Sarcina este şi mai dificilă, deoarece acestea trebuie neapărat contextualizate, fiind nevoie de o cunoaştere în detaliu a timpului din care datează obiectul studiului astfel încât acesta să fie racordat cât mai exact la realitatea politică, socială, economică şi/sau militară de atunci.

Această misiune care angrenează în multe momente întreaga energie şi inteligenţă a cercetătorului necesită, pentru un bun demers al studiului, forţă umană bine pregătită şi de bună credinţă. Altminteri, fie din nepriceperea istoricului de serviciu, fie din intenţiile sale paralele cu rezultatele ştiinţifice veridice, se ajunge la adevăruri prefabricate, artificiale, antropice. În mâinile potenţaţilor zilei, astfel de informaţii cosmetizate şi alterate reprezintă unelte foarte puternice prin care o comunitate sau chiar o naţiune poate fi otrăvită.

Şi pentru că aceste procedee cinice şi neortodoxe sunt prezente de când lumea, omul ajunge să fie confuz şi să nu se mai încreadă în nimic. Astfel, bagajul cultural se subţiază, mintea nu mai este antrenată, iar individul ajunge o pradă uşoară în faţa puternicilor momentului.

Din fericire, şi atunci când investigăm din punct de vedere istoric un eveniment sau o perioadă, există elemente ale concretului de care ne putem agăţa pentru a putea face faţă mai uşor tumultuoaselor valuri ale incertitudinii. Elementele pe care le aduc în discuţie sunt cifrele reci şi seci care nu prea mai lasă loc de interpretări. Dacă o acţiune a unui general sau conducător poate să fie interpretată în fel şi chip (în funcţie de tabăra în care ne situăm), atunci când discutăm despre cifre, numere şi economie, marja de manevră se îngustează considerabil.

Pentru că este o tendinţă a omului de a se refugia în trecut atunci când prezentul nu-i întruneşte aşteptările şi pentru că natura umană preferă fardarea trecutului (cu cât s-a întâmplat mai de mult, cu atât se adaugă mai mult fond de ten), s-a ajuns astăzi în România să se vorbească în termeni elogioşi despre perioada interbelică.

Fie că eşti monarhist, naţionalist sau doar dezamăgit de oferta prezentului, îţi întorci cu nesaţ privirea către aşa-zisa „perioadă glorioasă“ a României în care, nu-i aşa, am depăşit prima conflagraţie mondială şi am reuşit „Marea Unire“. Tot atunci aveam conducători regali, oameni cu o anumită conduită şi un sistem bine definit de valori, spre deosebire de oportuniştii de acum.

Tocmai pentru că am atras atenţia în debutul materialului asupra pericolelor interpretărilor şi conectării acestora cu un context adevărat, am să combat în continuare părerile, false şi nefondate, care continuă să preamărească performanţele economice ale României interbelice.

Am auzit asta de prea multe ori şi, după cum ştim, o minciună repetată de suficient de multe ori devine adevăr. Aşadar, s-a împământenit pe la noi ideea că România interbelică a fost grânarul Europei. Nu aşa de importanta noastră ţară în jocurile geopolitice ale vremii avea, cu toate acestea, greaua responsabilitate de a nu lăsa europenii să moară de foame. La o scurtă privire asupra exporturilor de cereale pe care România le-a efectuat înainte şi în timpul perioadei interbelice, observăm că:

  • În perioada 1910-1914 (înaintea Primului Război Mondial), România exporta anual aproximativ 3,1 milioane de tone de cereale pe an;
  • În 1923 am exportat 1,7 mil. tone/an;
  • În 1927 – 2,8 mil. tone/an;
  • În 1930 – 3,1 mil tone/an;
  • În 1939 – 1,9 mil tone/an.

Ce observăm, aşadar? Că în mare parte din perioada interbelică, România a exportat mai puţine tone de cereale de cât a făcut-o înainte de Primul Război Mondial. La nivel european, România producea 6, 8% din producţia de grâu şi 8,3% din producţia de cereale. Cifrele nu sunt deloc rele, dar nici nu se apropie de enormitatea afirmaţiei conform căreia am fost „grânarul Europei“.

Important de precizat aici este şi impactul pe care l-a avut reforma agrară pe care regele Ferdinand s-a angajat să o implementeze pentru a-şi motiva armata formată preponderent din ţărani. Ca urmare a promisiunilor regelui Ferdinand, marile moşii au fost fărâmiţate, iar pământul a fost împărţit ţăranilor care şi-au riscat viaţa pentru integritatea teritorială a României. În teorie sună foarte bine.

