Managerilor de teatru, România le cere să fie nişte creaturi atît de complexe, deci, rare, încît ei au tendinţa de a rămîne în funcţie pînă la dispariţia fizică (generalizez, sper să n-o ia nimeni personal). Iar cînd această dispariţie se produce, aflăm acum, la vacantarea managementului Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra“ din Bucureşti, că teatrele publice se pot lăsa şi moştenire.

Motivul pentru care, la noi, legea presupune ca managerii de teatru să fie, în esenţă, artişti e „tradiţia“ (şi e impresionant cîte resurse consumă granzii teatrului pentru ca legea să nu se schimbe). Mai exact, tradiţia teatrală a conducătorului de trupă, transformată, în timpul comunismului, în instituţia struţo-cămilistică a directorului, moştenitor al conducătorului de trupă, dar şi, mai ales în anii 1970-1980, Caron destinat să călăuzească instituţia printre meandrele cenzurii şi ale imperativelor politice, ale cărui reuşite erau direct proporţionale cu trecerea avută pe lîngă conducerea de partid şi de stat (de aici, reputaţia directorială a lui Dinu Săraru; am o teorie, cum că transformarea directorilor din lideri de trupă în intermediari cu politicul cam corespunde cu plecarea din funcţie, „învinşi de sistem“, a lui Liviu Ciulei, Vlad Mugur, Radu Penciulescu – dar who knows?, nu e ca şi cum ar fi studiat cineva asta, noi avem doar păreri, nu şi cercetări).

Logica asta a tradiţiei a intrat, de ceva timp, în coliziune frontală cu realităţile de pe cîmpul postrevoluţionar. Într-o primă fază, sistemul se aştepta ca directorii rebotezaţi drept manageri să fie mari artişti, dar să lucreze doar pe salariu în propria instituţie. Că na, aşa făcea Ciulei cînd era director. Doar că lui Ciulei nu i se cerea să renunţe la onorarii de mii şi zeci de mii de euro (onorariile regizorale au crescut exponenţial post-2000, în timp ce salariile managerilor au fost, pînă în 2017, semiridicole comparativ) ca să se dedice construcţiei instituţionale şi nici teatrul românesc nu era în schema de supraproducţie care să-l pună pe acelaşi Ciulei în situaţia de a i se oferi cinci contracte de regie pe an. Iar dacă un manager regizor îşi poate organiza activitatea în aşa fel încît să poată monta în afara propriului teatru de cîteva ori pe an, dacă chiar vrea, pentru un actor, asta e aproape imposibil – e una dintre explicaţiile (pe lîngă formarea profesională specifică – regizorii sînt formaţi să fie „şefi“, actorii sînt educaţi să execute, vulgarizînd puţin) pentru care managerii tind să fie regizori (cinci din şapte manageri de teatre de rang naţional sînt regizori; ceilalţi doi – de la Tîrgu-Mureş şi Bucureşti – sînt actori).

Schimbarea legii, care le-a permis managerilor să fie plătiţi pentru activitatea artistică din propriul teatru, nu a schimbat semnificativ lucrurile decît pentru Ion Caramitru. Restul managerilor ori aleg să nu fie remuneraţi pentru asta (ştiu cel puţin doi, la instituţii importante – unul e actor, celălalt e regizor), ori lucrează oricum extrem de puţin „la sediu“ – formula de plată (un procent din încasări, numai sfîntul Sisoie ştiind clar ce sînt şi cum se calculează încasările astea) e avantajoasă pentru actori, dar nu pentru regizori.

Să ne uităm puţin în jur: scenele din România au intrat în noul secol fiind conduse de personalităţi recunoscute ale teatrului de dinainte de 1989, iar plecarea lor a adus în loc, de cele mai multe ori, oameni al căror profil e managerial, nu de prim-plan artistic (efectiv, singura excepţie e Maia Morgenstern – dar şi Teatrul Evreiesc e o excepţie de la cam orice; altfel, ultimul mohican, bucureştean, cel puţin, e George Mihăiţă, la Teatrul de Comedie). Dar legea, legea nu s-a schimbat: legea presupune în continuare că profilul managerului e de artist – cu cît mai mare, cu atît mai bine. Şi „breasla“ ar vrea cam acelaşi lucru – o doamnă Bulandra sau un domn (Sică) Alexandrescu, un păstor de trupă.

Doar că, ce să vezi?, pentru cei mai mulţi actori cu vizibilitate şi succes, întrebarea „de ce să se facă ei manageri?“ nu are un răspuns foarte clar. Sigur şi indubitabil, ar cîştiga mai puţini, mult mai puţini bani. Ar ajunge să lucreze mult, mult mai puţin. Ar însemna să-şi sacrifice anii cei mai creativi (care, în România, nu-s aşa mulţi pentru omul de pe scenă – iar pentru actriţe e încă şi rău). Nimeni, niciodată, nicăieri nu-i învaţă pe actori lucruri (consistente nici atît) despre legislaţie, bugete, proceduri de achiziţii, investiţii şi de-astea. Pentru un actor cu adevărat activ, să devii manager e undeva, între a intra în şomaj artistic şi a ieşi la pensie. Trupa? Trupa nu prea mai există aşa cum o imaginează nostalgicii dnei Bulandra – în Bucureşti, banii şi confirmarea vin de altundeva decît de la instituţia de salariu, iar delocalizarea (actori angajaţi care nu locuiesc în oraşul teatrului şi vin doar cînd au treabă) e la ordinea zilei pe o rază de 200 km în jurul Capitalei.

Acum, tîrziu, fiindcă de la situaţia Teatrului Bulandra am plecat, o paranteză cu această instituţie. În ultimii vreo zece ani, activitatea relevantă (dacă nu chiar mai toată activitatea a) actorilor Bulandrei – teatru (auto)definit ca de artă şi un exemplu de excelenţă interpretativă – s-a derulat oriunde altundeva decît la Bulandra. Cu tot bugetul lui impresionant, teatrul a produs extrem de puţin, iar membrii trupei lui şi-au găsit de lucru prin alte părţi. Rodica Lazăr e mai văzută în filme decît la Grădina Icoanei sau la Izvor, lui Şerban Pavlu i se cer autografe pentru serialul Umbre sau pentru producţia independentă Demnitate, nu pentru Coriolan, Vlad Zamfirescu joacă şi regizează (inclusiv filme) altundeva etc. Nici un actor de la Bulandra nu are cursuri sau „experienţă de management“ – care se obţine, de pildă, prin poziţii de management interimar, tot managerul (interimar sau nu) fiind cel care aprobă colaborările angajaţilor în proiecte externe...  

Regizorii? Mai bine plasaţi decît actorii pe scara pregătirii de conducere, dar la fel de puţin dispuşi să-şi sacrifice cariera ca să se-ngroape în activităţi birocratice în cine ştie ce orăşel departe de Capitală. Spre deosebire de actori, de regulă au şi problema dovedirii „vechimii în profesie“ – adică, a anilor de pe cartea de muncă (sistemul vrea artişti, dar să fie şi ei aşa, mai pe model mînecuţe, salariaţi undeva).

Se bagă la management doar la mari instituţii, sau dacă sînt mai puţin pe performanţă, sau dacă au o vocaţie specială.

Şi dacă, dacă regizorul vine la concurs şi nu cîştigă? Oare, atunci cînd managerul interimar, cînd concursul nici nu s-a planificat, anunţă trupa de invitarea unui regizor să monteze mult după ce interimatul se presupune că se va fi încheiat, iar regizorul în cauză, anunţat ca invitat, e un susţinător public al managerului interimar, oare, aşadar, nu e îndreptăţit alt regizor, posibil competitor, să creadă că dacă intră în competiţie pentru managementul unui teatru riscă să nu fie niciodată chemat să monteze în acel teatru? Ţară mică, două mese, nu-i aşa?

Şi aşa ajungem la contorsiuni demne de o cauză mai bună: de exemplu, după un deceniu de directorat al unor practicieni care n-au reuşit să scoată Teatrul „Andrei Mureşanu“ din Sfîntu-Gheorghe din fundătură, cea care l-a pus pe roate şi l-a făcut din nou relevant e o absolventă de Actorie (cum zice la lege) care n-a practicat profesia asta – a practicat managementul şi producţia de televiziune. La un alt teatru local, a fost nevoie să nu prezinte nici un absolvent de Teatru la primul concurs pentru ca manager să poată deveni un dramaturg care a trăit şi lucrat toată viaţa pe şi lîngă scenă. La un al treilea, se lucrează pe diviziunea muncii – managerul numit are viziunea artistică şi de dezvoltare, adjunctul lui face managementul în termeni de administraţie, deşi, legal, diviziunea asta, atît de sănătoasă şi „normală“, nu există. Asta e realitatea din teren.

Dar sistemul, breasla, ţara îi aşteaptă pe Lucia Sturdza Bulandra şi pe Sică Alexandrescu să vină la concurs să se facă manageri de teatru – cu tot cu studiile de management şi cartea de muncă în calitate de artist pe care dnei Bulandra nu i le-a cerut nimeni niciodată. Şi pentru că ei nu vin şi nici nu vor (mai) veni, totul e să mimăm tradiţia şi legalitatea – să aibă omul toate hîrtiile, ţidulele şi patalamalele în regulă şi să vrea directoratul, că e penurie de doritori care să-i bifeze şi pe dna Bulandra, şi pe Dinu Săraru, şi un şef de achiziţii. Pe urmă, ne descurcăm noi. Mai discutăm la următoarea dispariţie fizică, vedem atunci, doar n-o să discutăm acum că poate trebuie schimbată legea, schimbat sistemul, gîndit viitorul, lăsat dnele Bulandra să se odihnească-n pace.