INTERVIU Andrei Aradits, actor: „Sper ca lehamitea din România să fie răpusă de revoltă. Mă înspăimântă ignoranţa şi mă doare grosolănia“

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Actorul Andrei Aradits (46 de ani) a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre năzbâtiile copilăriei, lipsurile pe care le-a avut în perioada Comunismului, despre cum a trăit el momentul Revoluţiei, dar şi despre ce îl nemulţumeşte la România de azi.

Fiind de origine maghiară şi având un nume care poate fi greu de pronunţat, Andrei Aradits recunoaşte că din această cauză îmbrăca diverse forme, însă recunoaşte faptul că îl bucura când îi dădea oportunitatea de a-şi corecta profesorii. 

Fire răzvrătită şi năzbâtioasă în copilărie şi adolescenţă, Aradits a cunoscut şi ce înseamnă lipsurile din perioada comunismului. Având un simţ al corectitudinii încă de atunci, el semnala cu orice ocazie problemele care existau în societate la acea vreme. 

La Revoluţie, pentru care s-a îmbrăcat frumos, a fost la un pas de a fi călcat de taburi şi a văzut lângă el un bărbat împuşcat în cap, imagine ce-l urmăreşte şi azi. Acum, actorul spune că aşteaptă cu nerăbdare momentul în care nu va mai fi nevoit să iasă în stradă pentru a protesta, mărturisind că îl doare grosolănia şi îl înspăimântă stupiditatea şi ignoranţa, dar şi că speră ca lehamitea din România să fie răpusă de speranţă. 


Andrei Aradits va reveni pe micile ecran la Pro TV, începând din 25 februarie, de la ora 20.30, odată cu primul serial thriller românesc, „Vlad“, în care îl interpretează pe Ştefan. 

„Adevărul“: Ţi se întâmplă des să-ţi pronunţe lumea numele greşit sau să se blocheze?

Andrei Aradits: Des? De cele mai multe ori. Nimeni nu reuşeşte să îmi pronunţe numele, nici măcar nevastă-mea nu-l pronunţă calumea (râde). În primul rând, numele meu arată bizar scris şi sună bizar citit. Deci, sunt oamenii care îl confuzează după ce l-au auzit şi încep variante „Aradits“ scris: „Orodiciu“, „Horovici“, „Horoviţ“, diverse variante semite ale poveştii, „Hodorovici“, „Oreodici“. Pe urmă, sunt cei care au văzut numele scris şi încep să îl pocească: „Arabescu“, „Arovici“, „Ardatix“ „Arax“, am acasă o listă. La un moment dat, eram trecut într-un film „Arsbits“. 

Ţie ţi-a fost greu, spre exemplu, când erai mic să-ţi pronunţi numele?

Nu, prima mea limbă a fost maghiara. Până la trei-patru ani am stat la bunici. 

Ştii maghiară? 

Da, sunt jumi-juma, am mai uitat, acum ştiu mai bine engleză, dar numele mi-l pronunţam. Când eram mic eram Bondi, nu eram Andrei. Ăsta e diminutivul de la Andraş în ungureşte. Şi după aia, cred că insistenţa mea cu pronunţia numelui ţinea de un soi de revoltă adolescentină pentru că era singura mea oportunitate de a corecta profesorii. Şi discuţia era aşa: Albu? Prezent! Antonescu? Prezent! Aradiţ? Nu, Orodici. Cum? Aradici? Nu, Orodici. Bine, Andrei, stai jos. Am fost trecut şi Araditis vreo patru ani în catalog, erau convinşi că sunt grec.

În casă se vorbea mai mult maghiară sau mai mult română?

La bunici, maghiară. Ai mei au fost divorţaţi, mama româncă, tata ungur. 

Te-a afectat divorţul?

Aveam doi ani. Nu-mi aduc aminte de probleme. Sunt foarte mândru de părinţii mei pentru că nu au vorbit niciodată urât unul despre altul. Faţă de mine au păstrat un respect reciproc indiferent de care au fost relaţiile dintre ei. 

Te-ai născut la Bucureşti. În ce cartier ai copilărit?

Am copilărit în Colentina. Sunt crescut în Colentina, la fel ca personajul Ştefan pe care îl interpretez în serial.

image

Andrei Aradits, în copilărie FOTO Arhivă personală

Şi cum era pe atunci cartierul? Cum ţi-l aminteşti? 

Mai puţine maşini, blocuri, în spate aveai nişte magazine. În spatele blocului meu se formau cozile, unde se aducea marfă. Îmi aduc aminte, zău, că prin ‘87-‘88, era coadă permanentă. Era un murmur de fond zi şi noapte care era spart uneori de exclamaţia „A venit maşina!“. 

Şi cum îţi aminteşti perioada comunismului? 

La mine nu se făcea politică, nu ascultam Europa Libera. Era realitatea care era, nu îţi imaginai că e nedrept. Absurditatea sistemului mi-a fost revelată de profesorul meu de mate, domnul Ionescu. Am avut odată un conflict cu diriga pentru că m-a obligat să cumpăr nişte concursuri obligatorii tipărite cu întrebări despre congrese de partid. Şi eu n-am vrut: „Nu, tovarăşa, eu nu cumpăr“, „Păi cum nu cumperi, că e obligatoriu?“, „Dacă era obigatoriu, era pentru toată clasa şi nu e vorba de 2,5 lei, e vorba de principiu“. „Cum îţi permiţi?“ Bineînţeles că a fost un scandal, pe mine m-a apucat plânsul de furie, am zis că nu e drept, m-a dus la Ionescu, directorul şcolii, de care tuturor le era frică. Şi Ionescu a dat-o pe dirigă afară şi mi-a zis „Da, mă Aradits, ce vrei?“, „Păi, tovarăşu’, să ştiţi că nu e drept“, i-am zis eu cu lacrimi în ochi. „Da, ai dreptate, nu e drept, e o prostie. Crezi că ei îi face plăcere să vă oblige să cumpăraţi căcaturile alea? Trăim într-un sistem idiot“. 

Era prima dată când un om mare îmi spunea deschis, făţiş, că e ceva strâmb în ce trăiesc eu. Şi era prima oară când mi-am pus problema şi am avut senzaţia că încep să văd lumea altfel, că e greşit să existe cozi, că ne e rău şi că ne e frig, că nu avem apă caldă şi căldură şi ne culcăm îmbrăcaţi. Şi îmi aduc aminte că era prima oară când un om mare îmi confirma ceea ce eu simţeam instinctiv, dar nu puteam să pun în cuvinte, pentru că nu aveam oricum termen de comparaţie. Culmea este că m-am întâlnit după ani cu el şi îmi aduc aminte că i-am povestit întâmplarea şi l-am întrebat: „Mai ţineţi minte?“. Nu mai ştia. El a fost primul om mare care mi-a deschis ochii.

Ce lipsuri s-au simţit la tine în familie, că tot ai zis de frig, apă caldă? 

Cred că eram săraci. Cred pentru că, iar, nu am termen de comparaţie. Toţi eram săraci. Îmi aduc aminte că maică-mea lua câte o bucată de brânză şi, ca să îmi facă un sandwich cu pâine prăjită şi cu brânză, tăia felia subţire ca să-mi ajungă mai multe zile. Era frig. Era întuneric des, ocazie cu care aveam o scuză bună când nu-mi făceam temele: „Ne-a tăiat curentu'“. Funcţiona de fiecare dată.

Vacanţele unde le petreceai? Mergeai la ţară la bunici?

Da, la bunici, la Lugoj. Ţară e mult spus, pentru că e un orăşel Lugojul, dar da, a fost pentru mine ţară. Acolo am copilărit. Era oraşul cu cele mai multe biciclete pe cap de locuitor.

Ce amintiri ai? Făceai năzbâtii? 

Cred că da. Nu îmi aduc aminte, e o stare. Ultima dată când am trecut pe acolo m-a durut sufletul. Noi locuiam lângă bariera Buziaşului, pe strada Titulescu, şi era foarte amuzant pentru că erau mereu maşini care stăteau la barieră, iar noi ne suiam în castanii de pe margine şi aruncam cu castane în şoferii care ieşeau la o ţigară. Acum au tăiat castanii şi au făcut o pasarelă de beton. Ne duceam în siloz şi săream în grâu. Pe calea ferată era o linie moartă, pe care erau trase locomotive d-alea vechi cu aburi, şi ne jucam  pe acolo de-a războiul. Jucam „66“ şi „cruce“ cu muncitorii şi-i băteam de-i stingeam pentru că aveam semne ascunse.

Ce fel de copil erai?

Nu ştiu precis, amintirea are potenţialul de a fi eronată. E posibil să fi făcut destul de multe tâmpenii. Aveam imaginaţie, mi-aduc aminte că mă lăudasem că aş avea video şi stăteam seara pe marginea şanţului şi eu le povesteam filme de groază pe care le inventam pe loc. N-aveam video. Plus că eram şi oarecum star pe strada aia, pentru că eram singurul din Bucureşti şi cred că eram şi cel mai mare dintre copiii de acolo. Îmi aduc aminte de toţi, era un cartier internaţional, cu români, nemţi, unguri, evrei. 

Vă înţelegeaţi bine?

Era o stradă extrem de multiculturală, ca tot Banatul, dar nu aveam conflicte din cauza asta. Unguri, nemţi, sârbi, evrei, ţigani, pocăiţi, catolici, protestanţi. Nu-ţi imagina că eram pacifişti. Aveam conflicte, dar se bazau pe considerente mai importante decât naţionalitatea. De exemplu, îi uram pe ăia de pe strada cealaltă care veneau uneori şi ne luau mingea.

Pe atunci ce visai să devii?

La un moment dat ştiu că visam să fiu scafandru. Asta mi s-a părut mie cool, să mă bag pe sub apă. N-aveam nicio idee, nici acum nu sunt sigur. Acum cred aş vrea să devin actor.

La şcoală îţi plăcea? Erai conştiincios?

Mi-e foarte teamă să răspund pe tema asta, pentru că fiu-meu e în a opta acum (râde). Nu cred că eram conştiincios, dar eram destul de dibaci şi puteam să învăţ repede. Acum copiii au mult mai multă materie de tocit. E foarte complicat pentru că au alternative mult mai interesante de petrecere a timpului liber. Păi dacă eu aş fi avut calculator când eram mic, nu cred că aş fi pus mâna pe vreo carte. 

Cu părinţii ce relaţie ai avut? Ei cu ce se ocupau?

Mama în tinereţe a fost actriţă la Ploieşti, când Toma Caragiu era director. Apoi a fost regizor tehnic la teatrul Giuleşti. Tata a fost reporter în televiziune la emisiunea de limba maghiară. 

image

Andrei Aradits şi mama lui FOTO Arhivă personală

Cumva mama ţi-a insuflat povestea asta cu actoria? 

Da, aşa cred. Dar nu mi-a insuflat-o în sensul „uite, ce-ar fi să te faci actor?“. Dimpotrivă, de cele mai multe ori mi-a zis să nu fac asta pentru că e o meserie care îţi mănâncă ficaţii şi e nedreaptă. Ea a avut o poveste tristă. 

Ne poţi povesti?

A fost actriţă la Ploieşti, după aia a dat examen la IATC-ul de pe vremuri şi când a dat examenul i s-a spus: „Duduie, sunteţi deja o actriţă formată, de ce să ocupaţi locul unei actriţe în posibilă devenire? Ce sens mai are facultatea?“. Şi apoi a venit o lege care interzicea să practici profesia dacă nu ai facultatea, iar maică-mea depăşise limita de vârstă, aşa că a rămas regizor tehnic. Am copilărit în teatru. Când nu avea cu cine să mă lase mă ducea prin teatru, ştiam toate cotloanele Teatrului Giuleşti şi Majestic. Ştii că sub Teatrul Giuleşti era o piscină? Să fii copil şi să dai cu ochii de recuzita unui teatru, crede-mă, e magic. 

Dar cum ţi-ai ales calea asta?

Când am terminat liceul, am dat cu banul, la Limbi Străine sau la actorie. Şi a picat stema şi am dat la Teatru. Că nu prea ştiam ce dracu’ mă fac când mă fac mare, după cum nu cred că ştiu 90% dintre oamenii care sunt puşi să ia o decizie la 18 ani, când îţi urlă hormonii în cap şi tu trebuie să îţi alegi ceva, iar după cinci-şase ani ratezi, îţi dai seama că faci facultăţi care nu au nicio legătură cu tine sau cu ce vrei să faci sau cu ce vrei să fii. 

Şi care era relaţia dintre tine şi părinţii tăi?

Am avut o relaţie OK. Mama mă iubea, tata mă iubea. Tata era aşa mai de weekend, mă duceam la el, jucam şah, 66 şi preferance. Pentru 66 trebuie să înveţi aritmetica rapidă. 

Care a fost cea mai mare nebunie a adolescenţei? 

Au fost mai multe. Cred că e vacanţa mea de 17 ani sau 18, cred că era în ‘90 sau ’91, când am plecat la mare fix cu banii de drum şi am rămas acolo trei luni.

Cum ai câştigat bani?

Cântând pe străzi. Zdrăngăneam, mai degrabă. Chitară, tamburină, muzicuţă, blockflute. Am câştigat bani...

Mulţi?

Cred că ăştia au fost în principiu primii bani câştigaţi aiurea. Era salariul de 2000 şi ceva de lei la vremea aia, iar noi am câştigat într-o singură zi vreo 2000 fiecare.

Şi ce ai făcut cu ei?

Ne întorceam pe plajă, făceam cinste la toată lumea, luam de băut. Nu îţi imagina că ne-am luat maşină de spălat sau ceva. Era foarte hipioată atmosfera prin Vama Veche şi în 2 Mai pe vremea aia. Îmi plăcea foarte mult, erau timpuri minunate. 

image

Andrei Aradits, în adolescenţă FOTO Arhivă personală

La Revoluţie aveai 16 ani. Cum te-a prins acel moment? Ai ieşit în stradă?

Da, am fost pe tancuri, ca să zic aşa… n-am certificat.

Cum a fost experienţa?

Ziua mea e pe 18 decembrie şi mi-am serbat-o pe 16. Împlineam 16 ani. Şi pe 21 maică-mea s-a dus prin centru şi îmi aduc aminte că m-a sunat şi mi-a zis „Andrei, unde eşti?“, „Acasă“, „Ce faci azi?“, „Nimic, nu ştiu, habar n-am“. Doar că mama a facut greşeala să mă sune de la un telefon public de lângă sala Dalles. În fundal se auzeau scandări, oameni care strigau „Jos Comunismul“. „E Revoluţie?“, am întrebat, „Nu, nu, dar să stai acasă, să nu pleci“. Când am auzit că trebuie să stau acasă, l-am sunat pe Claudiu, prietenul meu, am luat troleul 66 şi ne-am dus acolo, evident.

Ce a urmat?

Primul impact a fost o inscripţie cu vopsea roşie la Rosetti cu „Jos Ceauşescu“. Era o exuberanţă şi o isterie pe care e foarte greu să le explici cuiva care nu a fost prezent. Îmi aduc aminte de o coloană de oameni care se plimba de la Universitate spre Unirii şi nu ştiu cum am ajuns în primul rând şi m-am trezit că ţin în mână o pancartă.  Unul care se urcase pe ceva înalt cu sacoşa de pâine urla: „Români, luaţi pâine“ şi un student de jos striga „vrem şi gem“. Era o îmbinare între eroic, grotesc, comic, tragic. La un moment dat ştiu că prietenul meu a zis să plecăm. Dupa trei minute au trecut taburile printre oameni. Am văzut cum i-au călcat, am auzit urletele oamenilor călcaţi cand ne-am suit în troleibuz. 

Seara ne-am întâlnit cu familiile noastre, care erau prietene, şi am hotărât să mergem împreună la Revoluţie, în mod organizat. Pe Batiştei deja se formase un cordon de jandarmi, militari cu scuturi. I-am întrebat „nu vă supăraţi, spre Revoluţie?“. Un capitan ne-a zis: „Ştiţi, pe aici nu se poate că am ocupat, dar luaţi-o pe lângă Naţional, pe acolo se mai poate, puteţi să intraţi pe acolo“. „Mulţumim frumos“, am zis noi îmbrăcaţi frumos, de Revoluţie. Deja se adunase lume în piaţă, se întunecase, şi domnul care ne-a îndrumat frumos spre piata, după vreo oră, a început să tragă în oameni. Eu am văzut un om, la vreo 20 de metri de mine, împuşcat în frunte, am văzut...  Am trăit lucrurile astea. Am fugit după aia, unii s-au ascuns în teatru, noi am fugit. De atunci am tot fost pe la Piaţa Universităţii, Victoriei, constant. Aştept cu nerăbdare momentul în care să nu mai fie nevoie să ies să protestez.

Te-ai gândit să pleci în străinătate?

Anul trecut a fost pentru prima dată când eu şi soţia mea ne-am gândit pe bune dacă să emigrăm sau nu. Într-un manual era un citat al lui Caragiale „simt enorm şi văz monstrous“. Cred că abia acum l-am înţeles cu adevărat. Mă doare grosolănia generalizată şi mă înspăimântă stupiditatea şi ignoranţa. 

Şi acum te mai gândeşti să pleci?

Situaţia e aşa: câtă vreme pot să îmi întreţin familia aici făcându-mi profesia, o activitate care mă bucură, voi rămâne. Dacă într-o zi telefonul nu va mai suna şi va trebui să fac diverse compromisuri pentru a trăi, aş prefera să fiu şofer de Uber într-un mediu mai igienizat.

Ce te nemulţumeşte la ţara ta?

Lehamitea. Nu sunt adeptul generalizărilor. În ziua de azi e foarte complicat să spui românii sunt aşa, ruşii sunt altfel, englezii sunt afară, grecii beau Ouzo. Pot spune că în ultimul timp am sentimentul unei deznădejdi generale mascate cu lehamite. Putem intra în cercul vicios mioritic, „Nu dom'le, în ţara asta niciodată…“, sau să supraestimăm genele sănătoase ale naţiei blamând starea de fapt pe duşmanul extern care ne vrea capra, invidios pe Carpaţii noştri şi pe merdenelele noastre. Sper ca lehamitea să fie răpusă de speranţă. Sau de revoltă. Sau de minţi lucide şi bun simţ. Aş vrea să ne vindecăm de lehamite.

image

Andrei Aradits, în adolescenţă FOTO Arhivă personală

Cum ţi-ai început cariera în actorie? Care a fost debutul tău? 

Debutul a fost în copilărie, când aveam cinci ani şi am jucat un iepuraş în piesa „Cocoşelul neascultător“ de Ion Lucian. Nino Anghel juca vulpoiul şi făcea tot soiul de goange politice. „Mi-a tăiat Leul lumina şi mi-a-ntunecat vizuina“ sau „mai ştii cântecu' ala, Puica mea, tot vin şi vin, nu te văd prin magazin“.

Şi până să dai la facultate ai mai jucat aşa?

Am mai jucat într-o comedie, „Hotel zodia gemenilor“ cu Geo Costiniu. Ăsta avea succes în sezonul estival la teatrele de vară. La Naţional, în „Jocul ielelor“ pus de Sanda Manu. 

Cum a fost admiterea la facultate?

Nu ştiu, nu îmi aduc aminte, exces de adrenalină. Am spus o poezie, monolog, am cântat. Aveam chitara la mine şi ţin minte că am cântat în sala de aşteptare cu Tudor Chirilă „This Boy“, de la Beatles.

Ai intrat din prima?

Da, la 18 ani. 

   

Care este rolul pe care l-ai jucat de care eşti cel mai mândru?

În tinereţe, Teo Herghelegiu m-a distribuit într-o piesă care se numea „Domnul şi doamna Oval“, unde eu eram un bătrân excentric scandalagiu. A fost primul rol de comedie şi atunci mi-am dat seama că pot să fac comedie. În facultate am fost distribuit în diverşi îndrăgostiţi shakespearieni, potenţialul maxim de comedie încă nu l-am folosit în carieră.

Există şi roluri de care nu eşti mulţumit? 

Da, bineînţeles. Majoritatea! Foarte rar am fost mulţumit de prestaţia mea. Dar eu sper ca asta să fie o calitate deşi e o sursă constantă de frustrare.

Şi ce alte păreri mai ai despre tine? Ce defecte şi calităţi crezi că ai?

Defecte foarte multe. În rest, sunt un om norocos. Îmi plac oamenii, cred că asta e o calitate importantă. Am învăţat să-mi placă. Cred că principiul reciprocităţii e foarte puternic în natura umană. Dacă vrei să te placă oamenii, trebuie să-i placi tu pe ei mai întâi.

Cum ţi-ai început cariera în televiziune? 

Păi cu serialul „În familie“ de acum 15 ani. „În familie“, primul serial românesc care s-a făcut în România, unde mijloacele de producţie erau îngrozitor de amărâte, groaznic, era haiducie, dar scenariul nu era rău. Era bine adaptat. Dar n-aveau bani de nici unele… Faţă de Ungaria, care adaptase acelaşi scenariu, bugetul nostru reprezenta 5%.

Cum e viaţa de om de televiziune?

Exact ca viaţa unui om care nu e în televiziune. Nu e nimeni extra-special. Tot în acelaşi trafic ne dăm cu capul de volan. 

Cum a fost perioada de după apariţiile la TV? Te opreau oamenii pe stradă?

Nu chiar. Nu am atins acea celebritate. De obicei oamenii rămân pe ganduri… „de unde-l ştiu eu p-ăsta?“

Te-ai simţit vreodată copleşit sau agasat?

Încerc să zâmbesc tuturor şi să dau autograf oricui îmi cere, e important. Odată, mă grăbeam prin mall să ajung undeva şi vorbeam la telefon şi un băiat m-a tras de mânecă să facem o poză. I-am făcut semn că vorbesc, deşi era destul de evident, „nu-i nimic, continuaţi, nu mă deranjează, facem poza aşa“.

Acum filmezi pentru serialul „Vlad“. Povesteşte-mi experienţa. Cum e pe platourile de filmare?

E bine, e bine din punct de vedere al ritmului de filmare, am avut şi repetiţii, ceea ce mi s-a părut absolut fabulos. Faptul că aici lucrurile se fac pe îndelete mă bucură nespus, iar Jesus e un regizor pasionat. Ţin minte că am avut discuţia asta cu el la început şi mi-a zis „Andrei, eu ştiu că ai uşurinţa asta, tu aşa, fără nimic, vii aici, înveţi textul în două secunde, poţi să ajungi la nivelul ăsta. Aş vrea să te pregăteşti, pentru că eu vreau de la tine să ajungi aici“. Faptul că un om vrea mai mult de la tine decât ceea ce ai putea tu să oferi la prima mână e lucru rar, pentru că de obicei lumea în televiziune îţi cere viteză, nu profunzime. Şi asta mă bucură şi sunt foarte recunoscător pentru asta. 

andrei aradits serial vlad foto pro tv

Andrei Aradits, în rolul lui Ştefan FOTO Pro TV

Despre serial ce poţi să îmi mai spui?

Povestea e aşa: un băiat se întoarce şi se răzbună pe prietenii care l-au tradat. Cam asta este povestea în principal, dar sunt o grămadă de întorsături de situaţii. Pot să spun că mie îmi place şi sunt foarte bucuros că fac parte din acest proiect şi am emoţii. Sper că o să fie un serial bun, pentru că eu cred că suntem capabili ca noi, în ţara asta, să facem seriale bune. Avem potenţialul artistic, tehnic şi profesional de a crea seriale la nivelul lui „Breaking Bad“. Ne mai trebuie buget. Iar dacă „Vlad“ are succes va creşte investiţia în calitate.

Cu ce crezi că se diferenţiază serialul ăsta? Ce are în plus faţă de alte seriale româneşti? 

Asta are în plus. Modul în care e filmat e mult mai modern şi mai frumos... Povestea e mai bună decât în alte seriale, zona flashback nu e în stil modernist, cu blocuri gri, e un parfum, sunt cadre frumoase şi lucrurile arată bine. Sper ca noi, actorii, să ne putem ridica la nivelul poveştii şi al cerinţelor. Sper să fie muzica bună, mie îmi place mult muzica în film, mi se pare importantă.

Ce îţi place să faci în timpul liber? Ce pasiuni ai?

Asta e o întrebare foarte delicată pentru un actor. Pentru că, de fapt, pasiunea mea e profesia mea. Hobby-ul e creat pentru oamenii care muncesc de se spetesc la birou făcând contabilitate sau vânzând asigurări şi, la un moment dat, bucuria lor, pasiunea lor mare e să repare motociclete. Ori, bucuria mea mare e să fiu pe scenă. Când ai o profesie vocaţională, nu prea ai hobby-uri.

În afară de teatru, ce îţi mai place să faci?

Orice, fac orice cu plăcere. Nu-mi place să zugrăvesc sau să duc gunoiul. În rest, mă joc, gătesc. 

Ce găteşti?

Reţeta mea specială e ciocolata de casă şi e foarte bună şi mai fac şi un tort de bezea.

image

FOTO Facebook Andrei Aradits

Cum e viaţa de tată? Ce relaţie ai cu Eric?

Uneori sunt tată, uneori sunt frate mai mare, uneori sunt tovarăş de joacă. Aceste roluri nu sunt întotdeauna complementare. Rolul de tată îmi e cel mai antipatic pentru că implică cea mai mare responsabilitate. Atunci ne certăm cel mai des.

image

Andrei Aradits şi Eric  FOTO Facebook Andrei Aradits

De ce v-aţi certat?

Din cauza şcolii şi a temelor. Aş vrea să fiu un tată bun. Aş vrea foarte mult să fiu un tată mai bun. Nu ştiu dacă sunt. Cred că uneori sunt un bun frate mai mare.

image

Andrei şi fiul lui FOTO Facebook Andrei Aradits

Şi asta nu e bine?

Nu, pentru că uneori cineva trebuie să zică stop, acum nu faci asta, nu poate să zică doar „hai dă-le încolo, hai să ne jucăm“. Uneori rolurile de tată şi de prieten sunt antagonice. Ştiu că şi educaţia este supraestimată, în orice direcţie încerc, cumva tot o greşesc. Ideea este să greşesc cât mai puţin. 

Ştiu că Eric deja a jucat nişte roluri. I-ai indus tu cumva ideea asta cu actoria sau a venit el la tine şi ţi-a zis „tati, eu vreau să fiu actor“?

N-a fost intenţia mea asta. E o profesie foarte dependentă de o grămadă de factori care sunt dincolo de controlul tău. Profesia asta depinde de toane, de nimereală, de conjuncturi. E o profesie care nu depinde atât de mult de cât de bun eşti tu, ci de nişte chestii externe pe care nu le poţi nici cuantifica, nici gira, nici nu te poţi baza pe ele. Probabil că în direcţia asta va merge cumva într-un fel sau altul, nu ştiu dacă actor, pentru că peste cinci-zece ani nu ştiu dacă o să mai existe termenul actor aşa cum îl privim noi acum, dar se va exprima cumva artistic. Are farmec.

image

Eric Aradits FOTO Facebook Andrei Aradits

Tu eşti un om fericit?

E o întrebare foarte grea, pentru că îmi place să fiu onest şi să răspund cu acurateţe. Da, sunt un om fericit după standarde generale. Sunt un om fericit şi după standardele mele. Pe de altă parte, cred că fericirea se defineşte greşit. Fericirea nu este o stare continuă, permanentă. Fericirea este când fac ceva care mă face fericit. Atunci sunt fericit. În momentul în care eşti conştient de propria stare nu mai eşti fericit. Că te întrebi: oare sunt fericit acum sau nu? În momentul în care apare dubiul ăla, fericirea dispare. Goethe are o replică: „Să spui clipei repezi stai“. Asta cere Faust diavolului. În momentul în care vreau să se oprească timpul, atunci nu mai vreau nimic. Un om fericit e un om care nu are dorinţe, pentru că şi le-a îndeplinit. Dacă ai vrea ceva, nu ai mai fi fericit. Fericirea e o stare de repaus, e o stare de contemplare a bucuriei în momentul x. 

Tu ai avut momentul ăla?

Da, mi s-au întâmplat momente de genul ăsta. 

Poţi să îmi dai exemple?

Sincer, nu îmi vine să le arăt în public. Sunt momente fericite, personale, împărtăşite alături de fiinţe preţioase.

   

Vedete



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite