîi discret şi maschez damful în pumnul drept, omul sesizează momentul meu de slăbiciune şi dintr-o cutie frumos ornamentată de lemn, pe care nici n-o văzusem pînă acum pe măsuţa mică, mă invită să „servesc” un trabuc. Ştiu că eu nu „servesc”, că doar nu-s chelner, dar nu-i zic nimic, el sare imediat cu maşinăria de tăiat la capăt şi mă ajută să îl aprind cu un chibrit de picnic din-ăla de douăzeci de centimetri. Tuşesc, nu-s obişnuit cu...

sau

            Cînd ai un şef de… toată isprava, ei, nu asta am vrut să spun ci antonimul - ştiţi sigur ce-i ăla, deunăzi am aflat fff surprins că pînă şi omonimele se predau în clasa întîi, mulţumesc, Dora! - , care vrea să ţi-o tragă sistematic peste tot pe unde te prinde (crede el), n-ai cum să rămîi stană de piatră cînd, la prima oră din zi (de program), adică la 7.31 – da, azi ai întîrziat un minut şi recunoşti fair asta - , cînd eşti zilnic la el la uşă, vrea să te vadă dacă mai trăieşti, uitîndu-se la ceasul lui cu radio care arată 7.35, îţi zice satisfăcut, absorbit şi probabil cu gîndul la ce pedeapsă să „dispună”: „Cam devreme”. Îndrăzneşti umil şi tu, de la o înălţime de vreun metru douăzeci, acolo unde probabil te şi vede (scena aceea din Dictatorul, cu Hitler, mic de înălţime, jucat magistral de Chaplin, care îl primeşte pe Mussolini şi îi oferă un fotoliu cu picioarele scurtate, e antologică) să îl corectezi spunîndu-i „E puţin înainte ceasul dvs”.

Omul îşi scoate tacticos telefonul, butonează cu gesturi fine de Celibidache pe cînd dirija la Filarmonica din Berlin, constată adevăruri negrăitoare, se desumflă rapid şi, înainte de a deveni infinitezimal, cum dealtfel şi este, aproape sigur te afuriseşte pe dinăuntru de toţi dumnezeii şi bîiguie sfîrşit: „Bine. O înghiţim de data asta”

            C’ aşa-i la stat!

            Se cere:

            Alegeţi varianta adevărată.

            Pentru un răspuns corect la această chestiune, nu se acordă puncte, ţara o duce rău, ne paşte criza, pe Wall Street sînt probleme, guvernul a mărit fiscalitatea şi a introdus contribuţia la sănătate care se opreşte la sursă, nord-coreeni trag cu rachete, Germania nu are guvern, deci nu avem de unde da. În schimb atribuim indulgenţe. Azi sînt bun, e chiar ziua mea cu soare.

P.S. Decît un egzerciţ literar, nici măcar un pamflet, o încălzire pentru ziua de azi pe care mi-o doresc şi v-o doresc admirabilă prieteni!

                                                                                 *

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi publicate sînt „Electric puzzle”, Editura Neuma, 2017, Life stuff sau Învăţături pentru Andreea”, Editura Tracus Arte, 2016, „Flori, fete, fiţe sau băieţi”, Editura Tracus Arte 2014, Premiul Naţional “Vasile Voiculescu”, 2015.

 

Citiţi şi:

   - Cronica unei cărţi în curs de apariţie

   - De Sîn' Andrei

   - Poveste de dragoste