INTERVIU Adrian Cioroianu: „Singurul marinar cu care nu m-am înţeles a fost Traian Băsescu“

INTERVIU Adrian Cioroianu:

„Singurul
marinar cu care 
nu m-am înţeles a fost Traian Băsescu“

Adrian Cioroianu e istoric şi ambasadorul român la UNESCO; Fotografii: Adevărul; Arhiva personală

Profesorul universitar Adrian Cioroianu, care acum este ambasadorul României pe lângă UNESCO, povesteşte cum, în copilărie, visa să fie marinar, inspirat de cărţile şi de benzile desenate pe care le citea. Peste ani, însă, a mers contra curentului şi n-a susţinut la cârmă liderii politici care se aflau pe val.

Ştiri pe aceeaşi temă

Din îndepărtatul Paris, unde şi-a stabilit reşedinţa după ce a fost numit ambasador al României pe lângă UNESCO, profesorul Adrian Cioroianu (53 de ani) s-a aruncat cu bunăvoinţă şi voluptate în trecutul personal, dezvăluindu-şi ghiduşiile copilăriei, pasiunile adolescenţei, tenacitatea academică şi raţiunile politice de-acum şi pe cele din urmă cu două decenii. Nu insistăm prea mult asupra rigurozităţii profesorului la catedră şi nici nu revizuim istorii controversate. În schimb, discutăm despre importanţa unei copilării fericite – căci dintr-un copil fericit nu poţi face un dictator! – şi despre supereroii fotbalului românesc, ne reamintim de necazurile mici şi mari din comunism şi, nu în cele din urmă, aflăm despre reuşitele şi restanţele României în prezervarea patrimoniului naţional.

„Weekend Adevărul“: Domnule Cioroianu, cum era viaţa de copil în anii ’70, într-un cartier din Craiova?
Adrian Cioroianu: Strada copilăriei mele, aflată relativ aproape de Biserica Ungureni şi de Parcul Romanescu, e o stradă de case, având curţi mai mari sau mai mici. Părinţii mei locuiesc în continuare acolo, iar eu revin de câte ori pot, mai ales că am prieteni sau foşti colegi de şcoală de care am rămas relativ apropiat. Pe-atunci nu exista familie fără copii. Strada era plină de copii, de la un capăt la celălalt. Erau zeci! Vă daţi seama, majoritatea erau născuţi după decretul regimului Ceauşescu, din toamna anului 1966; dar cauzele acelei explozii de copii din cartier erau diverse: de exemplu, aveam vecini de confesiune adventistă – şi o astfel de familie avea 12 copii! În linii mari, strada era un haos total pe tot parcursul anului – şi cu atât mai mult în vacanţe. Circulaţia auto pe strada noastră era pe-atunci slabă, aşa încât cu toţii ne jucam în stradă, într-o hărmălaie interesantă. Vă daţi seama ce firesc s-a petrecut socializarea noastră!
 
Aţi păstrat şi peste ani uşurătatea aceasta a socializării?
Da. De exemplu, eu am pretenţia că, azi, pot vorbi pe limba oricărui om pe care-l întâlnesc – de la puşcăriaşi la academicieni. Nu exagerez: cu echipa de la TVR, pentru serialul „5 minute de istorie“, am filmat într-o zi la Jilava – şi-a trebuit să conversez cu nişte bărbaţi de-acolo, condamnaţi, care se tot nimereau prin cadru; le-am vorbit decent şi au înţeles. La Paris, în ultimii ani, am întâlnit tot felul de savanţi – precum academiciana Hélène Carrère d’Encausse, care îmi vine în minte acum, şi am ştiut să-i spun cât de importante au fost, pentru noi, cărţile ei despre Uniunea Sovietică. Personal, plec de la ideea că orice om e raţional – doar că trebuie să vorbeşti pe limba lui, cum se spune. Iar asta am învăţat-o în copilărie. Din acest motiv eu cred, mai ales astăzi, că un copil nu poate creşte normal decât în contactul cu alţi copii.
 
Foto: Prima minge nu se uită niciodată
 
Dar aţi avut şi şansa să faceţi năzbâtii la ţară, la bunici?
În vacanţe mergeam şi la bunicii paterni, care locuiau în satul Negoi, aflat la vreo 80 de kilometri de Craiova, cam între oraşul Băileşti şi Dunăre. Acolo, la fel, pe toate uliţele era puzderie de copii. Vara era sezonul uimirilor şi al descoperirilor. Aflam de la băieţii din sat tot felul de tehnici de prindere a păsărelelor sau de scoatere a păianjenilor din pământ. Aveam praştie, aveam briceag în buzunar, aveam arc cu săgeţi de trestie, iar vârfurile săgeţilor erau făcute din tabla cutiilor de conserve – suficient de ascuţite încât să omoare vreun guguştiuc pe care ghinionul îl scotea în cătarea noastră. Desigur, şi eu încercam să-i uimesc pe ceilalţi: de exemplu, ştiam mai multe glume pentru distrarea fetelor de pe uliţa mea şi eram mai bun la fotbal decât băieţii de pe-acolo. Exersam mai mult, în ambele domenii, la Craiova. Odată i-am dat pe spate pe câţiva băieţi din sat când le-am arătat o rolă de leucoplast – unul dintre camarazi mi-a dat o super-praştie în schimbul ei! Altădată, i-am arătat unui amic de-acolo un tub cu pastile de calciu efervescent şi l-am convins că din pastilele alea va face litri de suc acidulat, cu gust de portocale. Băiatul a fost atât de tentat încât mi-a propus la schimb două kilograme de brânză de oaie – tatăl lui era cioban –, doar că eu nu eram prea mâncăcios, am refuzat brânza şi i-am cerut o toporişcă foarte finuţă pe care o văzusem prin curtea lui...
 
„Noi, copiii, eram relativ periculoşi!“
Care era dinamica în familie? Vă răsfăţau părinţii sau erau mai degrabă severi?
Curtea din Craiova în care am copilărit era mare, cu o casă stil vagon, cum se construia în mediul burghez la începutul secolului XX. Aşa încât în acea curte locuiau părinţii mei şi cei doi copii ai lor – eu şi sora mea mai mică –, sora mamei mele şi soţul ei, care aveau o fată şi un băiat, plus bunicii materni! Deci numai în curtea noastră eram zece suflete, dintre care patru copii, zgomotoşi toţi! Ca în toate familiile, cred, bunicii ne răsfăţau peste poate. Atât bunicii de la Negoi, cât şi cei de la Craiova se mirau ce pofte să ne mai facă. Părinţii n-au fost deloc severi – eu de la tatăl meu, în toată copilăria, am luat o singură palmă, când i-am călcat pe nişte ochelari de soare! Pesemne că erau nişte ochelari foarte frumoşi! În schimb, trebuie să recunosc: noi, copiii, eram relativ periculoşi! Odată, fugărind-o pe vara mea, ea mi-a închis o uşă cu geam drept în nas şi, în inerţia vitezei, am trecut cu mâinile prin sticlă – şi, evident, am ajuns la Urgenţă, la spital. Altădată, m-am certat cu vărul meu pe nişte corcoduşe, iar el, în tumultul negocierii, m-a lovit peste braţ cu o tablă ruginită – şi iar am ajuns la Urgenţă. Am şi acum semnul la mână – ai zice c-am trecut prin Primul Război Mondial! În linii mari, cam o treime din băieţii de pe stradă ajungeau vara la Urgenţă, cu diverse probleme – de la entorse la glezne sau mâini rupte, pentru că alergam ca apucaţii pe o stradă pavată cu piatră, până la gume de şters băgate în nas sau bile de rulment băgate în urechi. Deci, nu părinţii ne persecutau pe noi, ci mai curând noi pe părinţi!
 
Foto: La vârsta de 3 ani, răsfăţat de bunicii paterni
 
Ce vă pasiona în copilărie? Spre ce aveaţi înclinaţii?
Singurele mele pasiuni au fost joaca, desigur, şi lectura. Nu ştiu cum Dumnezeu reuşeam, dar mă jucam cu orele şi, totodată, citeam zeci de cărţi în fiecare an, inclusiv Jules Verne, Karl May, Alexandre Dumas sau colecţiile de la editura Ion Creangă. La colţul străzii mele din Craiova, spre Piaţa Chiriac, era şi o librărie – ea a fost un reper major al copilăriei, pentru că, librarul fiind un om foarte amabil, noi ajunsesem să ne jucăm inclusiv acolo, printre cărţi. Mi-aduc aminte de o zi de vară în care ne-am dus mai mulţi copii de pe stradă în librărie, ne-am tolănit pe acolo şi, printre hârjoane, mai şi citeam. Eu am citit atunci „Povestea şahului“, de Mihail Sadoveanu. Deci, într-un fel, am avut de timpuriu un mare respect faţă de această magie a scrisului. A scrie, a publica, a fi citit mi s-au părut, de mic copil, lucruri importante. Păstrez un mare respect pentru autorii români ai copilăriei mele – de la Constantin Mateescu până la Alexandru Mitru, Mihail Drumeş – spre finalul vieţii, Radu Tudoran, Ovidiu Zotta, graficienii Puiu Manu, Livia Rusz, Albin Stănescu, Valentin Tănase şi atâţia alţii. Prin clasa a II-a ţin minte că învăţătoarea noastră, doamna Gae, a invitat la noi la şcoală o scriitoare pentru copii cunoscută atunci, Gica Iuteş. Mi-a dat un autograf pe care îl mai păstrez şi acum: „Să creşti mare şi mintos!“, mi-a scris femeia. Măcar jumătate din urare s-a îndeplinit – dat fiind că am 1,90 metri înălţime.
 
Ce visaţi să deveniţi în copilărie?
Prin clasa a IV-a doream să devin marinar; nu ştiu de ce, dar de timpuriu am fost fascinat de navigaţie şi de mare. Am avut o relaţie intelectuală majoră cu câţiva marinari celebri: Ulise, Sindbad marinarul, Anton Lupan din superbul roman „Toate pânzele sus!“, apoi Corto Maltese... Toţi aceşti marinari m-au făcut să văd cu ochii minţii frumuseţea lumii. Singurul marinar cu care nu m-am înţeles a fost Traian Băsescu. E clar că ochii minţilor noastre nu vedeau aceleaşi lucruri.
 
O lecţie despre relativitatea clasamentelor şcolare
Dar la şcoală? Eraţi un elev silitor?
Am fost un elev bun, dar nu genul care să aibă numai note de 10. De fapt, încă din clasa întâi am priceput relativitatea clasamentelor şcolare. Atunci, am avut numai medii de 10 şi o singură medie de 9 – la Desen! Foarte exigentă, învăţătoarea mi-a dat premiul II. De atunci, n-am mai alergat niciodată după premii – deşi s-a mai întâmplat să iau, desigur. În schimb, un lucru interesant s-a produs tot pe-atunci, în primii ani de şcoală. Într-o zi, total pe neaşteptate, tatăl meu a venit desfigurat de fericire de la o şedinţă cu părinţii de la şcoală, în care învăţătoarea le citise tuturor o scurtă compunere de-a mea. Mai apoi, în clasa a IV-a, am început la şcoală studiul istoriei – iar eu aveam lecturi precoce din acest punct de vedere, astfel încât acest mixt dintre literatură şi istorie, în cazul meu, a funcţionat ca un carburant intelectual. Chiar şi azi cred că cea mai bună cale de a cunoaşte un popor este să-i citeşti istoria şi literatura. Acest duo e cea mai fidelă oglindă.
 
Deci aveaţi condei din copilărie.
Prin clasa a VII-a a şcolii primare am câştigat un premiu la o olimpiadă la Limba Română, faza pe judeţ sau pe oraş. Asta m-a predispus să le dictez compuneri colegelor şi colegilor mei de clasă, după cum mai apoi, în armată, unii camarazi veneau la mine să le dau începuturi şi sfârşituri de scrisori pentru prietenele lor. Ca soldat, am câştigat multe ţigări – pe vremea aceea fumam – imaginând cuvinte frumoase pentru nişte fete pe care, desigur, nu le-am întâlnit niciodată!
 
Foto: Pionieri la final de an şcolar
 
 

„Mersul la stadion era ca un fel de al doilea botez“

Ce vă povesteau părinţii şi bunicii despre perioada de dinainte de instaurarea comunismului? Au avut de suferit ulterior?
Ambii mei bunici au păţit-o rău după instalarea comunismului. Bunicul matern, relativ bogat în satul său, a pierdut tot; nefiind foarte grăbit să-şi dea pământul la colectivizare, a fost chemat la postul de miliţie, a fost bătut bine şi, finalmente, cu ameninţările de rigoare, a semnat că dă pământul. Bunicul patern, care – ca inginer viticol, într-o vreme în care inginerii pe viile din Oltenia erau cam câte degete la o mână – a mai avut şi norocul, şi ghinionul de a ajunge primar în satul Galicea, spre finalul anilor ’30. Drept care, după venirea comunismului, acest bunic patern a fost închis – unii şi-au adus aminte că fusese primar în timpul lui Carol al II-lea, bănuiesc. Din fericire pentru mine, toţi cei patru bunici erau în putere când eram eu copil, aşa că am amintiri şi poveşti de la toţi. Ca anecdotă, imaginaţi-vă că acum câţiva ani am fost printre invitaţii poetului Mircea Dinescu la o podgorie unde făcea el vin. „Mircea, tu ştii cine a făcut crama asta?“, l-am întrebat. „Frate, nu ştiu!“, a spus el. Era crama făcută de bunicu-meu, pe care o vedeam în pozele de familie, de când era tatăl meu copil. Asta se întâmpla la Galicea, desigur.
 
La una dintre acele şedinţe ale organizaţiei de pionieri pe şcoală, profesoara responsabilă a avut proasta inspiraţie de a mă întreba,
în faţa tuturor: «De ce anume a fost arestat în tinereţe tovarăşul Nicolae Ceauşescu?». Dat fiind ce auzeam vorbindu-se prin mereu plina curte a părinţilor sau pe la bunici, am răspus, calm: «Pentru că a omorât pe cineva».
 
Ce v-a marcat cel mai mult în comunism?
Ca să fiu sincer, eu am fost unul dintre acei copii pentru care dragostea bunicilor şi părinţilor era un fel de armură în jurul fiinţei, prin care aberaţiile regimului sau bâlbâielile lui Ceauşescu abia dacă pătrundeau. În plus, eu am copilărit într-o perioadă în care deja nimeni nu mai credea în comunism. Cu toţii ne prefăceam, dar, în privat, chiar printre prieteni sau vecini, cu toţii spuneam bancuri cu ’Nea Nicu şi ne uitam la televiziunea iugoslavă, care era, faţă de România, Occident curat. Şi eu am fost pionier, mai apoi utecist, dar adevărul e că trebuia să fii elev bun pentru a fi făcut pionier şi utecist printre primii! Membru comunist n-am apucat să fiu, dar, în facultate, la fel, primii comunişti erau selectaţi dintre cei mai buni studenţi.
 
Se obişnuia ca părinţii să-şi înveţe copiii să nu vorbească despre ce aud acasă...
În anul în care am devenit pionier, în clasa a II-a, am produs un incident care era să bage în infarct o profesoară de-a mea. La una dintre acele şedinţe ale organizaţiei de pionieri pe şcoală, la un moment dat, profesoara responsabilă – altfel, o doamnă foarte fină – a avut proasta inspiraţie de a mă întreba, în faţa tuturor: „De ce anume a fost arestat în tinereţe tovarăşul Nicolae Ceauşescu?“. Iar eu, dat fiind ce auzeam vorbindu-se prin mereu plina curte a părinţilor sau pe la bunici, am răspus, calm: „Pentru că a omorât pe cineva“. Evident, ceilalţi copii au început să râdă, profesoara s-a speriat, învăţătoarea Gae s-a speriat şi – colac peste pupăză – în acea zi a venit să mă ia de la şcoală bunicul patern, care avea ceva treburi prin Craiova. De faţă cu mine, profesoara şi învăţătoarea l-au prevenit pe bunic, pe şoptite, să aibă grijă ce se vorbeşte în casă – niciuna dintre doamne neştiind, desigur, că bunicul meu fusese deţinut politic. Ei bine, cred că din ziua aceea bunicul meu a devenit foarte mândru de mine. Fără să vreau, cred că atunci i-am făcut o bucurie.
 
Foto: În 1989, în tribunele unui complex sportiv din Bucureşti
 
Supereroii Olteniei
Aveţi cinci minute să discutăm despre domnul Ilie Balaci? Ştiu că sunteţi un admirator.
Ilie Balaci a fost un uriaş talent nativ al României: cel mai bun fotbalist câţiva ani la rând, atunci, în primii ani ’80! – ca mulţi dintre acei băieţi fantastici care jucau la Craiova. Ion Oblemenco, mai apoi Balaci, Lung, Ştefănescu, Geolgău, Cămătaru, Cârţu, Crişan şi toţi băieţii – ei erau supereroii noştri! Dacă vă imaginaţi, eu am fost pe stadion la meciul de debut, la Craiova, al lui Zoltan Crişan! Aşa cum copiii de azi se uită la filme cu Superman sau The Avengers, noi îi vedeam pe stadion sau la TV pe acei supereroi ai Craiovei! După victoria U Craiova asupra celor de la Kaiserlautern, în primăvara lui ’83, noi, o hoardă de tineri, ne-am dus la blocul unde locuia Balaci şi apoi la blocul unde locuia Ştefănescu, să-i ovaţionăm! Iar ulterior, fatalmente, am fost pe stadion în acea zi neagră, oroare!, care a distrus jumătate din sufletul Olteniei – ziua în care Benfica Lisabona ne-a scos din Cupa UEFA, fără a fi mai buni decât noi! Asta e, fotbalul, vorba lui Camus, e o mare lecţie pentru viaţă! Acum ceva timp eram la Craiova şi, de necrezut, într-o cofetărie, doi bărbaţi beau o cafea şi discutau. M-am dus la ei şi le-am spus doar atât: „Domnilor, vă rog să-mi permiteţi să vă strâng mâna!“. Erau foştii jucători Geolgău şi Ţicleanu. Iar acum câteva luni, la Bucureşti, am intrat într-un cabinet dentar – ca toţi românii care lucrează afară, şi eu vin în ţară pentru problemele dentare! – şi, ce să vezi, cine aştepta acolo, alături de soţie? La fel, m-am dus la personaj şi i-am spus: „Domnule Cămătaru, e o onoare să vă strâng mâna!“. Rodion Cămătaru, cel care spărgea o întreagă echipă adversă, şi mai dădea şi gol!, era acolo, venise pentru un implant – şi a zâmbit, totuşi, pentru un selfie cu mine. Încă nu l-am publicat.
 
Vă mai amintiţi prima dată pe stadion?
Ca orice copil craiovean, mersul la stadion era ca un fel de al doilea botez. Nu se putea fără! Puţin peste 3 ani aveam când m-au dus ai mei în primul cinematograf, unde am văzut „Păsările“ lui Hitchcock, şi tot pe-atunci am fost iniţiat şi pe stadion! Dar, ca toţi craiovenii, eram capabil să respect şi valorile altora: drept care, copil fiind, mi-au plăcut şi Dinu, Dobrin, Lucescu, Dudu Georgescu şi alţii.
 
Când aţi văzut ultima dată un meci al U Craiova?
În septembrie anul trecut, când U a învins o echipă din Budapesta.
 
 
 

„Am gustat din plin libertatea şi haosul acelor primi ani ’90“

Cum a fost perioada liceului? Eraţi un rebel?
N-am fost rebel, pentru că n-aveam motive. Liceul a fost o fericire, eu fiind într-o clasă cu şapte băieţi şi 25 de fete, la actualul Colegiu Naţional „Elena Cuza“ din Craiova, la profilul filologie-istorie. Sincer, profesorii mei de liceu erau mai buni decât unii dintre profesorii universitari pe care îi întâlnesc azi – nu numai în România! Aveam note bune, dar am convingerea că le luam mai curând prin privirea mea relaxată asupra vieţii decât prin toceală. Prin clasa a XI-a am scris un text, aşa, foarte pretenţios, ceva cu istorie şi cu filosofie, şi l-am trimis la poşta redacţiei săptămânalului „Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului“, iar minunatul om care e criticul literar Alex. Ştefănescu mi-a răspuns. A spus ceva de genul: „Sunteţi un elev educat şi inteligent, şcrieţi foarte bine, dar aveţi grijă să nu copiaţi stilul lui Octavian Paler!“. Adevărul este că eu eram atunci mare cititor şi admirator al lui Octavian Paler şi clar că era vizibil acest lucru. Peste ani, m-am întâlnit şi cu Octavian Paler şi i-am spus despre admiraţia mea, şi cu Alex. Ştefănescu – pe acesta din urmă îl iubesc enorm, am devenit prieteni, mai merg din când în când prin uriaşa lui grădină. Ba chiar m-a provocat relativ recent la o partidă de tir cu pistolul. Nu mai spun rezultatul, îi las lui supliciul de a-şi aminti!
 
Blugi aveaţi în adolescenţă?
Aveam blugi în liceu, desigur, dar cred că eram mai atent la ciorapii-plasă ai unor colege decât la blugii mei. Oricum, reţin că blugii costau exorbitant, la drept vorbind: pe la mijlocul anilor ’80, o pereche de blugi ajungea până spre 800 de lei – adică între o treime şi un sfert dintr-un salariu bun! Sau, altfel spus, nişte blugi făceau cât opt-zece pachete de ţigări Kent sau Rothmans. Când eram mai copil, blugii îi luam din Piaţa Sârbilor de la Drobeta Turnu-Severin, unde mergeam o dată pe an, vara, cu părinţii. Când eram mai adolescent, blugii şi ţigările le cumpăram de la unele studente grecoaice de la Medicina din Craiova, altfel fete foarte sufletiste, care învăţau şi româneşte!
 
Foto: La balul de sfârşit de liceu, alături de dirigintă şi de câteva colege
 
Cu puţin ajutor de la dictator
Cum v-aţi hotărât să daţi admitere la Istorie? Nu vă speria gândul că aţi fi putut avea neşansa de a ajunge profesor într-un sat uitat de lume?
Primul contact cu Istoria, am mai spus-o, a fost o ilustraţie dintr-o revistă „Magazin istoric“ pe care o citea unul dintre bunicii mei. Dintr-o dată, atunci, pe la 2 sau 3 ani, mi-a fost clar că Istoria e, de fapt, o fabuloasă poveste! Culmea e că părinţii mei m-au lăsat să-mi urmez această idee, de a studia Istoria, chiar dacă asta, practic, mă predispunea la a ajunge profesor, măcar o vreme, pe undeva prin munţi. Ca să te întorci profesor în oraşul natal, cum speram, îţi trebuiau ani lungi, marile oraşe fiind închise pentru absolvenţi. Dar, cum se spune, berzei chioare îi face Dumnezeu cuib: în cazul promoţiei mele, Ceauşescu Nicolae ne-a ajutat nesperat de mult, pentru că a murit când începeam noi facultatea!
 
În acei ani, Facultatea de Istorie era ca o gură de oxigen. Cum erau profesorii de odinioară?
Facultatea de Istorie, după liceul din Craiova, a fost al doilea tărâm magic pe care am ajuns. Sper ca odată să pot scrie pe larg despre minunaţii mei profesori. De exemplu, imaginaţi-vă că în toamna-iarna lui ’89 aveam un profesor de filosofie – şi marxism – pe nume Stepanescu, care venea la ore şi ne spunea: „Stimaţi studenţi, rog închideţi geamurile alea, că răcesc oamenii din staţia de autobuz!“. În sala noastră de curs era atât de frig încât deschideam geamul spre staţia de peste drum de statuia lui Mihai Viteazul tocmai pentru a mai intra ceva din căldura soarelui! Calitatea multor profesori era mai presus de orice comentariu – persoane, uman şi profesional vorbind, care încă o dată mi-au dat convingerea că, întâlnindu-le, am fost un om norocos.
 
Dar cum era: vă dedicaţi numai studiului sau trăiaţi şi viaţa de student cu tot tumultul ei?
Am avut note bune în facultate, dar n-am avut obsesia notei 10. Dacă în sesiunea din iunie luam 9 sau 8 la un examen, nu veneam la mărire în septembrie – preferam să mă prăjesc la mare. În facultate am făcut o mulţime de lucruri, am deschis o mulţime de uşi. Am fost şi disc jockey prin discoteci, am scris prin diverse ziare – precum „Cotidianul“, creat de Ion Raţiu, unde m-au încurajat enorm doi oameni aleşi, Paul Lăzărescu şi Dan C. Mihăilescu –, am colaborat şi la programul 3 de la Radio Bucureşti, cu Doina Berchină şi regretatul Sebastian Sârcă. Cu alte cuvinte, am gustat din plin libertatea şi haosul acelor primi ani ’90 şi multiplele deschideri care se profilau.
 
Foto: Într-o cameră din Grozăveşti, în 1992, când încă fuma şi lipea postere pe pereţi
 
„România va trebui să instituie meritocraţia“
Cum de aţi ales calea pedagogiei după absolvire?
Făceam, anual, o practică pedagogică prin diverse licee şi unii profesori au remarcat plăcerea mea de a preda. Şi există patru oameni cărora le datorez decizii fundamentale: trei din facultatea din Bucureşti – Zoe Petre, Lucian Boia şi Dinu C. Giurescu –, ei fiind cei care au propus reţinerea mea în facultate, ca preparator, apoi asistent, lector et caetera. Iar al patrulea personaj e profesorul Bogumil Jewsiewicki Koss, de la Universitatea Laval din Québec, Canada, coordonatorul tezei mele de doctorat. Excelent profesor, polonez prin naştere, fugit de comunism din ţara lui, acest domn mi-a propus în 1996 să rămân în Canada şi să lucrez într-un centru de Istorie a memoriei pe care tocmai îl înfiinţa. Aveam 29 de ani. N-am rămas acolo, nu regret, dar încărcătura pozitivă a acelei propuneri m-a ajutat ani la rând după. Tinerii au nevoie de astfel de încurajări. Când am ajuns ministru, urma să merg la facultatea din Québec, să-mi revăd profesorul şi să ţin un discurs studenţilor; iar când am ajuns ambasador la UNESCO, unul dintre primele mesaje a fost către proful meu din Canada.
 
Aţi trecut prin Facultatea de Istorie în mai multe posturi – de student, profesor şi, în cele din urmă, decan. Cum consideraţi că s-au schimbat generaţiile de studenţi?
În anul în care am terminat facultatea, am avut cinci propuneri de angajare – e un detaliu pe care mi-e şi jenă să-l spun studenţilor de azi: la Facultatea de Istorie, la programul 3 al Radio Bucureşti, unde chiar am fost la un fel de interviu cu Paul Grigoriu şi Jana Gheorghiu, la Institutul de Studii Sud-Est Europene, unde era director admirabilul Alexandru Duţu, la Institutul Naţional de Istorie – director era un alt lord al istoriei, Şerban Papacostea – şi la ziarul „Cotidianul“, important atunci, primul ziar românesc care a introdus imagini color, printre altele, – ceea ce azi pare banal! Nu era numai meritul meu: era societatea românească în tranziţie, deschideri existau în toate domeniile, era nevoie de oameni tineri pentru direcţii ce fuseseră îngheţate vreme de decenii. Când am devenit eu student, anul I din facultate avea 50 de nume – iar la examen am fost 13 sau 14 candidaţi pe loc. Selecţia era foarte dură. Nu e de mirare că mulţi din generaţia mea ocupă azi poziţii meritorii – erau, pur şi simplu, buni. Existau şi atunci profitori „politici“, dar totodată regimul, care oricum pierdea teren, căuta buni profesionişti. Din păcate, aş zice că după 1990 selecţia s-a mai pervertit, doctoratele au ajuns o afacere sordidă, politizarea e uneori aberantă, iar România va trebui să instituie meritocraţia – altfel, vor urma vremuri grele.
 
 
 

Ce fel de parlamentari i-ar trebui României

 
Cum aţi trăit Revoluţia din decembrie 1989?
Pe 19 decembrie am avut un examen din sesiunea de iarnă, la exigentul profesor, eminent bizantinolog, Stelian Brezeanu. Cu toţii ştiam ce se întâmplă la Timişoara şi şuşoteam între noi. A doua zi, am plecat cu trenul spre Craiova, dar alţi colegi chiar au ieşit pe străzi, cu mult înaintea mea. Şi eu am ieşit pe stradă, cu un steag, la Craiova, dar era 22 decembrie. Iar pe 23 decembrie am debutat în presa locală de mare tiraj, cu un articol scris în seara precedentă, pe o masă plină de scrum de la Casa Studenţilor din Craiova, unde am stat câteva nopţi, spre disperarea alor mei, ca să luptăm cu teroriştii despre care ni se spunea la TV.
 
Dar Mineriada? Minerii au intrat în Universitate şi au întrerupt cursurile.
Pe 14 iunie ’90, când deja veniseră minerii în Bucureşti, noi aveam examen cu excelentul profesor Andrei Pippidi. Iar minerii mişunau prin facultate, prin toată clădirea din Piaţa Universităţii şi prin Arhitectură. Câţiva au intrat şi în sala noastră de examen – numai că domnul Pippidi, foarte calm, le-a zis: „Dumneavoastră ce căutaţi aici?! Vă rog poftiţi afară! Aici are loc o sesiune de examen! Mulţumesc de vizită!“. Iar amărâţii de mineri, unii dintre ei surprinşi de atâtea cuvinte noi, au plecat. Aşa am scăpat. Dacă ne prindeau fără profesor, probabil ne băteau – cum i-au bătut pe studenţii de la Arhitectură. Oricum, examenul nostru s-a amânat şi fiecare s-a pus la adăpost. Eu m-am dus spre clădirea Radio România, de pe fostul Nuferilor, actual Berthelot. Culmea e că aveam acolo o întâlnire chiar în acea zi.
 
Meditaţii politice
La un moment dat, aţi intrat în politică. Ce v-a determinat să faceţi acest pas?
Am intrat în politică în 2002, pentru că spectrul unei eternizări a PSD-Adrian Năstase la putere părea destul de real. Iar din PNL m-am autosuspendat în 2009, pe fondul unor neînţelegeri cu Crin Antonescu – pe care eu nu l-am atacat niciodată, dar el a făcut-o, în câteva rânduri, preponderent în lipsa mea..., deşi teoretic suntem alumni ai aceleiaşi facultăţi. Încă de prin 2000 mă întâlneam cu Valeriu Stoica şi cu Mona Muscă, cărora, într-un fel sau altul, le atrăsesem atenţia. Valeriu Stoica a fost foarte direct cu mine: „Trebuie să intraţi în PNL!“. Iar eu i-am spus că imediat după ce termin doctoratul din Canada voi medita serios la propunere. Politica, cu tot ce s-a întâmplat după 2002 – senator de Timiş, parlamentar, europarlamentar, vice-preşedinte al grupului liberal din Parlamentul European, ministru de Externe –, mi-a deschis o lume nouă, vă daţi seama. Am rămas cu satisfacţia unui mandat de senator la Timişoara, de pe urma căruia mai primesc şi azi mesaje de simpatie, sau cu cea a organizării Summitului NATO de la Bucureşti, din 2008, în care mi-am dat seama ce oameni buni avem în Ministerul de Externe. Ei nu apar la TV, dar îşi fac treaba serios. Am înţeles însă şi relaţia simbiotică, nu totdeauna fericită, care exista atunci între media şi politica românească.
 
Alexandru Ioan Cuza din acest motiv a picat: a fost sabotat de parlament; sau, dimpotrivă, regele Carol II a sabotat parlamentul, dar prin asta a devenit un domn autoritar, un preludiu al unei dictaturi regale. Ambele variante trebuie evitate, desigur.
 
Aţi simţit pe propria piele această simbioză nefastă?
La un moment dat, când eram ministru, ziarul „Adevărul“, care aparţinea liberalului Dinu Patriciu, în al cărui anturaj nu mă aflam, mă ataca, cu o bizară frecvenţă. Peste ani, întâlnindu-l, l-am întrebat ce anume se întâmpla atunci, în 2007-2008. Răspunsul lui m-a surprins şi o să dau detalii altădată, dar cert e că avea legătură nu cu mine, ci cu relaţia dintre Călin Popescu Tăriceanu şi Crin Antonescu, pe care Patriciu era hotărât să-l sprijine către preşedinţie. Acum câţiva ani, întâmplător, am avut o discuţie cu regretatul jurnalist Andrei Gheorghe, care ajunsese într-o cumpănă a carierei lui. Înainte ne mai întâlnisem doar o singură dată: tot prin 2008, într-un studio al Realitatea TV, în epoca Sorin Ovidiu Vântu, într-o emisiune în care eu eram invitat ca ministru, Robert Turcescu era moderator, iar Andrei Gheorghe a purtat ostentativ o pălărie pe cap, arătând în felul ăsta respectul lui faţă de mine. „Pe bune, de ce ai făcut lucrul ăsta, cam infantil, ce doreai să transmiţi?“, l-am întrebat eu, la revedere. Iar el mi-a spus, împungând aerul cu degetul mare în sus: „Bătrâne, nici n-a fost ideea mea! Şi eu, şi Turcescu şi unii din conducere eram obsedaţi de Băsescu şi eram încurajaţi să facem ce credeam că-i produce lui plăcere!“. Pe S.O. Vântu eu nu l-am întâlnit niciodată, iar dacă se va întâmpla, voi avea câteva întrebări, la rece, doar aşa, din curiozitate, ca istoric, pentru memoriile mele.
 
O învăţătură istorică
Cu ce concluzii aţi rămas din anii ăia. Şi cam cum aţi analiza scena politică a prezentului?
Oamenii politici nu se nasc, ci se creează în timp. De exemplu, în opinia mea, Klaus Iohannis – care cred, ca istoric, că nu visează neapărat în limba română, firesc – a devenit, într-un context, unul dintre cei mai buni preşedinţi ai României de după 1990. Nu fac topuri, doar spun ce observ, inclusiv reacţii externe. Dar la rându-i, Iohannis a fost nevoit să se confrunte cu realitatea la firul ierbii: adică politica parlamentară – care e absolut necesară, doar că uneori e despre aparenţe. Media are probleme în a-şi păstra independenţa, iar decizia se joacă în funcţie de ziua de mâine-poimâine. Puţini sunt parlamentarii care chiar se gândesc ce va fi peste cinci ani, nu zic de mai mult! Culmea e că România – şi Europa, şi toată lumea – exact de planificatori pe termen mediu-lung are nevoie. Or, noi suntem azi în situaţia în care preşedintele gândeşte pentru viitorii cinci ani, iar parlamentarii sunt preocupaţi de viitoarele luni. Aceasta e o problemă nu numai în România – vezi eşecul final al preşedintelui Băsescu, după 2012 –, ci în mai multe democraţii. Iar soliditatea statelor europene tocmai aici se verifică. La noi, cu cât distanţa politică dintre Cotroceni şi Palatul Parlamentului e mai mică, cu atât statul român va fi mai performant. De exemplu, eu vă pot garanta, ca profesor, că o putere externă care ar dori să interfereze politica noastră internă exact aici ar lovi: în relaţia dintre instituţii, cum ar fi relaţia dintre preşedinte şi parlamentari. Atenţie: să nu creadă cineva că eu dau aici un mesaj politic; ci e un mesaj istoric. Alexandru Ioan Cuza din acest motiv a picat: a fost sabotat de parlament; sau, dimpotrivă, regele Carol II a sabotat parlamentul, dar prin asta a devenit un domn autoritar, un preludiu al unei dictaturi regale. Ambele variante trebuie evitate, desigur. Personal, în prezent, eu mizez pe preşedintele Klaus Iohannis: am văzut ce impresie face în Franţa sau la Bruxelles.
 
 
 

Dosarele României de la UNESCO au şanse bune la viitoarele jurizări

   
Aţi semnat mai multe cărţi de istorie, însă v-aţi aventurat să publicaţi şi un roman, „Adulter cu smochine şi pescăruşi“. După lansare, aţi avut altfel de aşteptări privind reacţiile şi receptarea romanului faţă de cărţile istorice?
Oarecum spre surprinderea mea, romanul s-a vândut mai bine decât alte cărţi de-ale mele. Pe de o parte, unii oameni au fost curioşi, cred că nu lipeau numele meu de ideea de ficţiune. Pe de altă parte, e clar că oamenii preferă poveşti. În general, eu dau multe autografe, dar pe romanul meu am dat mai multe autografe decât pe oricare dintre cărţile precedente. Unii români se tem de istorie, îşi imaginează că e o ştiinţă pentru cei cu creier expandat, capabili să înveţe date şi nume pe de rost. Ceea ce nu e adevărat.
 
Aveţi în plan să mai scrieţi şi alte lucrări de ficţiune?
Da, e probabil că voi mai scrie ficţiune, după cum e sigur că voi mai scrie şi non-ficţiune, adică istorie sau geopolitică.
 
Fiul dumneavoastră, Mihai, vă împărtăşeşte pasiunea pentru istorie?
Fiul meu e student în Anglia, studiază Computer science. Asta i-a plăcut lui, iar eu l-am încurajat să facă ce-i place. La fel i-am spus şi lui Codrin, băiatul Danielei, care e student la ASE, la Bucureşti. Mihai a ales Anglia pentru că avea colegi români pe-acolo, iar britanicii au un sistem prin care împrumută studenţii cu bani – ceea ce totodată e o manieră inteligentă de a atrage minţi tinere din toată lumea.
 
Viitorul, cu uşile larg deschise
Acum locuiţi la Paris. Cum s-a schimbat Franţa de când se confruntă cu criza cauzată de COVID-19?
Nimeni nu-şi imagina un Paris fără turişti – şi, cu toate acestea, în ultimele luni, dintr-odată, Parisul a fost doar al parizienilor. Ceea ce e frumos, dar şi bizar totodată. Problema epocii noastre, în Franţa, în SUA, în România sau în China, nu este numai acest sentiment de incertitudine pe care îl avem cu toţii, ci şi conştientizarea faptului că în viitor, practic, totul va fi posibil – atât în bine, cât şi în rău. Ceea ce-i sperie pe oameni e tocmai această constatare: lucruri pe care le credeam imposibile, în politica mondială sau în viaţa oraşelor noastre, s-au întâmplat sub ochii noştri. Iar alte lucruri, deocamdată de neimaginat, pesemne, vor veni – repet, atât în bine, cât şi în rău.
 
Dosare lăsate în stand-by de coronavirus
Ce mai e nou la UNESCO? Ce dosare mai are România acolo?
Aş spune că ultimii ani au fost, din fericire, buni. În 2016, tradiţia ţesutului scoarţelor de perete a intrat în Patrimoniul imaterial UNESCO; în 2017, pădurile noastre virgine de fag au intrat în Patrimoniul UNESCO, ca monument viu, al naturii – mai avem şi Delta Dunării. Tot în 2017, tradiţia Mărţişorului, la fel, a intrat în Patrimoniul imaterial UNESCO, în urma unui dosar la care au colaborat frumos patru state din zona noastră.
 
Problematica Roşiei Montane rămâne deschisă. Cum îi vedeţi o soluţionare şi când?
În 2018, Roşia Montană a primit recomandarea de includere pe lista Patrimoniului Mondial şi această recomandare e valabilă şi azi. Dosarul nostru despre Roşia Montană e depus din 2017, dar actuala criză COVID-19 a făcut ca sesiunea experţilor, care trebuia să aibă loc la început de iulie anul curent, în Fuzhou, China, să fie pe moment amânată şi nu se ştie când va fi reprogramată. La fel, avem acum, în 2020, „pe rol“ un dosar privind tradiţia tarafului de lăutari din România. Sesiunea de jurizare urma să aibă loc în decembrie, în Jamaica, dar nu e foarte limpede deocamdată când sau dacă va mai avea loc, din cauza condiţiilor sanitare. Dar e vorba de amânări, nu de anulări.
 
 

Istoric, jurnalist şi politician

Numele: Adrian Cioroianu

Data şi locul naşterii: 5 ianuarie 1967, Craiova

Studiile şi cariera: 

În perioada 1988-1993, a urmat cursurile Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, instituţie în care a devenit cadru didactic, după absolvire. Între 2012 şi 2015, a fost decanul Facultăţii de Istorie.

Începând cu 2004, a avut un mandat de senator PNL de Timiş.

Începând cu 1 ianuarie 2007, după aderarea la UE, a fost europarlamentar în grupul ALDE.

A exercitat funcţia de ministru al Afacerilor Externe în Guvernul Tăriceanu (5 aprilie 2007-15 aprilie 2008).

A colaborat cu mai multe publicaţii media, precum „Dilema veche“ şi „Gazeta Sporturilor“, şi a realizat emisiuni TV, ca „Ora de istorie“ de la Realitatea TV, „Totul la vedere“ de la TVR 1 şi „5 minute de istorie“ de la TVR 2.

A scris numeroase studii şi articole în ziare şi în reviste şi a publicat volume de istorie, dintre care amintim: „Pe umerii lui Marx: o introducere în istoria comunismului românesc“, „Cea mai frumoasă poveste: Nu putem evada din istoria noastră“, „Geopolitica Matrioşkăi, Rusia postsovietică în noua ordine mondială“, „Epoca de aur a incertitudinii“.

Este membru al Grupului pentru Dialog Social.

Din 2015 este ambasadorul României pe lângă UNESCO.  

Locuieşte în: Paris

 
Am depus la UNESCO şi dosarul Brâncuşi-Târgu Jiu, un dosar foarte bun, dar care, fără nicio legătură cu România sau cu Brâncuşi, e amânat, deocamdată, de opinia unor oficiali de aici care au sugerat ca monumentele care au legătură cu războaie să nu intre în atenţia UNESCO.
 
Câteva proiecte în lucru
Dar despre ansamblul Brâncuşi de la Târgu Jiu ce se aude?
În 2018, am depus la UNESCO şi dosarul Brâncuşi-Târgu Jiu, un dosar foarte bun, dar care, fără nicio legătură cu România sau cu Brâncuşi, e amânat, deocamdată, de opinia unor oficiali de aici care au sugerat ca monumentele care au legătură cu războaie să nu intre în atenţia UNESCO. Or, cum ştim, ansamblul lui Brâncuşi de la Târgu Jiu e dedicat eroilor noştri din Primul Război Mondial! De doi ani, România susţine ideea ca toate aceste dosare – care, teoretic, au legătură cu războaie – să fie judecate caz cu caz, astfel încât să deosebim arta reală, cum e cazul ansamblului din Târgu Jiu, de propaganda războinică. Sunt convins că, prin perseverenţă, vom reuşi. Aşadar, eu rămân optimist, pentru că formaţia de istoric îmi spune cât de mult are România de oferit. Iar alte două veşti bune sunt faptul că dosarul pentru includerea iei în UNESCO este în lucru, în colaborare cu experţi din Republica Moldova, şi că, în viitorul apropiat, România va candida pentru lista Patrimoniului UNESCO şi prin fosta sa moştenire administrativă latină, adică frontierele fostului Imperiu Roman. România este, deci, bine plasată pentru viitoarele jurizări de la UNESCO, iar mulţumirile mele pleacă spre experţii în istorie, folclor, arhitectură, arheologie, etnografie de la Bucureşti, din Institutul Naţional al Patrimoniului, din Ministerul Culturii, cei care pregătesc aceste dosare cărora noi le asigurăm aici ecou, adică lobby.
 
În final, dacă ar fi să vorbim de modele, ce personaj v-a fascinat cel mai mult din istorie? Ce repere aţi avut şi mai aveţi?
Modelele mele au fost bunicii, părinţii şi unii profesori. Noi, cu toţii, suntem suma copilăriei noastre, a cărţilor pe care le-am citit, a oamenilor pe care i-am întâlnit. Asta e tot, aşa e peste tot în lume. Se ştie că toţi dictatorii au fost copii nefericiţi – sau, altfel spus, dintr-un copil fericit nu poţi face un dictator! În privinţa istoriei, personajele care mă fascinează sunt Constantin Brâncoveanu, regele Carol I, Ecaterina Teodoroiu şi regina Maria. În prezent, chiar lucrez la un scenariu despre o întâlnire dintre aceste două din urmă femei. 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările