Eseul „Crucea“ de Vintilă Horia, căutat de cititori la Bookfest

Eseul „Crucea“ de Vintilă Horia, căutat de cititori la Bookfest

Eseul Crucea a apărut, într-o formă grafică excepţională, cartea fiind ilustrată de Marian Zidaru

Cele mai vândute carti ale Editurii Vremea la Bookfest au fost: "Constantin “Bâzu” Cantacuzino, prinţul aerului" de Alexandru Armă şi Dan Antoniu, "Un mormânt în cer" şi eseul "Crucea" de Vintila Horia şi, pe locul al treilea, "Amintiri din Cotroceni ale unui fiu de “burghezo-mosier” de Sorin M. Rădulescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

Radu Preda spune, în prefaţa volumului "Crucea", de Vintilă Horia, publicat de Editura Vremea: „Traducerea românească a eseului despre cruce a lui Vintilă Horia este o surpriză de trei ori plăcută. Înainte de toate, aşa cum suntem obişnuiţi la acest autor de excepţie, avem în faţa ochilor nu atât un exerciţiu de erudiţie, ceea ce nu exclude o impresionantă incursiune culturală, cât unul de cugetare. Suntem invitaţi în grădina interioară a unei gândiri căutătoare. În mijlocul exceselor raţionaliste ale epocii în care trăia şi pe care noi o moştenim fără a fi cu nimic mai înţelepţi, mai prudenţi, martor direct la transformarea raţiunii în barbarie, cunoscând personal cele două dictaturi ale secolului XX, lămurit definitiv că entuziasmele tinereţii au fost amăgiri, depăşind irevocabil orice înclinaţie către extreme, convins în cele din urmă că toate ofertele de mântuire terestră sunt în esenţă diabolice, înrobind şi ucigând omul pe criterii de rasă sau de clasă – Vintilă Horia ajunge la maturitatea etică şi estetică deopotrivă. 

Preocuparea teologală traduce această limpezire caracterizată nu de cunoaşterea specifică celor informaţi, exteriori datelor pe care le deţin pentru o vreme, ci de pasiunea aprofundării celor descoperite interior, în intimitatea sufletească.

Apoi, din perspectivă teologică propriu-zisă, eseul de faţă nu ar trece examenul riguros al dogmaticii noastre de şcoală. Ceea ce este foarte bine. Autorul nici nu îşi propune să ne convingă teologic, meditaţiile lui fiind în mod clar o ilustraţie deplin convingătoare a „teologiei pentru nespecialişti” despre care scria Nae Ionescu în editorialul primului număr din 1937 al revistei Predania. Dacă teologia de şcoală are tendinţa de a decontextualiza trăirea religioasă, dorind de fapt să ofere eşafodajul credinţei, utilizabil de oricine şi oriunde, texte precum cel al lui Vintilă Horia intră în categoria jurnalului de bord al unei călătorii personale care vrea, din etapă în etapă, să se convingă de justeţea drumului. Or, concret, crucea este instrumentul central, compasul cu ajutorul căruia poţi menţine drumul drept. Altminteri decât majoritatea teologilor, convinşi de evidenţa mesajului şi a purtătorilor săi, de unde şi o anumită autosuficienţă, autorul nostru pleacă, pe urmele lui Eliade, de la constatarea că sacrul se camuflează, „conţinutul creştin rămânând fără conţinător”. Iată de ce, Vintilă Horia pledează pentru recuperarea „ezoterismului”, adică a calităţii călăuzitoare a crucii, sinteză a învăţăturii Domnului Hristos.

Nu în ultimul rând, în contextul mai larg al biografiei autorului şi al disputelor cacofonice ajunse până la urechile celor de azi, cartea lui Vintilă Horia poate fi citită şi drept o tentativă de spovedanie. Or, aceasta este, cum se ştie, asemeni anamnezei în medicină, începutul terapiei. Accentele critice ale penitentului, vizând mai ales istoria intelectuală şi artistică a lumii occidentale, reprezintă tot atâtea strigăte de neputinţă care cheamă la vindecare. Dar nu prin proiecte mesianice sau revoluţii, aşa cum s-a întâmplat inclusiv în trecutul recent, ci prin asumarea la propriu a crucii. Vintilă Horia confirmă la rândul lui faptul că lupta spirituală este înainte de toate cu titlu personal, că nu ne mântuim dacă îi convertim violent pe alţii, că forţa argumentelor noastre stă în chiar viaţa pe care o ducem", apreciază Radu Preda, într-un text scris  "Duminica Floriilor 2017.

 

Crucea

de Vintilă Horia

FRAGMENT

Ceea ce îl frapează pe observatorul minuţios, în evoluţia formei crucii, începând cu secolul al IV-lea, este diferenţierea care se produce între Roma şi Bizanţ, între Biserica apuseană şi cea răsăriteană. Se poate deja vorbi despre o cruce grecească şi despre o cruce latină, în cadrul unei fenomenologii creştine şi liturgice în care XP, ocultând semnificaţia patibulară a simbolului, se şterge în faţa triumfului crucii după victoria lui Constantin şi după descoperirea adevăratei cruci de către Sfânta Elena. Venerarea celui mai mărunt fragment din lignum crucis îşi începe ciclul care se confundă cu forţa iniţială şi cu extinderea creştinismului spre propria sa răspândire, romană în prima sa fază, gotică în cea de a doua. Arhitectura templului, în Orient şi în Occident, începe să se confunde cu cele două forme ale crucii, pătrată la Bizanţ, dreptunghiulară la Roma, ceea ce determină mai apoi structura însăşi a ritualului şi a organizării interioare, de la muzică până la stilul exterior şi la imaginile plastice care o însoţesc din interior. Se poate spune că ogiva şi fleşa îşi vor lăsa pecetea stilistică pe muzica gregoriană şi pe întreg restul, în timp ce cupola sofianică va dezvolta forme şi conţinuturi distincte. Nu trebuie eliminate din acest joc aparent estetic cele două limbi aflate la baza celor două nuanţe, vreau să spun limba greacă, limbă sacră pornind de la Evanghelii şi Epistole, perfect adaptată stilului liturgic răsăritean cât şi ceremoniei plastice a imaginilor, şi limba latină, limba Vulgatei, care determină, cu verticalitatea prelungită a crucii latine, un ecumenism apusean organizat mai cu seamă în spaţiu, foarte roman aşadar în extinderea sa imperială. Biserica devine polară de la separare, ceea ce nu este lipsit de un anumit sens completitudinar cu care Reforma protestantă nu va mai avea nimic de-a face, pentru că ea se situează în afara acestei dialectici; ea nu este o separare de formă, ci, întrucâtva, o anti- Biserică, căci ea se separă nu doar de corpul eclezial, ci şi de cruce, de altar şi de comuniunea cu sfinţii.

Ceea ce începe să se manifeste, sub toate aspectele, cu această intronizare a crucii, este civilizaţia creştină, care va ocupa un mileniu din viaţa Europei şi care, prin faptul că artiştii, intelectualii şi papii au pornit pe drumul umanist în secolul al XIV-lea, se va înscrie într-un soi de deviaţionism paralel cu protestantismul, dând naştere cu timpul unor subproduse creştine care vor ajunge să alcătuiască o varietate de filozofii şi de stiluri încununate de un concept destul de vast şi destul de puţin fidel lui însuşi, pe care ne-am obişnuit să-l numim Occident. Însă rădăcinile acestui vast concept se înfig toate, sau aproape toate, în pământul fertil al acelui îndepărtat mileniu, care reuşise să asimileze în mod desăvârşit lecţia antică sau clasică, pe Platon şi Aristotel, dar şi contribuţia arabă la civilizaţie, conferindu-i universalului religios o nuanţă integratoare, organizatoare şi calmantă, care a făcut din omul medieval o fiinţă completă şi foarte echilibrată, în vreme ce re-naşterea clasicismului, de la Petrarca încoace, şi substituirea fleşei şi a ogivei de către cupolă şi ornamentele păgâne ale templului grecesc nu au făcut decât să strice ordinea creştină a lucrurilor şi să-i tragă pe europeni spre teroarea puritanismului, a revoluţiei franceze şi apoi a celei ruse. Crucea începe să dispară odată cu Luther, este adevărat, însă drama este mult mai completă şi mai încărcată de consecinţe. Ştim ce au gândit despre acest aspect Ruskin, Dostoievski şi Guénon, ca să nu cităm  aici decât nume esenţiale din cadrul unei exegeze culturale a istoriei creştinilor. Căci, dacă crucea se confundă cu mântuirea, eliminarea crucii şi această întoarcere înspre Vechiul Testament schiţată de protestantism şi imitată de discipolii săi, locuitori ai erei revoluţiilor, explică multe fenomene şi lămuresc această fugă spre separarea fiinţei, care îl obseda pe Heidegger şi pe care Hölderlin nu a ezitat s-o sublinieze cu mai bine de un secol înainte.  (Copyright Editura Vremea)

 

 

citeste totul despre: