INTERVIU Marian Staş, expert în educaţie. De ce elevii germani se bat pe şcolile profesionale, iar ai noştri fug de ele

INTERVIU Marian Staş, expert în educaţie. De ce elevii germani se bat pe şcolile profesionale, iar ai noştri fug de ele

Profesorul Marian Staş, expert în educaţie Foto: Sever Gheorghe

Învăţământul profesional şi tehnic din România este „sperietoarea“ de care se feresc atât elevii, cât şi părinţii. În timp ce în ţări occidentale către care privim cu jind acest tip de şcolarizare reprezintă trei sferturi din învăţământul liceal, la noi, proporţia este sub 10%, chiar dacă piaţa muncii duce lipsă crâncenă de meseriaşi. Iar această tendinţă se va accentua în viitor.

Ştiri pe aceeaşi temă

Profesorul Marian Staş, expert în educaţie şi fost consilier al ministrului Monica Anisie, a explicat într-un interviu pentru „Adevărul“ ce ar trebui făcut pentru ca învăţământul profesional să devină atractiv pentru tineri.
 
„Adevărul“: Meseria este brăţară de aur. Mai este valabil acest lucru la noi, când sub 10% din elevi aleg profesionala?
 
Marian Staş: Răspunsul scurt: da. Pentru că întotdeauna meseria este brăţară de aur. Unul dintre motivele pentru care elevii aleg rar sau resping povestea este că şcoala ca sistem de fapt le atrofiază instinctul autentic al muncii. Adică, aşa cum este construit sistemul la ora actuală, îi învaţă să fuşerească, să fie superficiali, să înveţe din 2 în 3. Meseria este brăţară de aur ar trebui să devină o mantră 24 de ore din 24 în spaţiul public. Pentru că în felul acesta modificăm percepţia în legătură cu un aspect esenţial şi anume: munca înseamnă onoare şi profesionalism şi demnitate. În urmă cu doi ani, Monica Babuc, fost ministru al Educaţiei la Chişinău, a făcut o campanie fabuloasă: s-a instituit ea ambasador al campaniei – Înveţi, munceşti, câştigi! – care promova învăţământul dual. Dacă spaţiul public este poluat de mesaje otrăvite, atunci evident că relaţionarea cu proiectul este foarte slabă, dar în momentul în care mesajul „meseria e brăţară de aur“ e transmis de Halep, de Ţiriac, de Radu Timiş cu Cristim-ul lui, atunci înseamnă că povestea are greutate.
 
Şi cu toate acestea, elevii fug de profesională…
 
Sunt două motive importante pentru care apetenţa pentru învăţământul profesional este scăzută: o dată, este atmosfera prost croită în jurul subiectului, şi anume că a face o şcoală profesională reprezintă o condiţie umană de relevanţă secundară sau de statut secundar – ceea ce este foarte prost –, şi al doilea aspect îl reprezintă inadecvarea şi inerţia imensă a sistemului de a crea o ofertă de învăţământ profesional şi vocaţional de secol XXI.
 
Care sunt abordările la nivelul UE din perspectiva temei în discuţie?
 
Aş oferi ca studiu de caz Germania. Şi Elveţia. Pentru că oamenii aceia, o dată că sunt tehnici prin natura lor, şi, în al doilea rând, pentru că învăţământul vocaţional este o realitate firească, normală, onorabilă şi este prezentă într-o proporţie – dacă nu mă înşel – de 60% în oferta de învăţământ preuniversitar. Cu alte cuvinte, mult mai puţini tineri se duc să facă licee teoretice şi mult mai mulţi se duc, aşa cum este normal, spre calificări în meserie.
 
Ce au făcut ei ca să fie atât de atractivi?
 
Unul dintre lucrurile esenţiale pe care le-au făcut a fost crearea acestei componente duale – adică cinci zile pe săptămână copiii le petrec împărţite la şcoală şi în companii. Sunt făcute contracte foarte puternice, parteneriate cu companii şi, de multe ori, stau trei zile la companii şi două zile la şcoală. Sau invers. Asta înseamnă dualitate cinstită, adevărată. Pregătire practică şi teoretică, de aici importanţa unui mesaj de tip Înveţi, munceşti, câştigi! Monica Babuc a fost deşteaptă când a făcut chestia asta. Deci, pune burta pe carte, pune mâna şi munceşte, şi dacă le faci pe amândouă, ce să vezi? O să ai bani! Foarte bine croit mesajul! 
 
Practic, ce fac aceste companii în relaţie cu elevul?
 
Asigură condiţii foarte bune de contractare a practicii. Cu alte cuvinte, practică serioasă la locul de muncă, tutorat, mentorat, au maiştri cu care lucrează. Şi, în primul rând, adecvează profesiile la ceea ce înseamnă piaţa forţei de muncă. La noi, încă este o foarte mare distanţă – sigur, din motive de educaţie finanţată ca la nebuni şi prost croită –, dar în zonele respective suprafaţa de contact între nevoile reale din piaţă şi ceea ce şcoala oferă este de aproape 100%. Întotdeauna copiii aceia ştiu exact unde intră, ce fac, care este programa respectivă şi care sunt joburile pentru care se califică. Relaţia dintre ceea ce înseamnă cauză-efect, respectiv pregătire de bună calitate şi carieră profesională este extrem de bine definită şi foarte eficientă. 
 
Cum sunt selectaţi în Germania elevii care ajung la profesională? La noi ajung cei cu note mici.
 
Există cultura muncii oneste, în primul rând. Nu că dacă sunt de fiţe şi fac nişte şmecherii şi dau nişte tunuri împuşc 1.000 de euro şi m-am scos. Acolo, cultura muncii există în societate ca atare. În al doilea rând, componenta de învăţământ profesional este foarte consistentă în ansamblul învăţământului liceal; repet, două treimi din ofertă este de aşa ceva. Cu alte cuvinte, în timp, s-a cristalizat şi s-a aşezat exact această cultură în care în mod firesc copiii se duc. Şi în al treilea rând, mesajele de promovare în spaţiul public sunt inteligent şi înţelept propagate.
 
Cine sunt cei care îi instruiesc pe copiii aceştia?
 
Acolo este o combinaţie foarte bine definită în care ponderea principală o au practicienii care pot să devină buni profesori şi buni mentori. Oameni care au un traseu profesional şi care au făcut meseria ca atare foarte, foarte bine şi care pot şi sunt interesaţi, motivaţi, să devină instructori. 
 
Există şi la noi exemple bune de şcoli profesionale – la Braşov, de pildă, Şcoala profesională germană Kronstadt – unde concurenţa este foarte mare. Unde sunt piedicile, însă?
 
Da. La Braşov, şi mai sunt şi la Zalău, Cluj, Ploieşti. În general, locurile acestea de excelenţă sunt păstorite de companii foarte puternice. Unde sunt blocajele? Eu am văzut legea care reglementează această poveste şi este mult mai bine făcută acolo sub următorul aspect: presiunea din partea companiilor este mult mai puternică pe un model curricular în care cerinţele lor să se regăsească în proporţie mult mai mare, adică să se descentralizeze mult mai puternic. Au spus ei că până la 60%. Două treimi din oferta curriculară să reprezinte intervenţia şi nevoile companiilor. Ceea ce este foarte tare. Adică, din motive de centralizare este foarte incomod pentru sistemul public să croiască un sistem de tip: trei zile în întreprindere şi două zile la şcoală. De ce? Pentru că trebuie să facă Matematică şi Fizică şi Chimie ca să aibă profesorii norme şi salarii, în loc să construiască o ofertă curriculară adecvată nevoilor şi competenţelor şi aspiraţiilor copiilor care fac învăţământ profesional-vocaţional.
 
În asta ar trebui să constea intervenţia eficientă a statului?
 
Sigur că da. Pentru că oamenii aceia când ies aduc bani pentru taxe şi impozite. În fond, când îi angajezi, ei devin generatori de venituri care se întorc în sistemul public sub formă de taxe. Multe dintre motivele pentru care în Germania şi în Elveţia povestea funcţionează ţin şi de facilităţile acordate de stat acelor companii care contribuie la dezvoltarea învăţământului vocaţional.
 
Care sunt consecinţele lipsei învăţământului profesional?
 
Sunt cel puţin două: o criză acută de forţă de muncă, umblă companiile bezmetice să angajeze, şi când angajează, sunt slab calificaţi. Să zicem că îi califică la locul de muncă. Dar, una e să vii şcolit şi cu instinctele gata ascuţite şi formate şi alta este să faci calificare la locul de muncă. E o penurie ucigătoare de zidari, parchetari, faianţari, bucătari – care pleacă după ce se instruiesc aici, pentru că e vorba şi de exod.
În concluzie, care ar fi direcţiile de acţiune pentru ca învăţământul profesional de la noi să devină mai atractiv?
Eu mă gândesc la trei importante. Prima: reconstrucţia mesajului public – Meseria e brăţară de aur. Un mesaj de promovare onestă, puternică, continuă. E veche, e românească, o ştie toată lumea, numai că e golită de conţinut. Să ne amintim ce înseamnă componenta de propagandă în oricare dintre industrii. În al doilea rând: proiectarea serioasă şi construirea aşa cum se cuvine a unei oferte curriculare adecvate de învăţământ profesional şi apoi relaţia, parteneriatul dintre sistemul public şi cel privat, respectiv tipurile de facilităţi şi legăturile, parteneriatele oneste între stat şi companii, astfel încât acestea din urmă să devină şi mai interesate şi să promoveze mult mai intens sprijinul lor pentru profesiile de care au nevoie.
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: