Forbes. Cum se construieşte un business de succes din arhitectură şi design

S-a născut la Bacău, a trăit în Liban şi a renunţat fără regrete la feţele regale şi magnaţii din Orient pentru un business în Bucureşti. De patru ani, arhitectul Hamid Nicola Katrib trăieşte „visul românesc". 

Dacă petreci o după-amiază cu Hamid Nicola Katrib (28 de ani), ai impresia că locuieşte în Bucureşti de când lumea şi pământul şi că Piaţa Romană, unde se află atelierul său, este locul unde a pus prima oară mâna pe creion şi riglă. Nu apuci să ieşi din lift că vecina de palier, o bătrânică respectabilă din alte vremuri, te şi scrutează cu privirea din cap până-n picioare, anunţându-te din start că „Dacă aţi venit la Hamid, să ştiţi că e pur şi simplu un băiat extraordinar". Iar dacă apuci să faci şi doi paşi pe stradă cu tânărul pe jumătate român, pe jumătate libanez, sigur dai de două-trei cunoştinţe care nu l-au mai văzut demult şi vor să-l ţină de vorbă. „I-am promis doamnei de pe palier că o scot la un restaurant chinezesc", explică Hamid, cu un zâmbet, aruncându-mă într-o mare dilemă.

În prezent, arhitectul are în lucru două pensiuni, una în Braşov şi cealaltă în Deltă, un restaurant cu specific libanez la care este şi coproprietar, trei apartamente, plus redecorarea lanţului de restaurante Springtime. Asta când nu pictează, nu sculptează şi nu cutreieră magazinele de decoraţiuni în căutarea acelei piese perfecte care să îmbogăţească interioarele luxoase pe care le-a desenat. Aşadar, când îi mai rămâne timp şi pentru a vorbi despre arta libaneză şi mersul societăţii cu o doamnă care i-ar putea fi bunică? „Îmi plac mult oamenii", se justifică Hamid, într-o limbă română aproape perfectă, cu un uşor accent franţuzesc. „În meseria mea nu contează doar talentul, ci şi abilitatea de a lucra cu oamenii, de a avea răbdare să-i asculţi". Şi, uneori, de a găsi plăcere într-o conversaţie despre copii, nepoţi şi lumea secolului trecut.

LEGEA ATRACŢIEI. Răsfoind teancul de reviste de arhitectură de pe biroul său, un titlu îmi sare în ochi deasupra unor fotografii care redau una dintre primele sale amenajări realizate în România: „Legea Atracţiei". „Crezi în aşa ceva?", îl întreb, într-o doară. Zâmbetul care vine în replică e al omului care ştie despre asta mult mai multe decât ar părea. Da, acel titlu s-ar potrivi nu doar unui proiect anume, ci ar putea fi considerat laitmotiv al întregii cariere bucureştene a lui Hamid Nicola Katrib. În 2006, când a început totul, România, „ţara de vacanţă" a familiei (mama sa fiind româncă), nu se afla în planurile tânărului arhitect care lucra pe atunci la unul dintre cele mai mari cabinete de arhitectură din Beirut, renumit pentru clienţii „cu ştaif" şi arhitecţii de avangardă.

Deşi minimum şase ani de experienţă erau obligatorii pentru a intra măcar în raza de interes a companiei, Hamid fusese recrutat la 24 de ani şi începuse jobul la doar cinci zile după terminarea facultăţii. „Am fost foarte încântat dar şi supărat că n-am şi eu parte de vacanţă", glumeşte tânărul. Viteza cu care a primit jobul a avut şi un motiv: proiectul său de diplomă spectaculos, un avion Antonov care să transporte întreaga echipă de Formula 1 de la Ferrari la diversele grand-prix-uri din lume. Dotat cu o sală de sport, TIR-uri care să transporte maşinile de curse, hublouri sub formă de monitoare TV şi alte găselniţe ieşite din comun, proiectul nu era o fantezie, ci rodul unei munci de documentare asiduă.

Luni de zile, Hamid s-a dus la aeroport, la echipa tehnică de revizie, cu liste interminabile de întrebări. De la materialele care pot fi folosite în avion, ignifugare sau circuitul de aer rece, toate elementele tehnice ale proiectului au fost „la cheie" în ziua predării. „Vineri am susţinut lucrarea iar luni aveam deja două oferte de job", îşi aminteşte el. A intervenit, însă, destinul. Într-o seară, tânărul a adormit cu un gând în minte: „Ce-ar fi dacă m-aş duce să lucrez în România?". L-au alungat, însă, repede, un şir lung de motive clare şi evidente, printre care şi faptul că nu voia să ajungă un „arhitect de garsoniere". A doua zi de dimineaţă, însă, a fost trezit de un telefon. Tatăl său, de naţionalitate libaneză, îl anunţa că un prieten român, care şi-a deschis o firmă de arhitectură, ar avea nevoie de un specialist pe partea de interioare.

Oferta era irezistibilă: de trei ori salariul din Liban, maşină şi casă, dar cu o condiţie importantă: să rămână pe termen lung. A venit în România cu un bagaj pentru zece zile şi a rămas pentru „totdeauna". Au trecut deja patru ani, iar Hamid n-a regretat nicio clipă decizia luată.

UN LOC DE RESTAURANT. Un al doilea moment de cotitură în care energiile universului păreau să se fi aliniat în favoarea sa a intervenit odată cu decizia de a deschide în Bucu­­reşti un restaurant cu specific libanez, cu un design strălucitor şi luxos, asemeni celor din Beirut. „Chiar dacă mâncarea e bună, majoritatea localurilor libaneze din România arată ca nişte dughene, ori nu acesta este spiritul local", explică el. După ce-a alergat doi ani de zile pentru a găsi o locaţie potrivită în centrul Bucureştiului, a ajuns anul trecut la ultima picătură de răbdare. S-a lăsat păgubaş.

Doar câteva luni mai târziu, se plimba în zona Amzei, când a observat un mic spaţiu care tocmai se eliberase pe colţ şi care părea numai bun pentru un atelier de pictură. Intrând în vorbă cu proprietara, Hamid a început să-i explice planurile sale de a folosi încăperea ca pe un atelier propriu în care să expună, eventual, şi alţi pictori sau sculptori talentaţi. Surpriza cea mare a venit când interlocutoarea sa l-a întrebat, senină: „Totuşi, nu v-ar interesa ceva mai mare decât o cameră? Am şi un spaţiu tocmai bun pentru un restaurant".

Legea atracţiei sau nu, astfel a ajuns Hamid chiriaş al unei clădiri restaurate, cu grădină, acces pentru marfă şi cu o aşezare ultracentrală. Chiar dinainte de a semna contractul, şi-a forţat norocul. S-a apucat să deseneze tăvi şi veselă, să proiecteze decoraţiuni pentru restaurant şi chiar să le comande în Liban fără să fi bătut oficial palma cu proprietara. Actul final s-a semnat câteva săptămâni mai târziu iar restaurantul se va deschide la mijlocul lunii octombrie. Încă un proiect bifat pe agenda sa.

PARIZER CU TERMOPANE. Dacă în Liban clienţii săi erau, adesea, feţe regale  din Iordania sau Arabia Saudită, care veneau cu avionul privat doar pentru a viziona două mânere şi trei imprimeuri, după care se hotărau asupra unui model de marmură de 500 de dolari metrul pătrat şi se întorceau în ţările lor, în România impactul cultural avea să fie considerabil, cel puţin la început.

În cei patru ani petrecuţi în Bucureşti, Hamid a învăţat, încetul cu încetul, să refuze elegant proiectele de amenajare care presupuneau „să aleg o canapea şi două perdele" şi să treacă peste mici şocuri zilnice, precum faptul că muncitorii de pe şantier „mâncau parizer pe schiţele pentru care muncisem câteva nopţi la rând". Totuşi, a avut norocul ca, din 2006 încoace, să aibă parte doar de una sau două dezamăgiri majore, întâmplător ambele petrecute în intervalul ultimelor două luni. „E dureros pentru un arhitect când cineva vine să-i ceară să scoată nişte uşi din sticlă dintr-o casă interbelică şi să pună în loc termopane", explică el, cu amărăciune. În România există, însă, destui oameni care nu au doar bani, ci şi apetit pentru frumos, şi care sunt deschişi la sugestii din afara sferei kitsch.

BUSINESS CU ÎNCREDERE. Nu se poate pronunţa asupra celui mai costisitor proiect, pentru că a avut şi unele în care doar bucătăria a costat peste 50.000 de euro, dar ştie sigur care a fost cel mai greu test de trecut pentru a obţine un asemenea proiect. Răspunsul său mă duce cu gândul, din nou, la doamna de pe palier şi la afecţiunea ei sinceră, de bunică: cel mai greu lucru este să câştigi încrederea oamenilor. „Nu e ca la coafor, unde te duci, plăteşti un milion iar dacă nu te-a tuns bine plângi puţin şi-ţi creşte părul la loc", glumeşte el. În arhitectură se lucrează cu mii de euro, stâlpi de rezistenţă, betoane, timp şi multă energie. După patru ani în România, Hamid se poate considera bucureştean naturalizat iar spiritul său artistic a suferit şi el modificări substanţiale.

Dacă la început i-a fost greu să iasă din tiparele orientale, mai încărcate şi mai elaborate, se simte în prezent mult mai conectat la pulsul arhitecturii europene. Îi reamintesc, mai în glumă, mai în serios, că ar trebui să aprofundeze şi noutăţile chinezeşti. Doar i-a promis doamnei respectabile de pe palier. Hamid râde cu poftă, se gândeşte câteva secunde, apoi se răzgândeşte. În fond, de ce să meargă la chinezi când poate să mai aştepte puţin şi s-o invite la un delicios hummus libanez în propriul său local?

Citiţi mai multe despre cariera lui Hamid Nicola Katrib în numărul 40 al revistei Forbes România.