Prof. dr. Nicolae Constantinescu, medic chirurg: „6 ani în care am triumfat s-au dus cu o singură notă. Acesta este comunismul“

Prof. dr. Nicolae Constantinescu, medic chirurg: „6 ani în care am triumfat s-au dus cu o singură notă. Acesta este comunismul“

Profesorul Nicolae Constantinescu este optimist în ceea ce priveşte viitorul educaţiei în România FOTOEduard Enea

Prof. dr. Nicolae Constantinescu povesteşte frânturi din bătăile de la şcoală, dar şi despre respectul pentru educaţie de-o parte şi de alta a catedrei. Aceasta este soluţia unică pentru ca România să-şi recapete tinerii de peste hotare.

Ştiri pe aceeaşi temă

Celor care cred că lumea asta cu iubire va scăpa, celor cărora li se pare naturală expresia „merge şi-aşa“, profesorul Nicolae Constantinescu ar avea să le spună câteva lucruri. 

Ar vrea să vorbească deopotrivă cu cei doi mucoşi preşcolari care le-au cerut reporterilor o ţigară şi care le-au tras cea mai sinceră înjurătură când au fost refuzaţi şi uşchiţi la mamele lor, dar şi cu cei trei bătrâni din parcul Cişmigiu care, de la umbra şepcii optzeciste şi cu convingerea celor care au trecut prin viaţă cu ochelari de cal, au tăria să spună că „era mai bine pe vremea lui Ceauşescu“. 

Ar vrea să vorbească şi cu elevii care copiază la teza de la matematică, şi cu pensionaţii prematur, sătui de muncă şi de salariu, dar atraşi de canapeaua din sufragerie şi de telecomanda televizorului. Şi cu absolventele de liceu plimbate în maşini străine, şi cu cei de vârsta a doua care şi-au tatuat pe buze cuvinte precum „combinaţii“, „ciubuc“, „şmecherie“. Dar, mai ales, Nicolae Constantinescu ar vrea să le spună câteva alpiniştilor utilitari care au escaladat fotoliile parlamentelor şi ale guvernelor din ultimii 23 de ani, cu ajutorul românilor-şerpaşi care pun ştampila pe hârtie ţinând ochii-nchişi. 

Tuturor acestor clişee româneşti, acestor categorii stereotipice indigeste, tuturor. Pentru că ele există şi, ca orice clişeu, s-au banalizat. Dar nu este nici acesta un capăt de lume. Nu, încă se mai poate. Nicolae Constantinescu îşi aminteşte de felul în care a făcut el şcoală, şi sub comunişti, şi deasupra lor. Şi a cugetat bine asupra tuturor lecţiilor învăţate de la profesorii de şcoală veche, dar şi de la cei din şcoala realismului socialist. Iar astăzi, după 77 de ani, după câteva decenii de chirurgie, după ce-a cunoscut, din interior, şi viaţa politică, şi cea diplomatică, şi mai ales cea academică, astăzi, un singur lucru vrea să rămână după el. Acest mesaj de o tulburătoare simplitate: preţuiţi valoarea!

Prof. dr. Nicolae Constantinescu: Atunci când ţi-am dat ţie telefon, Laurenţiu – că eu ţi-am dat telefon, nu tu mie –, ţi-am spus: „Am 77 de ani, nu ştiu cât am să mai trăiesc, am un stimulator cardiac, e mai mare păcatul ca o serie de lucruri să moară odată cu mine“. Te-am rugat să vii to talk about (n.r. – să discutăm).

„Weekend Adevărul“: Discutăm despre formarea şi şcoala dumneavoastră.

După experienţa mea de viaţă – ceva-ceva tot am o experienţă de viaţă –, România trebuie să-şi reaşeze sistemul de valori. Începând din şcoală. Să vă dau un exemplu: tata s-a născut la ţară, avea şase fraţi, iar bunicul a pierdut tot pământul la un moment dat, după cinci-şase ani de secetă. Atunci, cei şapte fraţi au trebuit să se chivernisească pe cont propriu. Pe vremea aia funcţiona o vorbă, pe care voi nici n-aţi auzit-o: „Ai carte, ai parte“. Nici n-aţi auzit de ea! Aşa că s-au pus să se şcolească. Tata a făcut Institutul Medico-Militar, fiindcă acolo nu se plătea taxă, a ieşit premiant. După ce şi-a făcut stagiul la regiment, l-au trimis la formare la Paris. „Uite, Mircea, tu eşti cel mai bun asistent străin. Am discutat cu conducerea facultăţii noastre şi te numim, direct, profesor în Maroc“, i-au spus în Paris. Tata s-a născut în 1895, iar treaba asta se întâmpla în 1926.

Ce-a făcut?

„Domnule profesor, mă onorează alegerea dumneavoastră, dar eu am venit aici ca să mă formez pentru ţara mea.“ Şi se întoarce la Spitalul Militar „Regina Elisabeta“ şi, după doi ani, e numit şeful Serviciului de boli ginecologice şi urologice la soţiile de ofiţeri. Când eram copil, tata a luat o fermă la marginea Bucureştiului, în comuna Apărătorii Patriei. De ce crezi că a făcut asta? „Copiii mei trebuie să înveţe viaţa la ţară, pentru că asta n-are niciun echivalent cu viaţa la oraş.“ Cum se cultivă, cum se culege, cum se pliveşte, cum se mulge. Bineînţeles că în 1950 a trebuit s-o cedeze ca să intrăm la facultate, că eram consideraţi chiaburi. A cedat-o Ministerului Sănătăţii pe ideea că vin americanii.

La şcoală cum eraţi?

Ca să nu mă dau foarte rotund, citeşte tu ce scrie pe mijloc în clasa I primară! (n.r. – în carnetul de note al profesorului, pe care încă îl păstrează).

Purtare rea în clasă... se bate în clasă... În clasa I?

În clasa I. La Şcoala Germană. Dacă eşti tu atent... mai bine lasă. Andrada, citeşte ce note am avut eu la purtare în clasele primare.

9, 10, 10. 10 tăiat şi pus 8. 9, 9, 9. Dar ce făceaţi?

Nu stăteam locului. N-ai văzut ce scrie? „Se bate în clasă.“

 

Peste 8.000 de operaţii la activ

Numele: Nicolae Constantinescu

Data şi locul naşterii: 28 martie 1936, Bucureşti.

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera: 

A absolvit Facultatea de Medicină Generală Bucureşti în anul 1959, cu specializare postuniversitară în chirurgie generală şi ortopedie-traumatologie. 

Doctor în Medicină din anul 1971.

A efectuat peste 8.000 de intervenţii chirurgicale în domeniile chirurgiei generale, oncologiei, chirurgiei osteo-articulare, chirurgiei vasculare, urologice, endocrine, plastice şi reparatorii, începând cu stagiatura la Sanatoriul din Eforie Sud şi continuând cu spitalele: Foişor, „Dr. Şt. Stâncă“, Construcţii, PTTR şi Colţea. 

A fost profesor-invitat în 1990 la Universitatea Columbia, SUA, în 1991 la Spitalul Cochin Paris, în 1992 la Universitatea din Udine, Italia, în 1993 la Spitalul Rotschild din Paris şi în 1996 la Spitalul Grosshadern din München. 

A introdus în România disciplina de Anatomie Clinică predată studenţilor în medicină din primul an clinic şi a îndrumat pregătirea în anatomie chirurgicală şi operatorie a peste 3.000 de medici secundari/rezidenţi în chirurgie în cadrul disciplinei de Anatomie Clinică şi Tehnici Chirurgicale.

Locuieşte în: Bucureşti.

 

„Tovarăşe student, pierzi examenul!“

Aveaţi numai 10 în rest.

Nemţii erau tare riguroşi. La fiecare săptămână, îţi dădeau notă la purtare şi la silinţă. Trebuia să vii cu semnătura tatălui. E, du-te la tata, să iei semnătură la calificativele pe care mi le dădeau ei! Dar ce bine-a fost! N-am putut însă să iau premiul I, ci numai pe al II-lea, pentru că aveam probleme la purtare. Luam „pentru învăţătură foarte bună“. E, vine liceul. Vin ruşii, interzic complet limba germană. Ne-am mutat la „Spiru Haret“, de la „Lazăr“, sub numele de „Liceul de băieţi nr. 9“. În 1951, am fost declarat „fruntaş la învăţătură pe ţară“. Cine-i pe diplomă, aici?

Lenin şi Stalin.

Am constatat un lucru. În clasa a IX-a iau diplomă de merit, în clasa a X-a – la fel, în clasa a XI-a termin cu media maximă, dar nu mai iau diplomă.

De ce?

„Păi, tatăl dumitale e medic.“ Asta m-a afectat teribil, eu fiind şi berbec. La facultate am fost şef de promoţie. Mai precis, am terminat cu media generală 10. Când s-au dat premiile în anul I nu m-am dus. Păi, să sufăr iar umilinţa? M-am dus să joc baschet. Voi aţi făcut sport? Ce sport ai făcut, şah?

Am făcut dans.

Foarte bine. Vreau să spun că nouă, în comunism, atât ne mai rămăsese: dansul. Începeam la 18.00 şi terminam la 5.00, dimineaţa. Dar se dansa încontinuu. Şi toată problema era cine are un magnetofon Tesla. Dar să revenim. La 18 ani şi jumătate, m-am înscris în anul II la facultate. Secretara mi-a atras atenţia: „Constantinescu, n-ai fost să-ţi iei premiul! Ai luat premiu pe facultate!“. Şi tot aşa: anul II – premiant, anul III – premiant, anul IV – s-au premiat pentru prima dată lucrări la cercurile ştiinţifice, premiant, anul V – premiant, anul VI – mi se premiază o lucrare la cercurile ştiinţifice. Şi-acuma vine Partidul: examenul de stat, adică lucrarea de diplomă şi mai multe examene, printre care „Socialism ştiinţific“. La toate iau 10, iar la „Socialism“, la examen, mă întreabă: „Ţi-ai notat pe ceva?“ „Mi-am făcut o schiţă, dar vorbesc.“ „Arată-mi! M-am lămurit, ai 8,50.“ „De ce? Lăsaţi-mă să vorbesc!“ „Tovarăşe student, pierzi examenul!“ „Acolo sunt doar notiţe!“ „Să fii mulţumit!“

De ce nu v-a lăsat?

După un an, fiind la mare, mă întâlnesc cu ticălosul acesta care mi-a dat 8,50. „Ce-ai avut, domnule, cu mine?“ „Păi, tovarăşe doctor, eşti fiu de colonel medic, cum puteai să ieşi primul pe ţară?“ „Să ştii că eşti o figură interesantă. Cred că din specia asta din care faci parte s-au născut şi ăia care trăgeau maneta la Zyklon B. În camere de gazare, oamenii erau omorâţi cu Zyklon B.“

I-aţi zis aşa, în faţă?

Bine că nu l-am bătut!

Şi n-aţi avut de suferit?

De la ăsta? Era un păduche! El, de fapt, primise ordin de la Comitetul de Partid să-mi dea 8,50 din capul locului. Ca pedepsele în Judecătorii. Pentru că refuzasem să meditez pe unii de la Şcoala Specială, unde erau muncitorii cu liceu de doi ani. Trebuia să le fac eu rezumate, să nu citească tovarăşii sute de pagini. Păi, puneţi mâna şi învăţaţi! şase ani, Laurenţiu, de luptă, că n-am luat notele alea pe ochi frumoşi, şase ani în care am triumfat s-au dus cu o singură notă. 

Ce lipseşte României astăzi? Planul pe termen lung. S-a inculcat oamenilor ideea că, dacă au ce să mănânce mâine, pot dormi liniştiţi. Planul pe termen lung e cel care dă perspectiva efortului.

„Nicule, ia caietul de teză şi pune-l pe foc!“

Nicolae Constantinescu (primul de pe rândul al doilea de la stânga la dreapta), pe treptele liceului „Spiru Haret“, în 1953

După ce-aţi terminat facultatea aţi mai avut parte de astfel de situaţii?

Când am dat examen de secundariat (n.r. – rezidenţiat): teză, probă orală şi notă socială. La primele două iau notă maximă, la ultima iau 17 (n.r. – din 20). Mă interesez şi mi se răspunde: „Ai luat nota cea mai mare pentru unul care nu e membru de partid“. Nota socială însemna dosar, membru de partid, origine sănătoasă. Vin acasă, îi spun tatei. Eu voiam să fac chirurgie – cea mai frumoasă meserie pentru un bărbat –, dar n-am mai putut prinde post în spital. Cu tata s-a întâmplat un lucru extrem de grav: în 1948 a fost numit comandant al Spitalului Militar „Regina Elisabeta“ din Bucureşti. A venit la el un doctor, Alexandru Binder, cu pseudonimul literar Saşa Pană: „Nene Mircea, dumneata eşti omul cel mai respectat din medicina militară. Ne-am gândit să te facem general, dar pentru asta trebuie să intri în Partidul Comunist“. Tata l-a luat pe după umăr şi l-a dus în faţa chiuvetei. „Mă, Saşa, tu crezi că eu în viaţa mea m-am uitat vreodată în oglindă şi să scuip ce văd?“ Rezultatul: a doua zi a fost dat afară din armată, din spital, a ajuns, după peripeţii, medic la o fabrică de pâine. În condiţiile în care fusese preşedintele Societăţii Române de Urologie şi preşedintele Societăţii Române de Ginecologie. E, acest om extraordinar vine şi-mi spune mie, fiu-său: „Băi, băiete, tu, dacă vrei să faci chirurgie, ai o singură şansă: să intri la comunişti“. Îţi dai seama ce-o fi suferit el să-mi spună treaba asta...

Ce-aţi făcut?

Pe vremea aia trebuia să fii mai întâi candidat şi apoi membru. Am intrat în Partidul Comunist în 1966. Am făcut policlinică atunci când eram tânăr, aşa, de vârsta ta! În condiţiile în care, având cele mai bune note din facultate, din ţară, nu încăpea îndoială că aş fi putut să intru în spital. În ’69 am intrat cercetător la Facultatea de Medicină, iar în spital am intrat abia în ’73. Fă şi tu socoteala. şapte ani pierduţi pentru chirurgie şi tocmai când eram mai în forţă. Acesta este comunismul. „Toţi suntem buni, tovarăşe, ce dacă ai fost şef de promoţie!“, îmi spuneau. Trageţi şi voi concluzia şi o să vedeţi de ce pleacă lumea din ţară şi acum. Atunci când apreciezi o valoare, trebuie să o şi răsplăteşti. Nu e o chestie poetică, romanţată. Domn’e, ăla are valoare, asta înseamnă că s-a bătut, că a muncit pentru ea, iar eu, ca stat, trebuie să-l răsplătesc, să poată să meargă mai departe.  Asta este ce vreau eu de la România mea, să-şi identifice valorile – şi cea mai bună metodă rămâne şcoala.

Şi ce e de făcut?

Prin ’83, a venit la mine şeful de promoţie să-şi ia rămas bun. Acum e şef de laborator de cercetare în America. Ionuţ Moraru îl cheamă. Era cam abătut atunci. „Mă, Ionuţ, tu nu mai ai niciun motiv acum să spui lucruri de convenienţă. Spune-mi, la câţi dintre profesorii pe care i-ai vedea acum pe stradă te-ai simţi obligat să-ţi scoţi pălăria şi să-i saluţi?“ Se întoarce după un sfert de oră: „Am avut 48 de profesori. La 5“.“ „Din 48 de profesori, doar 5?“ Mi-a băgat morcovul mie. (râde) Mă duc acasă, îmi iau acest obiect care se numeşte carnetul de note şi încep să-i triez. Şi constat că, din profesorii pe care i-am avut, vreo 6 nu meritau. Raportul era exact invers. Eu am terminat facultatea în ’59. M-apuc şi povestesc chestia asta într-un cerc unde era un doctor mai bătrân. Se ridică: „Am făcut socoteala! Eu am terminat facultatea în 1940! Toţi profesorii pe care i-am avut meritau să-mi scot pălăria în faţa lor!“. „Măi, fii mai explicit“, îi spun. „Ca să pricepeţi, învăţământul era atât de bun că, la un moment dat, când n-aveam un profesor de biochimie de înalt nivel, a fost adus un profesor din Franţa.“ Asta spune mai multe lucruri: nu numai că a venit ăla, nu numai că l-a plătit consiliul profesoral, dar toţi studenţii ştiau franţuzeşte! Deci, se putea preda un curs în limba franceză. Vezi ce grijă era pentru calitate? Păi, această grijă a făcut România mare.

Aţi mai întrebat un student acum?

Ca să n-ai deziluzii, să nu-ţi faci iluzii. Dar n-aş putea să spun că e acelaşi lucru. Atunci erau lucruri groteşti. Ca exemplu, păduchele care mi-a dat mie 8,50 a ajuns profesor de sociologie medicală. Un imbecil, toată lumea ştia asta. Profesor. Anomalii de genul ăsta nu cred că mai sunt, dar avansări pe alte criterii decât cele profesionale sunt cu siguranţă. Or, asta este cel mai grav lucru pentru un tânăr: să vadă un profesor despre care să se spună că e rudă cu altcineva. Iată motivul pentru care în România, în rândul tineretului, domină cultul banului: cum putem să câştigăm mai mult? Păi, nu întotdeauna câştigul e important. Satisfacţia muncii? Mai terminaţi cu onoarea şi cuvântul dat! Vezi unde duce lipsa criteriului valorii? Depreciază în suflet strădania de a deveni om de valoare. Dispare.

Pensia mea este de 2.100 de lei şi am început să practic chirurgia la 15 septembrie 1959. Atunci am intrat în «câmpia» muncii.

„Astăzi avem broasca, nu rana esculenta!“

Vă revoltaţi când vedeaţi nedreptăţile astea?

Andrada, asta este o poză făcută pe treptele liceului „Spiru Haret“ în ultima clasă, în 1953. Încearcă să citeşti ce scrie pe lozincă: „Şcoala în afară de viaţă şi politică este o minciună şi o ipocrizie. Lenin“.  Ei, chestia asta a funcţionat. Iar materiile cele mai ticăloşite au fost limba română şi istoria. În geografie, chimie sau botanică nu puteai să intri cu politica. Am avut un profesor de limba română care ne spunea: „Dragii mei, nu mai scrieţi în teză cuvintele «luptă de clasă» ca să vă dau notă mare. Vă stâlciţi sufletele“. După şase luni, a fost dat afară din liceu şi închis. Ce poate face un copil căruia i se cere să înveţe toate porcăriile astea imposibile? Cum poţi să scapi? Vă dau un exemplu: ni s-a scos limba latină din programă. Atunci am învăţat toate numele de plante şi de animale în latineşte. Profesorii: „Măi, Nicule, astăzi avem despre broască, nu despre rana esculenta!“. „E vreo greşeală? Dacă eu vreau să spun «Robinia pseudoacacia» şi să nu spun «salcâm»?“ Comunismul este o ideologie extrem de predictibilă. Asta este şi forţa ei. Fiind predictibilă, naşte teamă, că ştii la ce să te aştepţi. Pe de altă parte, eu ştiam că în clasa a XI-a nu mi se poate da la teză decât realismul socialist sau lupta pentru pace. Atunci am găsit un articol al lui Ovidiu S. Crohmălniceanu despre lupta pentru pace în poezia actuală. L-am învăţat pe dinafară. În 1953 ăsta a fost subiectul la română. Am aici caietul de teză. Dacă eu vă citesc ce scrie, n-o să vă miraţi de ce profesorul mi-a spus: „Nicule, ia-l şi pune-l pe foc!“. Deşi mi-a dat nota maximă. Să vă citesc?

Citiţi-ne!

„Lupta pentru pace oglindită în poezia actuală. A crea înseamnă a ucide moartea, spunea Romain Rolland. Iată în aceste cuvinte o minunată ilustrare a menirii scriitorului într-un stat în care îi revine adevărata sa funcţie socială. Creaţia oferită umanităţii în mod conştient înregistrează astăzi rodul muncii a nenumăraţi militanţi pentru o viaţă mai bună, paşnică. Mesajul pe care îl transmit operele lor nu mai este o anumită pledoarie în favoarea unei anumite concepţii burgheze, ci rezultă din înţelegerea adâncă a realităţii în conformitate cu principiile şi mentalitatea clasei muncitoare... [...]“ Şi termin ultimul rând cu „etc.,etc.,etc.“. Pentru aceste ultime cuvinte mi-a cerut să pun teza pe foc. Ia o bomboană de-acolo! Dă-i şi lui Laurenţiu, că tânjeşte. Dau teză la istorie: date despre originea poporului român. Eu scrisesem nişte date din Istoria lui Giurescu, pentru că mi se păreau incomplete datele din manualul de Roller. „Te duci şi pui cartea pe foc, fiincă-i interzisă, îţi bagi părinţii în închisoare! Să nu se afle!“ M-am dus, am băgat-o într-un celofan şi am pus-o sub o scândură din podul casei. Când am auzit că nu mai e interzisă, pentru că a fost reeditată sub Ceauşescu, m-am dus în pod şi, când am ridicat-o, s-a făcut praf. Cam asta s-a întâmplat şi cu conştiinţa românilor. 

Ideea dependenţei de stat, că statul trebuie să te protejeze de şomaj, trebuie să-ţi dea, să-ţi asigure traiul, conduce la un nivel foarte scăzut al răspunderii personale.

Învăţăturile lui Nae Constantinescu


Genomul poporului român: renaşterea din propria cenuşă


Dac-ar fi să vă spun un lucru dătător de tonus pentru voi, l-am vizitat la San Diego (SUA) pe George Emil Palade, singurul premiant Nobel al României. Evident că era un om care nu semăna cu ceilalţi. El a făcut liceul la Buzău. Avea 12-13 ani. Ce făceaţi voi în recreaţie la această vârstă? Jocuri. Eu aveam trei terenuri de baschet la „Spiru Haret“, unde „băteam băşica“ pe asfalt. „Gigi, nu vii afară să ne jucăm?“, îl întrebau colegii pe Palade. „Nu vin. Citesc lecţia pe care o să ne-o predea profesorul, că o s-o pricep mai bine.“ Eu îţi spun cu mâna pe inimă că asemenea om n-am mai întâlnit. I-am făcut o vizită, m-am plâns, că vedeţi că nu tac.

„Domnule profesor, uite unde-am ajuns.“ „Ce crezi, că acum s-a întâmplat? S-a întâmplat din vremuri străvechi cu România. Dar eu am studiat, dacă pot să spun aşa, un genom al acestei naţii. Adică tendinţa pe care-o are o naţie din naştere. Genomul poporului român este renaşterea din propria cenuşă.“ „Domnule profesor, eu am venit la dumneavoastră să discutăm lucruri serioase...“

Tătarii

„Uite, dragă, îţi dau un exemplu. Undeva, pe malul drept al Prutului, apare semnul că vin tătarii, adică focul pe deal. Lumea începe să fugă – tătarii aveau cai formidabili, adică, după ce vedeai focul, într-un sfert de oră, veneau tătarii. Cine-apuca să fugă, fugea, cine nu, rămânea. După 10 zile, lumea se întorcea şi se-apuca să refacă totul. De ce? Păi, ştiau de la bătrâni că tătarii nu calcă niciodată acelaşi loc mai devreme de 15-20 de ani. Ca să aibă timp ca locul să se chivernisească.“ „Da, domnule profesor, dar acolo era o textură socială care se păstrase, pe care tătarii nu putuseră s-o strice. Această textură socială s-a nenorocit la noi.“

Fruntaşul, meseriaşul şi cărturarul

Înainte, un ţăran tindea către titlul de fruntaş al satului, să te pună în fruntea bucatelor şi să ceară sfaturi de la tine. În lumea muncitorilor, rolul ăsta-l avea meşterul. Andrada, când îi ziceai unuia meşter, ăsta era cel mai bun, cel mai ajuns, cel mai performant! Iar în lumea intelectualilor îi spuneai cărturar. Adică făcea artă prin meseria lui. Şi fiecare om tindea, la nivelul lui, la aceste titluri. Or, comunismul a stricat total această orânduire. Cum să refacem noi România când nu mai este valorizat omul după calităţile lui?

„Fii pe pace! Trimiteţi tineretul peste hotare! Şi, aşa cum sunt ei de avizi după modele, vor învăţa“, zice Palade. „Domnule profesor, nu se mai întorc!“ „5% dacă se întorc, vor acţiona ca nişte enzime pe un substrat avid care vrea să se schimbe. Dorinţa de schimbare e clară la români, numai că nu ştiu încotro, pentru că li s-au oferit tot felul de surogate, de anomalii. Ştii ce face o enzimă? Dacă pui o cantitate foarte mică, o linguriţă, de maia într-un litru de lapte, îl brânzeşte. Nu e nevoie să fie în cantităţi echivalente.“

Utopia lui Palade

„Domnule profesor, nu-i cam utopică treaba asta cu renaşterea din propria cenuşă?“ „Uite, eu sunt născut în 1912. În 1917 aveam 5 ani şi eram refugiaţi cu toţii la Iaşi. Dacă atunci cineva ar fi venit să le spună părinţilor mei să fie pe pace, că într-un an se face România Mare, cu Ardealul, cu Banatul, cu Bucovina, ar fi zis că-i o utopie.“

Anteu, ţăranul român

George Emil Palade era la a patra sau a cincea generaţie de ghete. Ştii ce-nseamnă „generaţie de ghete“? Toată lumea merge în opinci. Şi, la un moment dat, unul se şcoleşte şi se duce la oraş şi-şi pune ghete. El mi-a spus chestia asta având în permanenţă în faţă chipul ţăranului. Excepţional mi-a vorbit despre ţăran. „Relaţia ţăranului dătătoare de forţă e ca la Anteu. Anteu era un personaj mitologic la greci care prindea forţă doar atunci când stătea cu picioarele pe mama Geea, adică pe pământ. Cum era săltat, cum îşi pierdea forţa.“ Gestul lui Ion, când a sărutat pământul, nu-i un gest de bravadă. Palade, la a patra generaţie de „ghete“, avea un cult pentru ţăran!

Amza Pellea mi s-a părut cel mai bun om din lume. L-am operat la o mână, iar anestezista a scăpat seringa din mână. De emoţie.

Ţăranul şi căpşunarul

De pe acest scaun din biroul de la Facultatea de Medicină şi-a desfăşurat întreaga activitate

În momentul în care ţăranului i s-a luat pământul, când a fost dezrădăcinat, a primit o lovitură uriaşă. Păi, bine, măi Andrada, cum crezi că m-aş simţi eu dacă mi s-ar aduce un bolnav gata anesteziat în sala de operaţie, dar nu mi s-ar da instrumentar? Cum să-i dai pământul ţăranului fără unelte? Asta a fost cea mai mare bătaie de joc. Legea 1, apoi Legea 10: „Vă dau pământul, descurcaţi-vă!“. Ţăranul are o mulţime de motive să fie circumspect, supărat.

Ştii care au fost tinerii de care vorbea Palade? Ăştia au fost ţăranii. Mai mult decât ţăranii, ăştia pe care-i înjurăm şi-i luăm peste picior: căpşunarii. Ăştia s-au dus în străinătate şi s-au întors. Şi au adus o grămadă de bani în România. În 1990 aveam un tractor la 90 de hectare, ceea ce este o mare ticăloşie. În 2008, din datele pe care le am, am ajuns la un tractor la 58 de hectare. Statul le-a luat tractoarele? Nu! Şi-au cumpărat tractoare ca să poată să lucreze pământul. 

Politica faţă de ţăran

De ce crezi tu că s-au dus ţăranii peste hotare? Să cunoască Zaragoza? Să facă bani! Statul a făcut tot ce-a putut ca să-l împiedice pe ţăran să capitalizeze. Sunt centre de colectare pe plan local? Căpşunarii au pus banii la ciorap şi şi-au făcut case. Şi au crescut nivelul de civilizaţie în casele lor. 

Vă dau un exemplu: soţ şi soţie, comuna Rebra, Maramureş. Hotărăsc să plece în Spania. În doi ani, strâng atâţia bani că, atunci când s-au întors, şi-au făcut casă, şi-au cumpărat teren, maşini, tractor. Când au văzut asta, jumătate dintre săteni au plecat în Spania să facă la fel. Tot nu vezi tu, statule, că trebuie să vii în întâmpinarea lor şi trebuie să-i ajuţi să valorifice? Că nu e obligatoriu ca un producător să fie şi negustor?

Am făcut analize la bolnavii pe care i-am operat eu şi pe care i-am pus să povestească ce s-a întâmplat în satul lor cu cei care au venit cu bani de la căpşuni. Chiar dacă asta nu are o semnificaţie statistică, sunt date revelatorii, care arată că omul ştie să-şi chibzuiască banii pe care i-a câştigat cu sudoarea frunţii lui. 

„Pe mine, domnule doctor, cine mă apără?“

Prin 1990 operez o femeie de undeva, din judeţul Dâmboviţa. Cancer de col uterin. Vine după doi ani cu nişte vânătăi pe burtă şi pe coapse: „Domnule doctor, s-a dat pământul, dar n-au vrut să-mi dea pe amplasamentul meu. Am spus că dorm aici, pe pământ, să treacă cu tractorul peste mine. L-au trimis pe şeful de post să mă lovească în burtă cu picioarele. Am venit la dumneavoastră, domnule doctor, să vă întreb: pe mine, în ţara asta, cine mă apără?“.

1991. „Am venit să vă declar că Moldova e una singură de la Nistru la Carpaţi“

Am fost fondator al PAC (n. r. – Partidul Alianţa Civică), am crezut foarte mult în Nicolae Manoescu, o minte strălucitoare cu o moralitate discutabilă. PAC a luat naştere în 1991, în acelaşi an cu puciul din Transnistria. În 26/27 august stăteam în pat cu nevastă-mea şi citeam. „Aici Bucureşti, ora 24.00, buletin de ştiri. Astăzi, Parlamentul Republicii Socialiste Sovietice Moldoveneşti va pune la vot declaraţia de independenţă.“

Tata a fost medicul Corpului 4 Armată care a dezrobit sudul Basarabiei. Îi spun nevesti-mii: „Tata mi-a arătat oameni care au murit ca să dezrobească Basarabia. Ce fel de independenţă? Eu sunt parte din România! Când a existat vreodată statul Moldova doar pe teritoriul Basarabiei?“ „Eşti tare, dar degeaba mi le spui mie. Du-te şi spune-le lor!“ Pun mâna pe telefon, vorbesc cu doi prieteni care au leşinat de plăcere, îi dau telefon Anei Blandiana, care era preşedinte PAC: „Merg în numele Alianţei Civice“. Bărbatu-său, Romulus Rusan: „Uite, ştii la ce mă gândesc eu? Paza bună trece primejdia rea. Ia canistra asta de benzină.“ Mă duc la colonelul de la vamă: „Trebuie să fac o declaraţie solemnă în Parlamentul de la Chişinău!“. Cineva spune de la coadă: „Eu sunt deputat la Chişinău, dumnealor merg după mine“. Drumul era din ciment, nu din asfalt, ca să reziste la tancuri.

Ajung în Chişinău şi întreb ce şi cum. „Nisnaiu, nisnaiu“, îmi spuneau toţi oamenii de la periferie. Toţi erau ruşi şi rămăseseră acasă. Românii erau în centru. Ajung şi eu în centru. Ca să pot intra în Parlament, m-a ajutat Mihai Ghimpu. Am trecut cu el pe lângă gărzile de la intrare şi m-am dus la consilierul lui Snegur: „Uite, sunt de la Bucureşti, vreau să prezint un mesaj solemn“. „Foarte bine!“

Iau cuvântul: „În acest moment solemn pentru dumneavoastră, am venit să vă declar, din partea Alianţei Civice din România, că Moldova e una singură de la Nistru la Carpaţi şi aparţine trupului României“. Vacarm! Uriaş! S-au auzit fix şase aplauze. Se termină, votează şi iese, bineînţeles, independenţa. Pahar de şampanie. Mă duc să ciocnesc cu Snegur. A pus trei oameni care să mă flancheze. Cum mă deplasam eu trei metri, se deplasau şi ei. Numai ca să n-ajung la Snegur. Plecăm la hotelul Codru: „N-avem nimic de mâncare“. La benzinărie: „N-avem benzină“. Totul se televizase, iar oamenii ne recunoşteau. Fugim la graniţă. Cred că am fost primul om care a intrat în RSS Moldovenească şi a ieşit din Republica Moldova. Când ajung şi trec graniţa, opresc maşina şi mă dau jos. Mă, am pupat pământul, mă! Oprim la primul popas, lângă Huşi: într-un sfert de oră, ne-au
adus trei femei de toate de mâncat. Nota de plată: echivalentul a trei covrigi. „V-am văzut la televizor.“ 

„Cel mai ridicat IQ mediu îl au copiii din România“

Cea mai mare onoare pentru profesorul Constantinescu este medalia „Ordinul Coroana României“ primită pe 10 mai anul acesta FOTO Eduard Enea

Universitatea din Stanford şi cea din Târgovişte

Eu, în 1999, la Universitatea Stanford. L-am rugat pe decanul de-acolo să-i depisteze pe toţi studenţii români şi să ne organizeze o întâlnire la cafeteria (n. r. – cantină ). Apropos, acolo am văzut-o, la coadă, la cantină, pe Chelsea, fata lui Bill Clinton, cum stătea, fără pretenţii şi-şi aştepta rândul. Vin românii. „Abia aştept să vă întoarceţi“, le spun. „Să ne întoarcem?!“ „Păi, da, să vă întoarceţi în ţară, că e nevoie.“ Şi când se întorc, se izbesc de placa asta: „V-a puţit România? V-a puţit facultatea noastră? A trebuit să vă duceţi acolo? Ce-aţi învăţat în plus faţă de ce v-am fi învăţat noi aici? Mai daţi o dată examenele, să vă echivalăm!“ Să se echivaleze examenele de la Stanford la Universitatea din Târgovişte? Mă, nu râde, că-ţi vorbesc despre cazuri reale!

Umilinţele din Portland

Şansa noastră, ca popor, este să ne identificăm valorile şi să le punem în medii în care să poată să devină performante. La un moment dat, primesc o invitaţie în Portland, Oregon, la o reuniune a părinţilor care au adoptat copii din România. Eu deja auzisem nişte zvonuri despre trafic de organe... Erau 75 de copii. Mi se dă o broşurică, unde se spunea aşa: dintre ţările care acceptă adopţiile internaţionale, China, Rusia, Ucraina, România, Guatemala, cel mai ridicat IQ mediu îl au copiii din România. Profesori de psihologie cu care am discutat acolo mi-au zis: „Măi, Nicolae, nu crezi că e normal ca atunci când vrei să adopţi un copil să adopţi un copil deştept?“ E o investiţie. De ce să nu investească într-un copil despre care ştie că va performa? Dar ştii că m-am simţit umilit acolo? Am văzut două fete cu insuficienţă motorie cerebrală care fuseseră adoptate! M-am simţit umilit pentru că eu în viaţa mea nu m-am gândit că aceşti copii ar putea fi adoptaţi.

Fii pe pace! Trimiteţi tineretul peste hotare! Şi, aşa cum sunt ei de avizi după modele, vor învăţa, spunea George Emil Palade, laureat Nobel pentru medicină.

Revelaţia de la www.google.ro

În 2011, aveam nevoie de un text pe care-l scrisesem la calculator, dar pe care îl pierdusem. Am căutat numele meu pe google.ro şi am găsit printre altele: „Lui Constantinescu Nicolae i s-a conferit Ordinul Naţional pentru Merit în grad de Comandor la 1 decembrie 2000“. Păi, eram în 2011! Dau telefon la Preşedinţie, la consilierul care se ocupa de protocol. „Domnule doctor, au trecut 11 ani. Ce-aţi păzit până acum? Staţi să verific.“ Îmi dă telefon după două ore: „Da, aşa este. Aţi primit Ordinul Naţional pentru Merit pe 1 decembrie 2000, dar s-a schimbat regimul, iar ordinul şi brevetul sunt la Externe“. Dau telefon la Externe: „Da, domnule, dup-atâta timp vii? Trebuie să faceţi o cerere la domnul ministru Baconschi“. Am făcut o cerere online, dar niciun răspuns. Se schimbă Baconschi, vine Cristian Diaconescu. Hârtie online. Mucles. Nimic. Vine Marga. Îi scriu şi lui Marga. Îmi dă telefon şeful de la protocol: „Domnule profesor, v-aş ruga să veniţi până la noi“. Mă duc. „Vă spun o treabă neplăcută. Au dispărut şi medalia, şi brevetul dumneavoastră.“ Nu se poate, domnule! La orice act oficial există cotor, adică se păstrează un duplicat. În 4 iulie 2012, deci la un an şi jumătate, sunt chemat la MAE şi mi se înmânează ordinul. A trebuit să-l plătesc! Fără să-mi aducă niciun avantaj. Nu-ţi vine să crezi chestia asta! Mai există oameni nebuni care să dorească asta fără să aibă un avantaj. 1.200 de lei am plătit. Eu m-am simţit umilit că a trebuit să-mi plătesc o medalie, dar pe de altă parte era dreptul meu.

Ordinul Coroana României, ca tatăl său

Eu am stat doi ani şi jumătate în America. Uite, Andrada, tot ce vezi aici sunt diplome pe care mi le-au dat americanii în aceşti doi ani. (n.r. – arată diplome primite de la universităţi şi instituţii din SUA), dar niciuna nu înseamnă pentru mine cât asta: Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer acordat la 10 mai 2013 de Majestatea Sa Regele Mihai la Castelul Peleş. Motivaţia: „Pentru cariera sa medicală, universitară şi civică, în care a susţinut dezvoltarea ştiinţei româneşti, ducând rezultatele ţării sale pe toate meleagurile şi aducând respect şi admiraţie pentru România. Pentru atitudinea sa publică marcată de demnitate, profunzime şi profesionalism şi pentru promovarea adevărului în istoria recentă a medicinei româneşti“. Vreau să-ţi spun, Laurenţiu, că treaba care m-a copleşit e că tatăl meu a primit în război Ordinul Coroana României în grad de Ofiţer, dar cu spade. Şi, uite, fiu-său... Mi s-au tăiat picioarele de emoţie.

Acest articol a fost publicat în „Weekend Adevărul“.

ERATĂ

Dintr-o regretabilă eroare, la rubrica „Şcoala mea“ din ediţia „Weekend Adevărul“ din data de 21-23 iunie, în pagina 31, vorbele domnului profesor Nicolae Constantinescu referitoare la discuţia cu George Emil Palade au fost continuate cu un alt text, care nu aparţine nici profesorului Constantinescu, nici laureatului Nobel George Emil Palade, nici autorilor. Astfel, toată discuţia despre cooperative, colhoz şi despre închisoarea de la Târgşor este subiectul altei conversaţii.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările