VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalităţi interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“

VIDEO Alice Voinescu a scris, în jurnalul ei, pagini inedite despre marile personalităţi interbelice: „Iorga o avea păcatele lui, dar e un om rar“

Alice Voinescu (1885-1961)     FOTO: yorick.ro

„Jurnalul“ scriitoarei şi traducătoarei Alice Voinescu (1885-1961), publicat pentru prima dată, în 1997, la Editura Albatros, a fost reeditat şi a apărut în două volume, în 2013, la Editura Polirom. Cele două volume de memorialistică fac parte din colecţia „Biblioteca Memoria“ a Editurii Polirom. Nicolae Iorga, George Enescu, Regina Maria şi André Gide se numără printre cei care sunt portretizaţi în paginile jurnalului.

Ştiri pe aceeaşi temă

 
Alice Voinescu a fost eseistă, scriitoare, traducătoare şi critic de teatru. După ce a absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, şi-a luat, în 1913, doctoratul la Sorbona, fiind prima româncă doctor în filosofie.  
 
Aceasta a fost profesoară de estetică şi istorie la Conservatorul Regal de Muzică şi Artă Dramatică. A susţinut, de asemenea, numeroase conferinţe pe teme sociale şi culturale atât la radio, cât şi la Universitatea Liberă din Bucureşti. 
 
În timpul regimului comunist, Alice Voinescu a fost închisă la Jilava şi la Ghencea, apoi a fost exilată în comuna Costeşti, lângă Târgu Frumos. A publicat lucrări de filosofie, estetică şi teatru, printre care: „Montaigne“ (1936), „Aspecte din teatrul contemporan“ (1941) şi „Eschil“ (1946). Postum au apărut volumele „Scrisori către fiul şi fiica mea“ (1994) si „Scrisori din Costeşti“ (2001).
 
Început în 1929, la sugestia scriitorului francez Roger Martin du Gard (1881-1958), în cadrul uneia dintre numeroasele întâlniri de la Pontigny (Franţa) la care a fost invitată, şi continuat, cu scurte întreruperi, până în preajma dispariţiei sale, jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre evenimente şi personalităţi din perioada interbelică şi postbelică. Printre cei ce îşi găsesc locul în paginile cărţii se numără: Nicolae Iorga (1871-1940), George Enescu (1881-1955), Regina Maria (1875-1938) şi André Gide (1869-1951).
„Era la Pontigny, nu mai stiu cu ce prilej, la masă, R.M. du Gard s-a mirat mustrător că nu-mi ţin jurnalul. Vorbind despre altele, dedesubtul ideilor ce se perindau în conştiinţă, parcă se înfiripa un gând limpede şi compact - compact de tot dorul ce-l mâna: voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viaţa şi – fiindcă niciodată nu am făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos zic – ştiam că şi această hotărâre nu o voi putea realiza consecvent decât «dedicând-o» cuiva“, nota Alice Voinescu, pe 28 septembrie 1929.
Alexandru Paleologu (1919-2005) a scris prefaţa pentru ediţia din 1997 a „Jurnalului“, care se regăseşte şi în noua ediţie a lucrării. Astfel, „Cititorul de azi va descoperi în acest jurnal o lume pentru reprezentarea căreia nu dispune decât de repere răzleţe, doar parţial şi poate impropriu, eventual derutant, corelabile în contextul istoric şi social. Desigur, figurează aici multe celebrităţi, şi româneşti şi străine, figurează şi personalităţi mai mult sau mai puţin ilustre, dar şi alte persoane doar notabile în epocă, a căror însemnătate s-a şters odată cu dispariţia acelei lumi, plus nenumărate altele strict private, dar de mare distincţie şi calitate umană, care contribuiau la strălucirea ei“.
 
 „În mărturiile Alicei Voinescu, celebrităţile coboară de pe soclu, intră în cotidian şi în familiar, apar în relaţiile lor cu prieteni sau cu alţii, preocupându-se de chestiuni mari sau minore, veseli sau supăraţi, circulând în societate ca simpli oameni la fel cu ceilalţi, iar aceşti «ceilalţi» apar nu o dată mai interesanţi sau mai rezonabili. Pe parcursul jurnalului asistăm la destinele generaţiilor pe care Alice Voinescu le urmăreşte cu interes, cu afecţiune, cu grijă“, mai scria Alexandru Paleologu, în preambulul „Jurnalului“. 
Dorul de Gide şi concertele lui Enescu
 
Întâlnirile de la Pontigny o bucuraseră nespus pe Alice Voinescu, care se gândea frecvent la prietenii săi André Gide şi Roger Martin du Gard: „Azi mi-am adus aminte de Pontigny. Mi s-a făcut dor de omenie curată. L-am visat pe Gide că a trecut peste nişte drumuri şi canaluri pentru a-mi strânge mâna“ (2 octombrie 1929).
„Până azi simţeam dureros lipsa lui Gide şi a lui M. Du Gard, azi deodată simt că e bine aşa, bucuria de a întâlni aşa oameni nu trebuie să devină o posibilitate programatică. S-ar nivela cu altele obişnuite. Trebuie să rămână eveniment“ (26 august 1930).
   André Gide şi Roger Martin du Gard, la Pontigny.      FOTO: e-gide.com
 
Alice Voinescu a scris în repetate rânduri despre concertele lui George Enescu, precum şi despre întâlnirile ce aveau loc acasă la Maruca Cantacuzino (născută Rosetti Tescanu), unde mai cânta maestrul. 
„Mă întorc de la concert Enescu. Ca întotdeauna, «îl iubesc», dar anul acesta am impresia că îl plictiseşte să se împartă lumii: te ia după el câte unul. Aşa să fie bătrâneţea? Nu cred. E revizuire de valori, prepară altceva, Goethe în Italia şi pe urmă... E mai pudic ca altădată, de aceea pare mai rece. Poate îi moare şi vioara, cum se zice. Ce tristeţe trebuie să fie să-ţi amuţească sufletul tău cel vizibil în braţele tale! Să-l ferească Dumnezeu! Altă vioară nu cred că l-ar mai pasiona“ (13 decembrie 1929).
După mai mulţi ani, pe 2 decembrie 1941, Alice Voinescu nota: „şi azi am fost la Maruca şi am ascultat muzică frumoasă. Am stat în dormitor. Maruca în pat, Maestrul cânta alături“.
 
  George Enescu (1881-1955) şi Maruca Cantacuzino (1878-1969) s-au căsătorit în 1937. 
 
 Despre Nicolae Iorga: Moartea domnului Iorga m-a exasperat
 
Pentru Alice Voinescu, Iorga era „un om de o prodigioasă cunoaştere“, care, în pofida păcatelor sale, rămânea un om rar. În paginile jurnalului, aceasta descrie şi casa istoricului român: „Stampe foarte frumoase, cărţi, scoarţe româneşti, soare, flori pretutindeni pe stelaje ca la mama acasă. [...]
Borcanele de dulceaţă înşirate pe bancă, în vecinătatea vechilor stampe - casă boierească românească!“.
 
Pe 5 februarie 1934, diarista nota: „Întotdeauna resimt dureros lipsa culturii mele istorice şi literare, în sensul cel mai strict al cuvântului, dar acut, ca ieri, n-am simţit-o niciodată. [...] Nu m-am liniştit decât când mi-am mărturisit ignoranţa. Am simţit-o şi mai vast când dl Iorga părea convins că sunt doar o modestă. Niciodată n-am fost mai disperată de lipsa mea totală de memorie!“. Ulterior, Alice Voinescu a scris despre dispariţia lui Iorga, „condamnându-i“ pe asasini.
„Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mişelia asta, nu mai cred în ordine şi linişte. Acum ştiu că e revoluţie. Unde ne va duce? L-am văzut trist, trist şi parcă umilit în colţul capelei. Ce soartă! Sau e voia ta? Omul acesta mare şi mândru, relegat într-un colţ sărăcăcios, fără gardă de onoare, fără fastul acordat de lume atâtor morţi!“ (2 decembrie 1940).
Despre Regina Maria: „Era frumoasă şi plină de bucurie“
 
 Pe 19 iulie 1938, la o zi după dispariţia Reginei Maria a României, Alice Voinescu a încercat să îşi aline durerea, povestind despre cea care „nu se putea naşte decât regină“: „Cum vorbea de «snobismul regilor» - cu râsul omului mare, înduioşat pentru patimile unor dragi copii mici![...] Dejunul cu Domniţa Ileana - Nu mai isprăveam să mănânc şi Ea aştepta, se scula, punea plăci de patefon“. 
     
„Când vorbea atunci sigură, senină, am realizat ce e o Regină. O văd în fotoliul roz - în rochie maron, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe. Era frumoasă şi plină de bucurie, deşi vorbea de lucruri care o dureau. [...] Îmi amintesc privirea de lumină, îi revăd ochii albaştri, scânteietori ca nestematele. Poate de aceea n-am observat niciodată bijuteriile Ei, afară de perle, care nu rivalizează cu privirea. Nici nu mi-o închipuiesc fără perle!“ (19 iulie 1938). 
 
 
 
Alice şi Stello Voinescu, o căsnicie nefericită
 
 În 1915, Alice Voinescu a refuzat postul de lector la Paris, pentru a se căsători cu avocatul Stello Voinescu. Cu toate că cei doi se iubeau, căsnicia lor nu a fost deloc fericită. Adesea, soţul scriitoarei avea nevoie de aventuri amoroase, pentru a se simţi din nou liber: „Iar o decepţie cu Stello, nu doar că m-a trădat pentru L.Stef., dar ne-a trădat pe amândouă printr-o uşurinţă care pare esenţială sentimentalităţii lui. E un superficial iremediabil în ale inimii“.
 
Mai mult, reproşurile transformau viaţa de cuplu într-un adevărat chin: „Stello plin de venin contra mea. Acuză, face rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care nu-l pot duce în spinare. Simt cum leşin pe dinăuntru în faţa acestei dezordini intime“ (10 mai 1938). 
    
   Alice Voinescu       FOTO: tvr cultural
 

După moartea lui Stello, pentru Alice Voinescu, jurnalul devenise mijlocul prin care putea vorbi cu soţul. Dorul de cel drag o măcina permanent şi regreta că nu au avut o căsnicie mai frumoasă.

„De câte ori te-am hulit în jurnalul ăsta! De câte ori, mai ales, nici nu apari în pagini, dar acum ştiu de ce. În fond, eşti în mine înfipt pentru vecie – nu, suntem unul singur. Azi am trăit că m-am cuminecat prin moarte în vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, dacă ne-am certat şi chinuit, a fost din pricina lor, căci sufletul şi mintea nu ne-au fost distincte, au fost una“ (10 octombrie 1940). 

Pe lângă reflecţiile asupra propriei persoane, Alice Voinescu obişnuia să scrie şi despre contextul istoric şi social: „Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm importanţa. Sufăr să văd români bătându-se cu români, vărsând sânge românesc, când duşmanul e în ţară şi la graniţi şi cei din jurul meu nu înţeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt vinovaţi legionarii de ce se întâmplă acum, dar de ce asemenea reacţii? Şi, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeaşi, şi viitorul e întunecat“ (23 ianuarie 1941). 

Pe 4 iunie 1943, i se confesează lui Stello, încă o dată, în paginile jurnalului: „Ţie îţi pot mărturisi, tu o ştii de mult, ca am aversiune chiar pentru egoismul patriotard. Cine îl afirmă atât de vehement, e că ascunde după el un egoism foarte personal. Ca şi cei înverşunaţi anticomunişti, care nu fac nimic pentru a-l împiedica, dar fac teorii“.
    Alice Voinescu     FOTO: tvr cultural
 
19 luni de închisoare, în timpul regimului comunist
 
Scriitoarea considera că regimul comunist este o primejdie pentru omenire: „Dacă totuşi, mă încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism sunt inumane şi pentru că azi aceste metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor comuniste, dar resist formei lui actuale, barbare şi primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică şi cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbesc mai ales când vor să fie şi reformatoare“ (3 decembrie 1947). 
 
Pentru că îşi manifesta aversiunea faţă de noul regim politic, Alice Voinescu a fost eliminată din corpul didactic al Conservatorului. A petrecut 19 luni în închisoare şi, mai târziu, a fost deportată în comuna Costeşti, lângă Târgu Frumos.
„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-I găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi poate folosi. Nu mi-au folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria, decât să mă delimitez mai bine, să mă smulg din ele“ (Costeşti, 17 noiembrie 1952). 

 După instaurarea regimului comunist, Alice Voinescu a trăit în sărăcie. Pe 16 februarie 1951, îi mărturisea lui Stello: „Dragule, se petrec lucruri mari în lume, dar noi le trăim pe măsura noastră zilnică. Preocupări meschine îmi închid orizontul, griji mărunte, financiare mă orbesc pentru marele plan divin ce se desfăşoară sub ochii noştri. O găină a fost un eveniment în familie, este dezolant!“. Odată cu înaintarea în vârstă, Alice Voinescu a învăţat să se împace cu gândul morţii. În mai 1961 a scris pentru ultima dată în jurnal: 

„Mă întreb dacă mai apuc toamna. Respiraţia mă chinuie, azi e mai bine, dar orişice mişcare mă sufocă. M-am obişnuit cu gândul morţii, adică al unui voiaj cam riscant, cine ştie ce mă aşteaptă şi pe acolo“ (30 mai 1961). 

citeste totul despre: