O profesoară de Muzică l-a pus solist la cor

O profesoară de Muzică l-a pus solist la cor

Zoltan Andras a acordat interviul pentru „Weekend Adevărul“ într-un bistro din Bucureşti

Zoltan Andras, solistul trupei Sarmalele Reci, a fost remarcat în clasa I de profesoara sa de Muzică. „Trebuie să-l îndrumaţi spre a studia muzică în mod serios“, au fost sfătuiţi atunci părinţii micuţului.

Ştiri pe aceeaşi temă

Bilingv din naştere, Zoltan vorbeşte în prezent nu mai puţin de 11 limbi. Vrea să-nveţe şi greaca, dar n-a avut timp să studieze serios manualul pe care şi l-a cumpărat. Pe unele le vorbeşte mai fluent, pe altele mai puţin. În facultate scria haiku-uri în japoneză, dar a pierdut mult din cunoştinţe, n-a avut timp să practice. Iar preocuparea pentru rusă a pierdut-o odată cu relaţia pe care o avea cu o rusoaică. Româneşte vorbeşte însă mai bine ca mulţi români get-beget, iar versurile acide ale trupei Sarmalele Reci îi ies pe gură fără cel mai mic accent. E nemulţumit de starea şcolii clasice, pe care a urmat-o şi el, ca premiant „din clasa I până într-a XII-a". Pentru băieţelul său a ales un sistem alternativ, Waldorf.

„Weekend Adevărul": Sunteţi născut în Bucureşti, dar copilăria aţi petrecut-o mai mult în Ardeal. Unde?

Zoltan Andras:
Tatăl meu era dintr-un sat numit Viştea, de lângă Cluj. Este o zonă foarte interesantă, pentru că are o tradiţie folclorică foarte puternică. Chiar şi astăzi, duminica, oamenii, mai ales femeile, se duc încă în port popular la biserică. Sătenii au acasă o cameră specială cu mobilier pictat, cu perne înfăşate, cu lucruri ţesute la război... În acelaşi timp, este o zonă frumoasă, cu dealuri, cu păduri. În copilăria mea, era şi foarte multă agricultură; astăzi nu mai este, ca peste tot în zonele fost comuniste. Modelul cultural de astăzi este că nu prea merită să mai lucrezi pământul, pentru că nu este economic, dar atunci, în anii '70, oamenii erau obligaţi să lucreze. Şi mergeau cu căruţele la câmp, strângeau fânul după ce mai întâi l-au cosit şi l-au întors de pe o parte pe alta şi l-au pus în căpiţe. Nu apăruseră încă PET-urile şi tot ceea ce era gunoi era, de fapt, recuperat în gospodărie. Oamenii aveau încă o legătură foarte strânsă cu natura. Iar acesta este, de fapt, mediul în care am crescut.

Deci nu a fost o copilărie pe asfalt...

Abia acum s-a pus asfalt în Viştea, pe o singură stradă... Zona e însă foarte pietroasă şi munţii din jur sunt plini de piatră de calcar. De acolo provine piatra folosită în cea mai mare parte din Casa Poporului. Este un sat în care există şi o puternică tradiţie de cioplit în piatră, aşa că în anii '80, când a început proiectul faraonic al lui Ceauşescu, jumătate din sat, dacă nu trei sferturi, s-a convertit de la agricultură la pietrărit. Existau deja multe familii care aveau tradiţie în cioplit şi-n scoaterea pietrei din carieră... Şi eu am fost de multe ori acolo, era interesant să văd cum se pune dinamita, cum trebuie să te îndepărtezi, ca să nu te atingă nicio piatră care ar putea sări, deşi niciodată nu se întâmpla asta, şi oamenii strigau: „Puşcă, măă!". Oamenii au câştigat foarte mult şi, de fapt, acesta a şi fost motivul pentru care imediat după '90 nu s-a mai putut reveni la agricultură în mod firesc. Însă, când eram eu mic, se cultivau aproape toate pământurile, sătenii aveau livezi, fâneţe, grădină de legume, pe hotar se cultivau grâu, porumb... În copilărie mergeam des cu combina de secerat, şi mi se părea extraordinar să mă urc pe ditamai hardughia! Unchiul meu era preşedinte de CAP, unul luminat însă, el avusese ceva veleităţi intelectuale şi citea foarte mult.

Cântăreţul Zoltan Andras vorbeşte 11 limbi  Foto: MARIAN VILĂU

Şcoala unde a început? Acolo sau în Bucureşti?

Eu am pendulat tot timpul între Bucureşti şi Viştea. Părţile mai călduroase ale anului, primăvara şi vara, le petreceam acolo, iar toamna şi iarna - mai degrabă în Bucureşti. Şcoala a început aici şi a existat întotdeauna această întrebare: dacă să merg la Şcoala Maghiară, care era departe de unde locuiam, sau să merg în şcoala cea mai apropiată, care era o şcoală bună de cartier, dar în limba română. Până la urmă s-a ales în familie a doua opţiune, însă interesant era că în blocul în care locuiam, în cartierul Giuleşti, erau foarte multe familii de maghiari şi foarte aproape de unde locuiam erau şi un cimitir calvin şi o capelă calvină, deci aveam un microclimat asemănător cu cel de la ţară, din Ardeal. Pe la sfârşitul claselor primare, împreună cu colegii de şcoală, explorasem deja toate parcurile din cartier, aşa că am trecut la faza „Calea Ferată". Ne urcam în trenurile care încetineau, mergeam un kilometru-doi, săream şi repetam procedeul la întoarcere! Ţinta noastră era de obicei o zonă interesantă, cu pădurice, cu dealuri, lanuri de porumb, cartofi... Acolo făceam noi picnic. I-am învăţat pe copiii de la bloc să meargă la pădure.

Părinţii ştiau?

Da, dar cum vedeau că mă întorc întreg, de fiecare dată, nu comentau. Şi oricum, nu cred că erau aşa de obsedaţi de integritatea corporală a copilului lor, cum sunt părinţii de azi. Aveam cu noi câte-o tigaie, un ou, o bucată de unt... Dezgropam cartofi, eu mă pricepeam la lucruri din acestea... Făceam cartofi copţi... În anii '80, locul a devenit zonă de depozite industriale, din păcate.

Venind dintr-o familie mixtă, cum era familia dumneavoastră, aţi început să citiţi în limba română sau direct în mai multe limbi?

(zâmbeşte) Eu am vorbit de la început şi româneşte, şi ungureşte. Le amestecam, mi s-a povestit. Şi băiatul meu face la fel, chiar mă amuză cum copiază dintr-o limbă în cealaltă structuri logice sau sintactice, sau chiar morfologice. Şi eu începeam propoziţia în maghiară şi o terminam în română sau invers. Iar atunci nu exista încă această goană după genialitate, care trăieşte astăzi în sufletul multor părinţi tineri, care-şi dau copiii la judo, la tenis, la karate, la înot, la engleză, franceză, germană, la cursuri de calculatoare... Eu nu aveam televizor în casă, dar aveam foarte multe cărţi. Îi vedeam tot timpul pe părinţii mei înconjuraţi de cărţi. Dar ei au considerat că nu trebuie să forţeze lucrurile, aşa că până la şcoală n-am învăţat să citim.

Iar vacanţele, la Viştea.

Nu doar la Viştea, ci şi în secuime, la Odorhei. Mama avea şi ea ceva rude la Sinaia şi ne duceam des acolo; avea rude la Constanţa (acolo se născuse ea), iar pentru noi, „la mare" însemna să mergem la rudele respective. Deci eram foarte mult timp plecaţi de-acasă... Noi aveam această reţea de sprijin, ca să îi spun aşa, în familie, iar pentru noi era ceva firesc să călătorim. Iar asta mi-a deschis, de fapt, orizontul. Am învăţat geografia trăind conceptele geografice. Mergi, te urci pe munte, pui piciorul pe piatră. Nu ai o poză despre piatră şi zici: „Uite, ăsta este calcar".

Dar la şcoală, ce materie vă plăcea?

Cred că eu niciodată nu am perceput ce învăţam ca „materii". Mi se şi pare greşit, mi se pare că sistemul acesta de învăţământ face o eroare atunci când priveşte informaţia care trebuie să ajungă la copii drept ceva abstract. În orice caz, nu-mi amintesc să mă fi chinuit eu cu şcoala. Din clasa I şi până în clasa a XII-a, într‑un fel sau altul am fost premiant. Au fost ani în care am luat premiul I sau ani în care am luat premiul II sau III sau menţiune, dar până în clasa a XII-a am fost printre cei „decoraţi". Evident că îmi plăcea Muzica, îmi plăcea Desenul.

Aţi avut şi o educaţie muzicală formală?

Da, unul din elementele de destin a fost atunci când părinţii mei şi-au pus problema talentelor pe care le manifestau copiii lor. Amândoi eram talentaţi la muzică, eu - puţin mai mult; amândoi eram talentaţi la desen, fratele meu - puţin mai mult... Eu primisem un acordeon cadou, pentru că o soră a tatălui meu observase că-mi place să-i privesc pe muzicanţii din sat... Împreună cu fratele meu am început să descifrez claviatura, după ureche... Sistemul nostru era că notam cu cifre clapele şi găseam melodia în mod instinctiv. Cu timpul, am început să mă prind care este legătura dintre ordinea clapelor şi sistemul notelor muzicale. Iar în clasa I a apărut un alt personaj de destin în viaţa mea, o profesoară de Muzică, Necula Văcărescu (n.r. - Eugenia Văcărescu Necula). Ea a fost multă vreme dirijoare a Corului de Copii Radio. O persoană deosebită, veselă, căreia îi plăceau copiii şi care, de la bun început, m-a pus solist la cor. Părinţii mei au întrebat: „Bun, dar să facem şi mai mult de atât sau nu?" Iar profesoara a spus: „Da, trebuie neapărat să-l îndrumaţi spre a studia muzică în mod serios". Şi când am fost întrebat ce instrument mi-ar plăcea, am răspuns: „Pian". Cum prindeam la cineva acasă un pian, aşa fac toţi copiii de altfel, clămpăneam cât mă suportau adulţii. Dar a venit şi momentul în care această clămpăneală a început să aibă sens şi să fie sistematizată. Şi atunci mama mea mi-a cumpărat o pianină şi am învăţat pian până în liceu. Apoi am continuat studiile muzicale făcând un curs de improvizaţie de jazz la Şcoala Populară de Artă şi apoi la Conservator. Am învăţat muzică, în paralel cu şcoala, tot timpul. Iar tot ce învăţam se concretiza într-o audiţie, exact ca la Şcoala de Muzică. Pentru mine era un eveniment emoţionant: aveam un auditoriu, e drept, plin de bunăvoinţă, pentru că era familia, care se uita la mine aşa, ca la un bulgăraş de aur. Dar eu ştiam doar că am o responsabilitate: să cânt bine, şi mă pregăteam intens.

"Eu am vorbit de la început şi româneşte, şi ungureşte. Le amestecam, mi s-a povestit. Şi băiatul meu face la fel.''

Prima trupă rock, la liceu

Cum priveaţi temele?

Părinţii nu mă ajutau la teme. O singură dată sau poate de două ori, mama s-a oferit să mă ajute. Dar i-am spus că mă descurc şi singur, şi atunci m-a lăsat. Nici nu mă controlau, nu mă întrebau lecţia... Singurele corecturi le făcea tata, pe scrisorile pe care le trimiteam bunicilor mei de la ţară. Acelea erau compunerile mele în limba maghiară, iar tata mi le corecta cu roşu, aşa cum îşi corecta textele de la redacţie. Apoi, eu trebuia să le rescriu corect, „pe curat". De fapt, el era profesorul nostru de gramatică şi literatură maghiară. Tot cu tata discutam despre povestea Dumnezeu versus non-Dumnezeu, mai ales că la şcoală începuseră să ne ţină cursuri de ateism. La orele de Dirigenţie, ni se dădea temă să copiem din nu-ştiu-ce carte, din discursurile (vorba tatălui meu) „ştim-noi-ale-cui". Acasă, părinţii mei încercau să spună: „Ei, nu e chiar aşa, stai să vezi, că..." Uşor-uşor, mai ales că la noi în casă se asculta zilnic Europa Liberă, am devenit conştient de realităţile sociale. Iar un adevărat moment de ruptură s-a produs pe la 14‑15 ani. Eram în clasa a IX-a şi am fost duşi la aşa-zisa muncă patriotică, în lanul de porumb. Era destul de frig, iar eu mersesem până în capătul lanului. Nu culesesem mare lucru, pentru că mi se părea ceva oribil, că sunt pus eu să culeg pentru altcineva. Eu lucrasem mult la ţară, strânsesem recolte, strânsesem mere, prune, pere, porumb, fusesem la seceriş... Nu-mi erau străine muncile câmpului, dar aveam o repulsie faţă de această impunere. Aşa că am strâns câţiva ştiuleţi, pe care i-am pus într-o grămadă, apoi m-am dus în capătul lanului şi bombăneam de zor comuniştii. Şi exact când eram eu mai dur, ajunge lângă mine diriginta. „Hai înapoi! Şi ştii? Nu mai spune lucrurile astea!" Şi i-a spus apoi mamei: „Noroc c-am fost eu acolo... Poate că aveţi dumneavoastră nişte convingeri, dar ar fi mai bine să nu se mai exprime aşa în public!" În plus, începusem să simt diferenţele între ce era şi ce voiam noi să fie, pentru că de la 11 ani am început să călătoresc în străinătate.



Aţi călătorit în străinătate în perioada comunistă?

Da, în Ungaria. Eram deja destul de mari, încât să fim gestionabili de către părinţi, să putem să mergem şi pe distanţe mai mari. Iar primul drum înapoi, de la Budapesta la Cluj, a fost, cred, una din primele traume sociale din viaţa mea. Mi-am dat seama atunci de prăpastia îngrozitoare care exista între Ungaria şi România: cultural, economic, din punct de vedere al cosmopolitismului, bună-stării... O experienţă care m-a marcat a fost simplul fapt că am putut intra într-un magazin din care mi-am cumpărat trei discuri, cu ABBA, în mare vogă atunci. O altă poveste este că, în zona pietonală din Budapesta, am intrat într-un magazin de unde, fără coadă şi fără bătaie de cap, în cinci minute mi-am cumpărat o pereche de jeanşi. Astea au fost, pentru mine, adevărate şocuri culturale. Mi-a luat mult timp să-mi recapăt apoi buna dispoziţie.

Colegii de şcoală ce spuneau?

Nu spuneau nimic, pentru că eu nu spuneam nimic. Unele dintre experienţele de acolo ar fi fost judecate, probabil, ca interzise. În '83, de pildă, am văzut la cinema, la Budapesta, opera rock „Jesus Christ Superstar". Cu cine să vorbesc eu despre asta? Eram în clasa a IX-a, aveam colegi noi, iar colegii mei nici nu aveau repere din acest punct de vedere. Făceam liceul tot în cartier, în Giuleşti, la o fostă şcoală teoretică reconvertită în liceu industrial. Nr. 19 cred că îi spunea atunci, acum am impresia că se numeşte „Doamna Stanca". Pe acest fond am început să îmi doresc să am o trupă, cu care cântam la serbările şcolare...

Şi cum a fost prima trupă?...

Păi a fost aşa: eu a trebuit să‑nvăţ să cânt la chitară ca să‑l învăţ şi pe chitarist, am învăţat şi chitară bass ca să pot să-l învăţ pe colegul meu care era fascinat de acest instrument... Eu cântam la claviaturi şi cu vocea. Şi mai aveam două prietene, dintre care una elevă la Şcoala de Muzică... Ele făceau backing-vocals. Şi un toboşar foarte talentat, aşa că noi eram deliciul tuturor serbărilor şcolare, şi nu numai la noi! Mergeam să cântăm şi la alte şcoli!

Facultatea cum a fost? Cum de nu v-aţi dus la Conservator, după atâta studiu muzical?

Ştiam că unii candidaţi sunt avantajaţi. Era vorba de un sistem de favoritisme, copiii muzicienilor, de pildă, erau favorizaţi la admitere, indiferent de meritele celorlalţi. Şi cum aveam deja o pasiune pentru limbi străine, din clasa a XI-a am început să iau meditaţii pentru admiterea la Facultatea de Limbi şi literaturi străine, unde am intrat la specializarea Engleză-Franceză...

Dar câte limbi vorbiţi până la urmă?

(râde) E mai greu de răspuns decât s-ar bănui... Evident, română şi maghiară, engleză şi franceză - pe care le-am învăţat la şcoală şi apoi la facultate, dar tot în facultate am luat şi un curs opţional de suedeză; pentru că făcusem judo şi karate, eram pasionat de cultura niponă, aşa că am luat şi un curs opţional de japoneză... Din păcate, la momentul acela eram deja implicat în prea multe şi a trebuit să renunţ la japoneză după un timp. Am pierdut mult din ce ştiam, deşi în facultate scriam haiku-uri (n.r. - poezie japoneză scurtă, filosofică)... În 1985, când aveam vreo 17 ani, în vacanţa la mare am cunoscut nişte nemţi din Hanovra, de‑o seamă cu mine. Şi a crescut în mine această aspiraţie, să văd Germania. Aşa că am învăţat şi germană, iar în facultate am câştigat o bursă prin examen, pentru un curs de vară în Germania. Fratele meu, care studia limba chineză, a obţinut şi el o bursă la Universitatea Nanjing, iar acolo a cunoscut o fată din Italia, cu care s-a şi căsătorit. Şi cum trebuia să merg la nuntă, am învăţat şi italiană. Pe urmă m‑am gândit că dacă tot ştiu franceză şi ita­liană ar trebui să învăţ şi spaniolă. Şi am învăţat şi spaniolă. Pe urmă, în ultimii ani am descoperit că Turcia e o ţară foarte frumoasă pentru vacanţe, iar din 2007 am mers la mare numai acolo, aşa că m‑am apucat să-nvăţ şi turceşte. Noi ştim turceşte oricum, într‑un fel, ţinând cont de cuvintele preluate din această limbă... Mi‑am luat şi un manual de greacă, dar n-am prea avut timp pentru el... Iar în primul an de facultate am avut o iubită rusoaică, aşa că începusem să‑nvăţ şi ruseşte. Ne‑am despărţit însă prea repede, iar odată cu relaţia s-a dus şi preocuparea pentru această limbă (zâmbeşte).

Învăţământul în limba maternă pentru minorităţi. Absolut necesar?

Cred că ar fi bine să existe o limbă principală, dar absolut toate cunoştinţele să fie perfect dublate în cealaltă limbă. Dar să vă spun ceva: bunica mea nu ştia româneşte. Poate doar două-trei cuvinte, pentru că ea nu ieşea din sat şi nu avea nevoie de limba română. Situaţia asta e valabilă pentru mulţi consăteni de-ai mei. Iar clişeul că intri în magazin în Harghita şi nu vrea să-ţi dea pâine dacă nu vorbeşte ungureşte, evident, nu e adevărat! Eram adolescent când am probat eu, din curiozitate, dacă e aşa. În '82 sau '83, m-am dus la magazinul de pâine, am cerut pâine şi mi s-a dat! Am trecut apoi imediat pe maghiară, am mulţumit şi i-am zis vânzătoarei: „Am vrut să văd dacă ştiţi româneşte..." Iar ea a zâmbit aşa... Mai amuzant a fost când, la Budapesta, am cerut îngheţată de doi lei. „Îngheţată de... ce?!" (râde) Uitasem că trebuie să zic în forinţi, obişnuit să cer şi acasă, la Viştea, „îngheţată de doi lei" pe ungureşte!

Sunteţi părinte şi aţi ales pentru copilul dumneavoastră de 3 ani şi jumătate o grădiniţă în sistem Waldorf. De ce?

Informaţiile sunt introduse în viaţa copilului ţinându-se cont mai ales de ritmul lui de dezvoltare. Probabil că-l voi duce şi la o şcoală în acelaşi sistem. Nu refuz şcoala tradiţională, pur şi simplu o ignor.

Ce aţi schimba în şcoala clasică?

Viziunea materialistă. Copilul meu îi iubeşte pe toţi colegii lui de grupă. Un copil mai slab la Matematică va fi încurajat de cel mai bun: „Mie îmi vine uşor să învăţ şi ştiu că ţie ţi-e mai greu. Ieşi tu la tablă! Iar eu nu o să râd de tine!" Iar copilul încurajat astfel chiar pricepe mai bine. Până la urmă, din punctul meu de vedere, important e că ei înţeleg un lucru fundamental: concurenţa nu trebuie să fie cu ceilalţi, ci cu tine însuţi. Iar notele nu au, de fapt, niciun sens. Am colegi care au terminat cu 10 şi s-au dovedit adevărate nulităţi sociale. Alţi colegi au terminat cu 7, 8, 9, dar nu s-au oprit aici, au mers mai departe, ­s-au dezvoltat şi sunt oameni cu totul deosebiţi.

"Amuzant a fost când, la Budapesta, am cerut îngheţată de doi lei. «Îngheţată de... ce?!» Uitasem că trebuie să zic în forinţi, obişnuit să cer şi acasă, la Viştea, «îngheţată de doi lei» pe ungureşte!''
Zoltan Andras muzician

CV

- E vegetarian
- Numele: Zoltan Andras
- Data şi locul naşterii: 22 martie 1968, Bucureşti
- Starea civilă: căsătorit; are un băieţel de 3 ani
- Studiile şi cariera:
- 1991 - Facultatea de Limbi Străine, Universitatea Bucureşti
- 1993 - membru fondator al trupei Sarmalele Reci
- 1995 - primul album „Ţara te vrea prost". Discografia mai numără albumele: „Aurolac", „Răpirea din Serai", „Maniac", „Vaca", „Adrian Băsescu", „O seară la Operetă"
- 1997 - devine vegetarian
- Locuieşte:  în Bucureşti

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările