Un cuvânt ca o mantră a memoriei comune, dar divergente

Cunoscutul scriitor britanic J.R.R. Tolkien (1892-1973), creator al universurilor fantasy populate de hobbiţi şi de stăpâni ai inelelor, spunea la un moment dat că el începe „mereu să scrie plecând de la un nume. Daţi-mi un nume şi el mă va conduce la o poveste, şi nu invers”.

Ei bine, în lumea noastră reală, a relaţiilor contemporane[1] dintre România şi Ungaria[2], simplul substantiv propriu Trianon este un astfel de nume – care, instantaneu, ca sub puterea unei vrăji, crează oricând două poveşti distincte: una, nefericită, pentru Budapesta şi una cu happy end pentru Bucureşti. Au trecut, de la acel Trianon din 4 iunie 1920, 100 de ani. S-au schimbat lucrurile? Dacă da, în ce direcţie? Dacă nu, de ce stagnează ele? Iată miza acestui text, în care doar voi enunţa, pe scurt, zece idei despre acest secol de istorie comună maghiaro-română.

Aş putea aminti zeci de exemple despre memoria divergentă a Trianonului, dar mă rezum la unul dintre cele mai recente, din propria mea activitate. La începutul verii 2016, ambasadorul Franţei la UNESCO, Laurent Stefanini, a invitat pe omologii săi din Uniunea Europeană, plus alţi colegi de pe alte continente, într-o excursie de o zi la... palatul Trianon[3], unde tocmai era o expoziţie despre cum preşedintele Franţei Charles de Gaulle (la sugestia lui André Malraux, ministru al Culturii în epocă) a încercat să facă, în anii 1960, din acest palat o rezidenţă prezidenţială.

Cum probabil bănuiţi, ambasadorul bileteral al Ungariei în Franţa şi nimeni din delegaţia UNESCO n-au fost în acea vizită la Trianon. Eu cred că am fost unul dintre puţinii care aş fi putut, anterior, paria pe această absenţă – ca şi unul dintre puţinii, acolo, care ştiau ce încărcătură are acest cuvânt, Trianon, în relaţiile dintre unele state central-est-europene.

În paranteză fie spus, pentru francezi palatul Trianon este doar încă o piesă din uriaşul lor patrimoniu; aici, între anii ’60 şi anii ’90 ai secolului trecut au avut loc recepţii fastuoase, sub toţi preşedinţii Franţei de atunci. Ultima seară notabilă acolo pare a fi o cină privată, din anul 2014, pe care preşedintele Francois Hollande a oferit-o omologului său chinez Xi Jinping...

Zece idei despre un secol

Acestea fiind spuse, iată cele zece idei în care încerc să sintetizez această delicată istorie. Spun delicată, pentru că, în linii mari, eu cred că e de datoria oricărui român educat să îşi explice nostalgia maghiarilor (sau a unor maghiari) după fostele contururi ale graniţelor – aşa cum printre noi înşine, printre români, se află nostalgici după graniţele ţării din 1920. Pe de altă parte, cred că este de datoria oricăror maghiari şi români educaţi să priceapă că frontierele nu sunt niciodată date, nici de providenţă şi nici de vreun „destin istoric” – ci ele sunt rezultatul, mereu temporar la scara mileniilor, al acestei uriaşe tranziţii pe care o numim Istorie.

1. Dosarul Trianon este astăzi, la 100 de ani de la semnarea acelui act, unul sută la sută politic – adică, la îndemâna majorităţilor parlamentare din cele două ţări. Istoricii, din ambele părţi, nu sunt neapărat consultaţi când se iau astfel de decizii politice. Tresăririle unei părţi politice alimentează nervozitatea celeilalte etc. – acest detaliu nu mai e un secret pentru nimeni: vezi maniera în care declararea (politică!) unui 4 iunie ca zi de doliu la Budapesta a condus, prin ricoşeu, la un 4 iunie ca zi de celebrare la Bucureşti. Toată zbaterea şi dezbaterea pe care le vedem nu au nimic de a face cu progresul cunoaşterii dintre cele două state vecine. Adevărul, academic spus, este că, la 100 de ani de la fixarea actualelor graniţe din Vestul României şi/sau Estul Ungariei, cele două entităţi statale se cunosc relativ puţin! După 1990, liniştea – în scandalul difuz care era oricând gata să se aprindă – a fost adusă doar de perspectiva comună de aderare la NATO, apoi la UE. Fără aceste ancore, cele două state aveau suficient combustibil pentru a alimenta un foc regional. De ce? Pentru că, în acest caz, politica încă poate oricând parazita atât istoria, cât şi memoria. Oricând vei găsi maghiari care să aibă un dinte împotriva românilor (pe diverse naraţiuni, mergând de la anul 1000 şi până la 1989, când unii maghiari încă se temeau că armata lui Ceauşescu va reveni la Budapesta!...), după cum e relativ simplu să găseşti români care circulă încă adevăruri şi mitologeme despre Ip şi Trăznea, refuzul de a vinde pâine românofonilor în Covasna etc. În paranteză fie spus: între toate ţările de pe acest continent există memoria unor crime/atrocităţi/răzbunări petrecute în zonele de graniţă. Şi, ce putem face cu ele? Rămânem cantonaţi în eterna spirală a răzbunării, care duce doar la viitoarea reacţie a celuilalt? Dacă blocăm Istoria la acest nivel, atunci am semna moartea oricărei construcţii europene.

Din punctul meu de vedere, nici România şi nici Ungaria nu sunt deloc interesate în eşecul actualului proiect european – dimpotrivă!

În subtext, voi mai menţiona un detaliu. Până de curând, Serbia vecină era statul care sărbătorea o înfrângere: ziua martirilor lor, din 28 iunie 1389, căzuţi în lupta antiotomană la Kosovo Polje/Câmpia Mierlei. Din 2020, Ungaria adoptă aceeaşi strategie întru memorie: 4 iunie ca zi de doliu. Desigur, nimic de condamnat aici – ci doar menţiunea, din partea-mi, ca profesor, că ţările care tind să instrumentalizeze prea mult trecutul (vezi cazul României lui Ceauşescu, în anii ’80) vor fi în pericol să subestimeze provocările viitorului.

2. E cazul să punem punctul pe I: înainte de 1914, nu maghiarii (ca oameni sau cetăţeni) au fost problema relaţiilor etnice în Transilvania – ci politica de maghiarizare, care (la cumpăna dintre secolele XIX şi XX) deja avea de confruntat mişcări naţionale din ce în ce mai viguroase (româneşti sau slave etc.). E interesant că supuşii din partea maghiară a imperiului bicefal s-au îndepărtat de imperiu, în 1918, exact cu viteza cu care alte etnii aveau s-o facă în raport cu imperiul sovietic al URSS, în 1990!

În termeni geopolitici, incapacitatea Ungariei de a-şi controla arealul lărgit este confirmarea axiomei potrivit căreia orice centru slăbit va avea probleme în a-şi controla periferiile; un celebru manual de geopolitică spune că e un fapt că „regatul Ungariei a dominat o bună bucată de vreme periferiile sale slave sau româneşti”[4], dar, pe măsură ce acel centru s-a subţiat şi s-a dezintegrat (cum ar fi, în Primul Război Mondial), evident că periferiile au acţionat decisiv.

Nostalgicii jumătăţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar pot să spună ce vor, dar realitatea din teren e mereu mai complicată decât propaganda post-factum. În cazul românesc, la finele secolului XIX, era o mare diferenţă între Transilvania (unde oficialii începuseră politica de maghiarizare) şi Bucovina austriacă, unde românii aveau şcoli în limba lor şi unde, mai devreme chiar, un tânăr pe nume Mihai Eminescu deopotrivă putea să scrie ode profesorului său de limbă română (Aron Pumnul), putea citi jurnale şi reviste vieneze sau germane (pentru că era mândru că făcea parte dintre germanofoni) şi, în paralel, putea fi un naţionalist român (cu derapajele ulterioare de rigoare).

Aşadar: pe scurt fie spus, înainte de 1914 Austria a fost mult mai abilă în a a trata cu naţionalităţile din imperiu decât Ungaria. Austria chiar a contribuit la declanşarea revoluţiilor culturale naţionale (română, polonă, ucrainiană etc.), pentru că avea nevoie de supuşi care să nu cadă pradă propagandei pan-ortodoxe a Rusiei. Pe când Ungaria, prinsă în propria ei izolare geopolitică europeană, a ales calea maghiarizării cu forţa – vezi legea Apponyi a învăţământului din 1907 ş.a. Până în anul 1910 inclusiv, recensămintele maghiare erau făcute după limbă şi religie (şi nu după etnie sau naţionalitate); în plus, în acest ultim recensământ al Ungariei imperiale, apare brusc confuzia între limba maternă şi limba vorbită (!).

Datele sunt clare: în timp ce regatul medieval al Ungariei era, într-adevăr, inevitabil multi-etnic (oricum ideea de naţiune sau de etnie, în accepţia modernă, nu exista atunci: vezi cazurile Iancu de Hunedoara sau Matei Corvin, printre multe altele care implică austrieci, croaţi, români, sârbi, sloveni, etc.), după sfârşitul secolului XVIII procentajul maghiarilor etnici, în propria lor parte de imperiu, a ajuns să coboare spre pragul minorităţii.

3. Şi astfel ajungem, din acest punct de vedere, la o problemă demografică pe care unii comentatori maghiari preferă să o evite (doar că o fac de peste 100 de ani – ceea ce deja induce o previzibilitate, pentru observatorii neutri). În limbajul oficial al monarhiei austro-ungare de până în 1914, supuşii interogaţi statistic nu indicau datele lor etnice/naţionale – ci, cum am spus, doar limba şi religia. În această paradigmă integratoare a regatului maghiar (ca parte a imperiului austro-ungar), etniile nu erau un indicator avantajos. Mai mult: ideea de limbă maternă era împinsă tot mai mult spre cea de limbă vorbită. Oare, de ce? Răspunsul este unul singur: demografia: un capitol la care maghiarimea a stat, în acele secole, sesizabil mai slab decât românimea[5].

În opinia mea, Transilvania era deja pierdută (pentru regatul maghiar) încă după 1800, când, treptat, a devenit clar că Ungaria „istorică” era pe cale de a pierde singura cursă care contează (pe termen mediu şi lung): cursa demografică. Desigur, atunci nu existau astfel de dezbateri publice. Totuşi, istoricii maghiari ştiu foarte bine că, spre finele secolului XVIII, proporţia maghiarilor în propriul lor regat era de 40+ la sută[6].

În august 2018, în calitatea mea de profesor de Istorie, am fost invitat la o casă de cultură din oraşul Sfântu-Gheorghe, să vorbesc despre Primul Război Mondial; în audienţă, 80% maghiarofoni. În cuprinsul prezentării mele, am expus ipoteza că Istoria, înainte de toate, este demografie – şi că natalitatea slabă a maghiarilor din Ungaria sau Transilvania, vreme de secole, nu putea duce la un altfel de rezultat decât cel al românizării politice a provinciei. Convingerea mea e aceea că Ungaria, în condiţii democratice, ar fi pierdut Transilvania chiar şi fără Primul Război Mondial – treptat, prin simplul joc al demografiei/majorităţilor.

Cea mai curajoasă întrebare care mi s-a pus la Sfântu-Gheorghe, după conferinţa mea de 40 de minute, a fost „de ce Transilvania nu a putut deveni un ţinut independent, după 1918?”.  Ei bine, onest din partea mea ar fi să spun că nici un stat care are un avantaj demografic nu vrea să împartă mare lucru.

Aşa au stat lucrurile, între România („Mică”, dar parte dintre învingători) şi Ungaria (parte a Imperiului Austro-Ungar, învins şi în destrămare), imediat după Primul Război Mondial. La drept vorbind, toate statisticile aplicabile în provincie erau în favoarea românilor. Maghiarii dominau (numeric, politic, cultural etc.) oraşele din Transilvania (unde românii erau +/- 20%), dar, în totalul provinciei, românii erau majoritari inclusiv după statisticile maghiare[7].

(va urma)


[1] Precizez că acest text reprezintă numai interpretarea şi opiniile autorului şi că niciuna dintre instituţiile în care am lucrat sau lucrez (inclusiv Universitatea din Bucureşti sau Ministerul Afacerilor Externe român) nu sunt implicate aici.

[2] În contextul „relaţiilor dintre România şi Ungaria”, voi reda numele celor două ţări în ordinea lor alfabetică, după grafia în limba română. La fel, voi păstra ordinea alfabetică atunci când voi vorbi despre „relaţii maghiaro-române”.

[3] Le Grand Trianon este palatul din Nord-Vestul domeniului regal Versailles, construit după 1687 de către Ludovic al XIV-lea.

[4] Aymeric Chauprade, Géopolitique. Constantes et changhements dans l’histoire, Ed. Ellipses, Paris, 2007, p. 105.

[5] În prezent, ambele state (ca şi toate statele europene) împărtăşesc aceeaşi criză a unei natalităţi modeste.

[6] László Kontler, „Hungary. The thousand-year realm”, în Peter Furtado, Histories of Nations. How their identities were forged, Ed. Thames & Hudson, Londra, 2017, p. 124.

[7] populationdata.net/cartes/autriche-hongrie-ethnies-1910/