În practică însă, producţia totală rezultată din agricultură a României a avut de suferit. Ţăranii, care dintr-o dată s-au trezit cu pământul lor propriu pe care să-l muncească, au realizat că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pentru că nu dispuneau de unelte şi tehnici moderne de cultivare şi lucrare a pământului, mulţi ţărani recoltau sub potenţialul terenului pe care îl aveau, ceea ce a diminuat producţia naţională a ţării şi a adus-o, într-un procent mai mare, în zona „agriculturii de subzistenţă“. De asemenea, pentru că marii latifundiari au rămas cu mai puţin teren, statul s-a angajat să îi despăgubească, mărind astfel presiunea pe un buget încă şubred după Primul Război Mondial.

Nici cu dimensiunea economiei româneşti nu prea avem de ce să ne fălim. Chiar dacă a existat o uşoară creştere după prima parte a anilor ’20, aceasta a fost oprită brutal de criza anilor ’30. Consultând datele prezentate în cartea „Produsul Intern Brut al României 1862 – 2000. Serii statistice seculare şi argumente metodologice“, a extraordinarului profesor Victor Axenciuc, observăm că cea mai mare valoare a PIB-ului pe cap de locuitor din perioada premergătoare Primului Război Mondial (Vechiul Regat) a fost de 1. 282 USD, pe când valoarea maximală PIB-ului pe cap de locuitor din perioada de după Primul Război Mondial a fost de 1. 163 USD (valori calculate la paritatea puterii de cumpărare din anul 2000). O nouă contraperformanţă a României interbelice.

Analizând în continuare dimensiunea economică României interbelice, facem apel la studiul „South-Estern European Monetary and Economic Statistics from the Nineteenth Century to World War II“ (o colaborare a băncilor naţionale din România, Bulgaria, Turcia, Grecia, Serbia, Albania şi Austria). De aici aflăm că România, în 1924, avea un PIB pe cap de locuitor de 13,4 lire sterline. Ţări precum Bulgaria (13,5 lire sterline), Ungaria (19,6 lire sterline) sau Grecia (14,1 lire sterline) aveau un PIB pe cap de locuitor mai mare decât al României.

Aşa cum este normal, timpul trebuie să aducă progres şi dezvoltare. În 1939, PIB-ul României crescuse cu doar 17%, în timp ce ţările enumerate anterior au avut creşteri de 49% (Ungaria) sau 38% (Bulgaria). 15 ani în epoca interbelică ne-au menţinut în urma vecinilor noştri.

Bineînţeles, clasa politică este principala vinovată. Şi nu doar din incompetenţă sau lipsă de viziune, ci uneori şi din lăcomie.

Afacerea Skoda (1930), care a vizat dotarea armatei române cu armament, a valorat 6,75 miliarde de lei, adică aproximativ 20% din încasările statului din anul respectiv sau 2,3% din PIB. La finalul afacerii, ţara s-a ales cu arme care nu corespundeau specificaţiilor iniţiale şi care aveau un preţ umflat, prejudiciind şi aşa modestul buget de stat. Bineînţeles, majoritatea miniştrilor şi personajelor implicate au scăpat de pedeapsa legii. În zilele noastre, prejudiciul de atunci ar fi echivalent cu 1,5 miliarde de euro.

Carol al II-lea şi a sa camarilă hrăpăreaţă au mutilat legislaţia în favoarea lor, astfel că instituţiile statului au fost acaparate de interpuşi care vegheau asupra intereselor patronilor lor şi nu a omului de rând. Să susţii că actuala clasă politică este mai coruptă este o bazaconie copilărească. Situaţia absolut deplorabilă a armatei române din cel de-al Doilea Război Mondial îşi are ca principală cauză corupţia şi neglijarea totală şi cu bună ştiinţă a interesului general.

Normal, având în vedere starea precară a economiei româneşti din perioada interbelică, societatea nu avea nici ea cum să se prezinte prea onorabil. Doar 20% din populaţie trăia în mediul urban, iar aproximativ 40% era analfabetă.

Aceste frustrări se acumulau şi, în lipsa unor organisme statale responsabile care să le gestioneze, refulau în cele mai cumplite moduri. În 1925 au existat 1748 de incendii (minim 262 cu intenţie), în timp ce în 1934 au existat 4427, doar în 209 cazuri fiind pedepsiţi făptaşii. Clasa politică era total depăşită de realitatea din teritoriu, iar justiţia, parazitată fiind, căpătase titlul de anexă.

Desigur, perioada interbelică îşi are meritele ei şi reprezintă o perioadă importantă pentru modernitatea ţării. Cu toate acestea, chiar şi terifiaţi de prezentul în care trăim, nu trebuie să cădem în mirajul nefondat al trecutului. Acesta trebuie analizat la rece, departe de orice influenţe nefaste (naţionaliste, fundamentaliste etc.), pentru că în greşelile înaintaşilor noştri se află secretul progresului de mâine.

Surse date: historia.ro / analizeeconomice.ro