Puţini sunt însă cei ce îşi mai amintesc care a fost punctul zero al intrării Yasminei Reza în atenţia teatrokraţiei româneşti. Nu mulţi sunt cei ce îşi mai aduc aminte că în 1998, pe vremea când editura Unitext era încă o prezenţă vie, apărea aici un elegant volum prefaţat de Dan C. Mihăilescu, conţinând trei piese, traduse de Violeta Popa, Elena Drăguşin-Popescu şi Alex Leo Şerban. Era încă vremea în care repertoriul teatral românesc se înnoia cu greu, funcţiona încă acea „fugă de prezent” diagnosticată exact de criticul Marian Popescu. Firesc ar fi fost ca asupra pieselor cu pricina să se exercite un veritabil asalt, toată lumea să dorească să le monteze.

Nu a fost chiar aşa, nu a fost deloc aşa. Însuşi omniprezentul text Zeul măcelului a avut ceva de aşteptat până să intre în repertorii. Alte două piese - Artă şi Conversaţie după înmormântare- au aşteptat ceva mai puţin, însă acum sunt mult mai rar prezente pe afiş decât surata lor mai favorizată, mai plină de succes. Artă, bunăoară, a fost jucată pentru prima oară în 2002 la Teatrul Naţional din Cluj, în regia lui Adrian Roman, în 2008 a revenit în repertorii graţie unui spectacol de la Teatrul de Comedie, în 2010 l-au montat două teatre (Teatrul 74 din Târgu Mureş şi Bulandra), în 2014 şi l-a readjudecat Godot Cafe Theatre.

Soarta cea mai proastă a împărtăşit-o Conversaţie după înmormântare. Definită de autoare, ca şi suratele sale deja amintite, ca şi alte piese ale Yasminei Reza, tot comedie, care chiar este comedie, dar o comedie altfel. Una ce, la rigoare, ar putea fi definită drept post-dramatică sau post-post-dramatică. Oricum sintagmele în cauză suportă orice. Piesa a fost jucată pentru întâia oară în anul 2000, în regia lui Cristi Juncu, la efemerul teatru Hanul cu tei, gândit, cred, de teatrologul Lucian Sabados, pe atunci director al Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti, ca o prelungire bucureşteană a acestuia. În 2014, a redescoperit Conversaţia…regizorul Alexandru Darie care a înscenat-o la Teatrul „Bulandra” în sala Studio Space.

Spectacolul, dincolo de valoarea lui, incontestabilă, fireşte, dincolo de impactul său la public, ceva mai problematic, şi de viitorul său dificil de previzionat, e unul eveniment. Şi aceasta fiindcă e semnat de Alexandru Darie, copil hiper-talentat şi super-teribil al regiei anilor 80 (Jolly Jocker, Porţile, Amadeus, Zece hohote de râs) şi personalitate dominatoare a anilor 90-2000 (Trei surori, Poveste de iarnă, Iluzia comică). Ceva mai încolo lucrurile s-au mai schimbat, premierele purtând această semnătură au devenit mai rare, succesele incontestabile încă şi mai şi. Oricum, a trecut ceva timp, vreo patru ani, cred, de la Însemnările unui necunoscut, aşa că aşteptarea era mai mult decât justificată.

Acesta să fi fost oare motivul pentru care Alexandru Darie a optat pentru un text despre aşteptare? O aşteptare cam fără obiect, oricum nu a unui miraculos, indefinit domn Godot, ci a zilei de mâine, ori a zilei de luni, atunci când grupul celor şase personaje, reunite ad hoc pentru înmormântarea lui Jean, se va fi risipit. O aşteptare în răstimpul căreia nu se întâmplă mare lucru. În care cele şase personaje, dintre care cinci trecute de 40 de ani nu fac mai nimic. Stau pe scaune, faţă în faţă, într-un spaţiu delimitat de ierburi, de buruieni, de ciulini. Doar vorbesc, îşi amintesc întâmplări şi trădări din trecut, se rănesc reciproc, fac sex, se încaieră ori se împacă, se fac că pleacă şi mai apoi revin. Unicul lucru concret făcut de cei şase e o imensă tocană, terminată prea devreme sau prea târziu, opiniile lor în privinţa aceasta fiind împărţite. Tocana aceasta franţuzească, cu multe legume, e leit-motivul piesei, despre ea se face vorbire în ultima replică din piesă, până la urmă ea e Godot-ul celor şase. Un Godot care, totuşi, vine. Când anume, în vremea vieţii ori în cea a morţii, o face e mai greu de spus fiindcă spectacolul lui Alexandru Darie şi scenografia semnată de Octavian Neculai, aşa cum se arată ea în secvenţa finală, ne îndreptăţesc să credem că Pierre, Nathan, Alex, Edith, Julienne, Elisa ar fi trecut şi ei în lumea de dincolo. Sigur e doar că până la venirea lui cei şase se toacă reciproc. Se fierb la foc mic. Preţ de aproape două ore cât durează spectacolul suntem martorii fierberii cu pricina.

Montarea lui Alexandru Darie nu e lipsită de comic. Un comic născut îndeosebi din grotescul personajelor, fiecare dintre ele având momentul în care şi-l etalează, şi-l exhibă, în care joacă teatru, se dă cu patimă în spectacol. Comicul celor şase e însă unul cu totul special. Aminteşte de cel atât de dureros al personajelor cehoviene, de cel al cvartetului tragic din Cui îi e frică de Virginia Woolf, de comicul non-eroilor din Aniversarea (Serată neprevăzută) de Harold Pinter. Alexandru Darie trimite Conversaţie după înmormântare undeva în zona teatrului absurd, iar operaţia îi e facilitată de muzica de scenă stranie, cu sonuri jazzistice, compusă de Adrian Enescu.

Fantomele vii de pe scenă au parte de interpreţi excelenţi. De actori de mâna întâi precum Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Aştilean, Marius Chivu. Care nu pot fi decât lăudaţi, cărora cu greu li s-ar putea face vreun reproş. L-am regăsit, aşadar, pe acel Alexandru Darie pe care îl ştiam încă din tinereţea noastră comună ca imbatabil alcătuitor de distribuţii, ca artist minuţios preocupat de lucrul cu actorii. Am avut, aşadar, toate motivele să fiu bucuros.

Însă nu aş putea spune că am părăsit sala Studio Space chiar atât de bucuros pe cât mi-aş fi dorit. Fără doar şi poate, Converaţie după înmormântare e un spectacol bun. Unul elitist. Dacă aş reintra în jocul pe care îl jucam cândva, acela al acordatului de stele, i-aş da fără nici un fel de reţinere patru. Patru şi nu cinci, aşa cum m-aş fi aşteptat. Cum mi-aş fi dorit. Aş face-o dintr-un motiv cât se poate de subiectiv. Altfel, mult mai spectaculoasă, mult mai somptuoasă aş fi vrut să fie revenirea în lumea creatorilor de teatru a lui Alexandru Darie.

Şi fiindcă tot l-am invocat în această cronică pe Godot, o închei spunând că pentru mine adevăratul Godot e Alexandru Darie însuşi. Un Godot pe care îl aştept în continuare. Neuitând că îi datorez atâtea în formarea mea ca (posibil) critic de teatru.


Teatrul L.S. Bulandra din Bucureşti- CONVERSAŢIE DUPĂ ÎNMORMÂNTARE de Yasmina Reza;

Traducerea: Alex Leo Şerban;

Adaptarea: Oana Turbatu;

Regia: Alexandru Darie;

Scenografia: Octavian Neculai;

Muzica: Adrian Enescu;

Cu: Cornel Scripcaru, Ioana Macaria, Camelia Maxim, Daniela Nane, Dan Aştilean, Marius Chivu;

Data reprezentaţiei: 14 februarie 2015