Vă amintiţi când şi unde se întâmpla asta?

Aurora Liiceanu spunea într-un interviu pentru romaniacurata.ro:

Pe mine ce ma supara extraordinar este mai degraba nepotismul, un fel de verisor al coruptiei. Este exploatarea unei pozitii… Din punct de vedere psihologic, cred ca nu isi dau seama ce rau fac tinerilor. Ii scazi capacitatea de a se adapta la mediu si il „nevolnicesti din amor”.

şi tot ea continuă cu referire la diferenţa dintre „relaţii” şi „pile”:

cand ai relatii, esti informat,  gasesti posibilitati de plasare, pe cand pila este legata de faptul ca exista o pozitie in care pui pe cineva chiar daca nu se potriveste.

Scriam zilele trecute pe blogul meu despre deficitul de democraţie din România. Scriam că şefi de agenţii şi instituţii guvernamentale sunt numiţi de la centru, pe criterii politice. Este un sistem care hrăneşte clientelismului politic care pedepseşte competenţa, corectitudinea şi profesionalismul. Din cauza acestor numiri politice şi a faptului ca ocuparea forţei de muncă în sistemul public se face pe motive clientelare şi de  nepotism, se diminuează şansele ca sistemul public să fie eficient.

Concepţia statului românesc „Cine nu e cu noi e împotriva noastră" a luat o formă de organigramă, scria Liviu Mihaiu pe blogul adevarul.ro în urmă cu ceva timp. Acest lucru a ajuns criteriul de selecţie de personal, având şanse mari să ocupe o funcţie in stat, persoanele care gândesc aşa şi care ar face orice pentru grupul din care face parte.

Am publicat aceste scrisori anul trecut. Simt nevoia de a relua opiniile acestor tineri bursieri, care s-au specializat afară şi care ar aduce un plus de valoare României însă nu au loc în sistemul politizat şi plin de nepotisme de acasă. Sunt frustraţi de ceea ce se întamplă cu România şi probabil o să incerce sa işi facă un rost afară, acolo unde vor fi mai apreciaţi şi li se va da mai multa încredere.

Îmi iubesc ţara mult dar câteodata am impresia că noi, tinerii care studiază domenii precum stiinţe politice, relaţii internaţionale sau studii europene, nu ne vom găsi un loc de muncă în România

Numele meu este Ionela Ciolan şi sunt studentă la Facultatea de Stiinţe Politice “Roberto Ruffilli”, Universitatea Bologna, Italia. Îmi iubesc ţara mult dar câteodata am impresia că noi, tinerii care studiază domenii precum stiinţe politice, relaţii internaţionale sau studii europene, nu ne vom găsi un loc de muncă în România şi că mai devreme sau mai târziu ne vom refugia speranţele în alte ţări, state care le oferă tinerilor locul potrivit în societate şi îi ajută să se dezvolte.

Sunt în Italia doar de 3 luni şi deja am observat discrepanţe mari între situaţia cetăţeanului de rând de aici şi cel din România. Poate cel mai simplu şi elocvent exemplu este mediul universitar. În patru ani cât am studiat în România nu m-am simţit niciodată la fel de motivată şi respectată ca student. România are nevoie impetuasă de generaţia tânără pentru a supravieţui ca entitate statală dar şi de o educaţie de calitate care să formeze frumos şi corect tinerii. ­În plus, statul român ar trebui să depună eforturi colosale să se asigure de întoarcerea tinerilor plecaţi la studii/muncă în străinatate fiindcă pe de o parte are nevoie de forţa de muncă profesionistă şi de experienţa şi inteligenţa celor educaţi în stil occidental.

Dacă ne dorim să ţinem pasul cu restul statelor membre ale UE în educaţie şi întoarcerea tinerilor în România ar trebui să investim.

Ciolan Ionela, Facoltà di Scienze Politiche Università di Bologna Forli, ITALIA

Vreau să mă întorc în ţară, dar la ce mă întorc?

Mă găsesc în situaţia tristă de a vrea să rămân în ţară şi să nu pot. Nu pentru că mi-este interzis, ci pentru că nu aş putea să-mi fructific la maxim abilităţile. În liceu, m-am implicat cât am putut în îmbunătăţirea oraşului meu. Am avut şi onoarea de a-mi reprezenta colegii în cadrul Consiliului Naţional al Elevilor.

Dar în ciuda eforturilor mele şi a altor tineri dedicaţi, o schimbare nu s-a putut, fie din cauza bugetului mic sau inexistent alocat educaţiei (6% din PIB e ca o glumă, doar că nu e amuzant), fie din cauza relei voinţe a unor oficiali locali.

Acum urmez cursurile Universităţii din Cambridge. Vreau să mă întorc în ţară, dar la ce mă întorc? Îmi vor fi recunoscute studiile superioare şi experienţa? Chiar dacă plata nu ar fi pe măsura muncii, mi se va da măcar ocazia de a face schimbări reale, în folosul comunităţii în care am crecut? Mă tem că nu mi se va acorda această şansă şi va trebui, asemenea unui animal de companie abandonat, să-mi găsesc un nou cămin…

Şerban-George Necşa-Dămăcuş, Homerton College University of Cambridge, Oxford, REGATUL UNIT

Mă numesc Alex Mafteiu şi sunt tânăr. Tânăr, plin de vise şi speranţe în ceea ce priveşte propriu-mi viitor. Acum câţiva ani am plecat… Am zis nu mai pot, nu mă pot dezvolta nici pe mine nici pe cei din jur. Corabiile mi-au fost scufundate încet, dar sigur. Presiunea apăsătoare a durerii mele, a lipsurilor mele şi a propriei familii m-au împis către gesturi radicale: renunţarea la patrie. Sună dramatic? Crezi? Chiar e dramatic, stimabile.

Vreau să mă întorc în ţară !...Vin înapoi dacă există schimbare. Dacă există cadrul necesar dezvoltării mele şi a comunităţii din care fac parte

Am ajuns pe meleaguri nebănuite, dincolo de imaginaţia mea de tânăr est-european. Am văzut, simţit şi auzit multe. M-am schimbat şi acum am o dorinţă profundă care mă macină la un nivel neînţeles de mine. Îmi vreau viaţa înapoi. Îmi vreau ţara înapoi … mă vreau pe mine, aici, acolo, unde te aflu tu. Aş vrea să stau pe acel scaun şi să aud ce auzi tu, să simt entuziasmul schimbării.  Vreau să mă întorc în ţară ! Vreau să fiu una cu propria-mi patrie. Cu propria-mi limba. Vreau sa vorbesc româneşte. VREAU ! Vreau să urlu în limba română. Dar nu pot. Nu găsesc raţiunea în a face asta. Nu pot să vin, să rămân acolo şi să îmi opresc propria dezvoltare. Nu există cadrul necesar de a mă dezvolta. Nu vin de unde am plecat. Vin înapoi dacă există schimbare. Dacă există cadrul necesar dezvoltării mele şi a comunităţii din care fac parte.

Crezi că sunt un cetăţean pasiv? Te înşeli. CONTRIBUI la schimbare dacă am o ambianţă pentru a face asta. Nu am uneltele necesare să fac schimbarea… Tu, în schimb, s-ar putea să le ai. Eşti acolo, iar eu un sunt.

Alex Mafteiu, Otto-von-Guericke University Magdeburg, Magdeburg, GERMANIA

A emigra astăzi a devenit un motiv de mândrie...o emblemă care afirmă cunoscuţilor şi lumii întregi din România că ai reuşit să ieşi din rahatul birocratic românesc

Nu de mult am părăsit România pentru a mă dezvolta profesional pe alte meleaguri. Nu sunt primul, ultimul şi nici singurul care face acest lucru. A emigra astăzi a devenit un motiv de mândrie, o afirmaţie de succes oarecum. O emblemă care afirmă cunoscuţilor şi lumii întregi din România că ai reuşit să ieşi din rahatul birocratic românesc.

Pregătirea şi calitatea absolvenţilor în România nu este neapărat una proastă, ci mai degrabă ciudată. Chimiştii şi medicii din universităţile româneşti sunt nevoiţi să absoarbă mai multe informaţii decât colegii lor din Occident, dar sunt în afara noutăţilor din ştiinţă. Dreptul pe care îl studiem este contrazis în fiecare zi de legislaţia tot mai confuză dată de reprezentanţii politici. Exemplele pot continua, dar substratul este acelaşi: degeaba ne chinuim pe coate 3-4 ani de zile, în ”grija” Statului (până la urmă, beneficiem de anumite reduceri şi avem la dispoziţie locuri bugetate în facultăţi), dacă pe urmă realizăm că am pierdut timpul. Că nu există niciun plan sau măcar o idee generală despre cum poţi aplica aptitudinile dobândite după etapa formării, în folosul comunităţii tale.

Dacă m-ar întreba cineva pe mine, aş spune că e mai logic şi mai uşor să atragi oameni care au plecat, s-au pregătit şi s-au instruit pe cheltuiala altora, decât să investeşi milioane de euro pe programe de ”adaptare” profesională, cum văd că Ministerul Muncii a propus săptămâna trecută. Cât timp o să înnotăm într-un lac plin de confuzii, eu nu mă întorc în România.

Victor Neamţ, University of Stockholm, Stockholm, SUEDIA

Poate vă întrebaţi de ce nu mă întorc înapoi în România? Sigur că îmi e dor de voi, de munţii şi peisajele noastre, de libertatea pe care o ai în general la noi. Doar că ”la noi” situaţia este mult mai complicată decât aici, în lumea aşa-zis civilizată.

În România însă, parcă suntem nişte găini, ciugulind firimituri din toate părţile şi de niciunde în acelaşi timp 

Şi nu neapărat din motive economice, financiare sau de capital. Ci din perspectiva instituţională. Oamenii cunosc ce face poliţistul, profesorul sau zidarul. Nu umbli abrambura pe străzi după ce absolvi o facultate. În România însă, parcă suntem nişte găini, ciugulind firimituri din toate părţile şi de niciunde în acelaşi timp, neştiind încotro ne îndreptăm ca popor sau ce vrem totuşi de la lumea asta?

Eu am auzit de respect pentru munca depusă. Am experimentat motivaţie pentru un scop în viaţa profesională şi concomitent în comunitate. Doar că am întâlnit toate acestea în Bruxelles sau SUA; nicidecum în România! Dacă mai vrem să avem o ţară locuită, am putea – ca Stat, ca naţiune, ca Guvern – să formulăm aceste lucruri într-un mod clar şi fără găinării.

Alexa Antonescu, Vrije Universiteit Brussel, Bruxelles, BELGIA

Am studiat ”în străinătate”. În cazul meu, aceasta a fost reprezentată de România. Am absolvit o facultate, m-am specializat cu un masterat, m-am angajat şi chiar mi-am făcut timp pentru a scrie concomitent la ziarul local. Acum, scriu aceste rânduri din Moldova.

Cu toate dorinţele de occidentalizare, România rămâne mai confuză şi mai închisă în a-şi croi un drum clar în viitor...

Am plecat nu din cauze financiare; corporaţia cu capital mixt străin-românesc îmi putea finanţa un doctorat pe lângă cheltuielile lunare. Nici măcar pentru că nu m-aş fi acomodat; cu toate că am obţinut cetăţenia română.

Cu toate dorinţele de occidentalizare, România rămâne mai confuză şi mai închisă în a-şi croi un drum clar în viitor, poate mai mult decât Republica Moldova. Aici există o viziune şi o idee. Dorim să facem parte din Uniunea Europeană, iar din acest proces de integrare dorim să ieşim şi mai puternici. România pare însă pierdută. Nu are idee, nici la nivel naţional, dar nici la nivel de judeţ, ce poate şi unde o să se vadă peste 5 ani.

Iar tinerii, ei nu contează. Nu sunt ascultaţi cu adevărat, iar despre implicare în comunitate, din poziţii de influenţă reală, doar partidul ştie ce face. Cei neînregimentaţi nu au voie. Şi nici nu vor, de altfel. Când cântăreşti de ce ai vrea totuşi să îţi dedici o parte din viaţă ca să ajuţi comunitatea în care locuieşti, să le fie tuturor un pic mai bine, îţi dai seama că în România nu are sens. Nici măcar pentru un cetăţean român redobândit.

Olga Rujanschi, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, Chişinău, MOLDOVA

Sunt tineri, sunt studenţi şi au hotărât să plece din România pentru a se perfecţiona în diferite domenii. Doresc să se întoarcă pentru a contribui la dezvoltarea ţării în care s-au născut. Dar oare România este pregătită să-i primească ? Cu ajutorul lor lucrurile se pot  schimba.

Sistemul public românesc este unul centralizat, invechit cu metehne comuniste ce generează ineficienţă, inechitate şi corupţie, scriam în primul meu post pe blogul Adevarul. Tot acolo spuneam că sistemul adminstrativ românesc a moştenit de la sistemul comunist un amestec foarte daunător între politică şi funcţiile pur administrative ceea ce a dus la o diviziune neclară între responsabilitatea politică si competentele administrative. Noua reformă administrativă anuntata prin  regionalizare nu o sa aiba nici un efect. Oamenii tot aceeasi o sa fie. Trebuie o infuzie nouă de tineri, ca aceştia, care s-au specializat afară şi care au sisteme de valori nealterate de clasa politică, formată din vechile structuri comuniste.