Confesiunile lui Sorin Toma, redactor-şef la cel mai mare ziar al României, în cea mai întunecată epocă a presei

Confesiunile lui Sorin Toma, redactor-şef la cel mai mare ziar al României, în cea mai întunecată epocă a presei

Sorin Toma poartă după el o istorie întunecată a presei româneşti

Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-şef al ziarului „Scânteia“, poziţie pe care a deţinut-o în perioada 1946 – 1960. Azi are 99 de ani şi răsfoieşte prin viaţa sa precum prin paginile unei vechi gazete.

Ştiri pe aceeaşi temă

Sorin Toma s-a născut în 1914, la Bucureşti. Este fiul lui Alexandru Toma (pe numele lui adevărat Solomon Moscovici – academician, poet şi pionier al proletcultismului). A studiat matematica şi limba franceză. S-a alăturat mişcării comuniste în ilegalitate la vârsta de 18 ani.

S-a înrolat voluntar în armata sovietică în 1943. A revenit în România în 1944, cu divizia de tancuri „Horea, Cloşca şi Crişan“ (divizie condusă de Walter Roman şi care nu a mai luptat în al Doilea Război Mondial, dar a avut o contribuţie decisivă la bolşevizarea României).

A fost căsătorit cu Ana Toma, şi ea comunistă în ilegalitate. S-au despărţit după al Doilea Război Mondial, Ana Toma căsătorindu-se apoi cu Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii româneşti între 1948 şi 1963. Sorin Toma a fost cel de-al doilea redactor-şef al „Scânteii“ (după trecerea în legalitate), poziţie pe care a deţinut-o în perioada 1946 - 1960.

La doi ani după preluarea conducerii ziarului scrie un articol devastator despre opera lui Tudor Arghezi, în urma căruia poetul este radiat practic din viaţa literară. În anul în care lasă şefia ziarului „Scânteia“ este şi exclus din PCR, fiind acuzat că şi-a mistificat trecutul şi că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a luptat pe front. „Deviaţionism de dreapta“ a fost verdictul pentru Sorin Toma, stabilit de o comisie de anchetă condusă de Nicolae Ceauşescu.

Între 1960 şi 1974 a fost redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Deşi a fost reabilitat şi reprimit în rândurile partidului-stat în 1970, Sorin Toma nu a mai reînnodat firul roşu al politicii. În 1980 a emigrat în Israel.

SECOLUL LUI SORIN TOMA

Amintirile redactorului-şef al ziarului „Scânteia“ din anii stalinişti nu au nimic de-a face cu presa. O presă care nu şi-a pus niciun moment probleme de eficienţă şi de credibilitate. Ziarişti ameninţaţi de conducerea de partid cu bătaia la fundul gol. Subiecte tabu, nume indezirabile, evenimente – precum crimele de drept comun – trecute cu vederea ca şi cum nu s-ar fi petrecut niciodată. Cenzură şi autocenzură.

Sorin Toma a condus „Scânteia“ în cei mai siniştri ani ai comunismului românesc: 1946-1960. Anii marilor crime politice şi ai închisorilor din care sute de mii de oameni au ieşit măcinaţi. E vorba de „Scânteia“ – organul de propagandă al luptei de clasă, ciocanul cu care bolşevicii au făcut ţăndări idealurile şi principiile democraţiei româneşti. În ultimul număr din revista „Historia Special“, Ion Cristoiu explică traseul terorii: partidul hotărăşte cine moare şi cine trăieşte, „Scânteia“ relatează vinovăţia condamnaţilor, populaţia citeşte, se revoltă şi, printr-un suflu comun, cere pedepsirea chiaburilor. Cercul se închide cu statul care îşi face datoria şi se supune "forţei de neînvins a poporului". Adică face crima. Reţeta a fost folosită identic de regimul Iliescu şi în 1990.

Cum priveşte în urmă Sorin Toma, omul care a condus mecanismul în presă? Cu nostalgie. Nostalgia plimbărilor solitare prin pădurea Snagov, gândind cum să ţină în spate maşinăria „Scânteia“. Nostalgia omului ajuns la 99 de ani, care poate să spună „am fost fericit“, atunci când ceilalţi preferă să nu-şi mai aducă aminte.

Interviul de mai jos a fost realizat de jurnalista Emilia Şercan la data de 11 februarie 2012, la Nethania – oraşul din Israel în care Sorin Toma (foto) trăieşte din 1980.


Emilia Şercan: Cum a fost perioada de început a presei comuniste?
Sorin Toma: Dificultatea era că nu aveam oameni care să fi lucrat înainte în presă. Nu fusesem anterior lucrători ai unui ziar format şi de tiraj normal. Noi am lucrat până atunci la nişte gazete mici, atât ca format, cât şi ca tiraj, sub pericolul permanent de a fi arestaţi. După ce tipăream acele ziare, le ascundeam pe acoperiş pentru că, dacă urma să fie vreo percheziţie şi ne prindeau cu ele, asta însemna câţiva „ani buni“ de închisoare. Mă refer aici la anii ‘30. Noi scoteam atunci ziarele pe nişte foi mici, ca de caiet. Aveam probleme mari cu distribuţia lor. Oamenii care mergeau cu trenul ca să le ducă în alte localităţi riscau oricând să fie arestaţi. Până atunci, eu lucrasem la un ziar mic, care era de mărimea unei coli de hârtie, unde scriam cam ce credeam noi şi unde încercam să tratăm problemele pe care le întâlneam. Eu am devenit mai activ în politică din 1933, de la vârsta de 19 ani, adică de la grevele ceferiştilor. La „Scânteia“ s-au reunit două şcoli de presă: şcoala rusească şi cea a „occidentaliştilor“, care erau mai puţini. Şcoala rusească nu se potrivea la noi, care eram nişte începători faţă de ei. Însă, presa sovietică îmi plăcea pentru că era făcută de oameni care cunoşteau bine subiectele despre care scriau. Era scrisă pe înţelesul oamenilor, deşi se vedea că era scrisă de oameni de specialitate, iar subiectele tratate aveau importanţă.

În prima şedinţă a Propagandei PCR, din ianuarie 1945, la care dumneavoastră aţi fost participant, „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez, a fost prezentat ca modelul de ziar de urmat. Vă mai aduceţi aminte contextul în care „L’Humanite“ a fost propus drept model pentru presa comunistă?
Eu citeam din când în când şi ziare occidentale, mai des chiar „L’Humanite“. Din când în când făceam rost de „L’Humanite“, ziarul Partidului Comunist Francez. Mi-a plăcut că nu era un ziar plicticos. Era, într-o anumită măsură, chiar amuzant.

Faptul că „L’Humanite“ publica informaţii chiar şi despre crime a fost prezentat ca un exemplu de luat în seamă.
Noi am fi vrut să punem şi crimele de drept comun în ziar pentru că noi nu-i învăţam pe oameni să facă crime prin publicarea acelor articole, iar oamenii erau interesaţi să afle tot ce se întâmplă. Această intenţie a fost cenzurată. „Nu publicăm crime!“, aşa ni s-a spus. Cât timp am avut un cuvânt la scoaterea ziarului, crime „nu au existat“, ca şi cum nu s-ar fi produs niciodată o crimă. Nici cele care nu erau politice, dar nici cele politice, pentru că ni se spunea ce să scriem, de aici şi până aici.  

Cum s-a produs sovietizarea presei din România?
Nu cred se poate vorbi de o sovietizare a presei. Faptul că presa sovietică a fost luată ca model de către noi, asta e cert. „Scânteia“ avea greutăţi foarte mari comparativ cu alte ziare, pentru că ea devenea model. Eu citeam aproape zilnic câte ceva din presa sovietică, însă nimeni nu ne-a „sovietizat“. Desigur, ne-am uitat la ei, întrebându-ne ce se poate lua şi ce nu. Era o presă de stat, o presă cu probleme mari.

Ştiam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care o primeau nu citiseră un ziar în viaţa lor. Ştiau despre ziare că sunt bune la împachetat.

La ce fel de probleme vă referiţi?
Eram prea puţini, iar unii din cei care erau acolo nu prea ştiau să scrie. Problemele s-au înmulţit, ziarul a devenit un ziar de mare tiraj, ajungând la aproape un milion de exemplare pe zi. Ziarul trebuia să iasă la timp, iar noi, în loc să apărem dimineaţa, apăream la amiază sau chiar mai târziu. Eu am fost de la început şeful ziarului. Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu ştiam ce să fac, ce să mai scriem. Mi-am zis să fac o listă cu problemele întregii ţări pentru a şti unde merge bine, unde merge rău, ce e important şi ce nu, ce trebuie învăţaţi oamenii şi ce nu. Ţin minte că la Snagov, acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng. Şi acum sunt emoţionat când îmi amintesc toate aceste lucruri. Ştiam cât este de importantă „Scânteia“ pentru că majoritatea oamenilor care primeau ziarul nu citiseră un ziar în viaţa lor. Atâta ştiau despre ziare, că sunt bune la împachetat. Ziarele au devenit treptat extrem de importante pentru că ajunseseră să-i înveţe pe oameni inclusiv lucruri simple – ce e bine şi ce nu e bine în construţii.

Ce tiraj avea ziarul?
Treptat am ajuns la aproape un milion de exemplare tiraj. Era foarte greu să conduci un asemnea ziar. Ziariştii talentaţi au fost trimişi prin ţară să călătorească, să scrie reportaje. Noi, ca ziarişti, aveam subiectele noastre preferate, iar partidul avea viziunea lui, preferinţele lui. Nu a fost o combinaţie prea fericită, dar nu aveam cum să evităm asta. Aveam ziarişti foarte talentaţi şi aveam simpli executanţi, cărora le spuneam să scrie cum merg treburile la nu ştiu care fabrică, iar ei făceau un fel de raport.

Odată m-am dus în pădure la Snagov să mă gândesc. Nu ştiam ce să fac, ce să mai scriu. Acolo, în pădure, cu greu m-am stăpânit să nu plâng.

„Ceauşescu era mizerabil“

Cum aţi caracteriza presa din acea perioadă?
„Scânteia“ a fost o adevărată epopee. „Scânteia“ s-a tot transformat, iar celelalte ziare se uitau la noi, unii ne ironizau, alţii ne admirau. Mai liberală ca „Scânteia“ era „România liberă“, iar noi îi invidiam pentru că redactorii de acolo erau mult mai liberi decât eram noi. Noi eram controlaţi direct de conducerea partidului, totuşi, aş putea să spun că ni se lăsa libertate chiar în ceea ce noi ştiam că sunt reguli. Puteam să ne mişcăm destul de mult. Eu eram membru al Comitetului Central. Aveam acces să cer anumite indicaţii sau chiar să le contrazic, puteam să spun că asta nu se poate sau că asta nu e bine. Era o presă controlată, asta e clar. Pot să fac o comparaţie şi să spun că am construit o casă din beţe, din bucăţi de lemn. Tot timpul au fost lucruri care ne-au depăşit.

Cum se reflecta linia politică a Partidului în ziar?
Eu cred că „Scânteia“ nu a fost un ziar care să propage teroarea, arestarea oamenilor sau împuşcarea lor. În câteva cazuri, unde au fost procese mari, procese oficiale, făcute ca la teatru, acolo trebuia să fim şi noi prezenţi. Şi, de regulă, îi trimiteam pe cei mai buni. Silviu Brucan era unul din cei mai buni, la fel Traian Şelmaru, Sergiu Fărcăşan sau Ştefan Voicu. A fost procesul unor sabotori de la cotul Dunării. Nu-mi aduc aminte cum a decurs procesul, cinstit sau pe criterii politice, pentru că ziariştii nu erau informaţi. Ne-am ferit, în general, de lucrurile astea în măsura în care a fost posibil.

Care a fost relaţia dintre „Scânteia“ şi „Pravda“?
Ei au scris mai tern decât noi. Şi ei aveau nişte sarcini grozav de grele pentru o Rusie atât de mare. Au venit pe la noi ziarişti de la „Pravda“ care au încercat să ne înveţe anumite lucruri. A fost o relaţie de prietenie, o relaţie ca de la elev la profesor. Şi eu am fost să mă consult cu unii dintre ei, care erau oameni cu o mare experienţă. Mie mi-a plăcut totuşi mai mult „Izvestia“, care nu era ziarul partidului, era ziarul statului, şi care era condus de niste ziarişti mai liberi, cu o viziune mai deschisă.

A contribuit cu ceva presa la consolidarea comunismului în România?
Presa nu a fost „Ţara Minunilor“. Treptat, cu cât am devenit mai specializaţi în probleme concrete, cu atât am pierdut în stil ziaristic.

La arhivele Naţionale am studiat o stenogramă a unei şedinţe a biroului politic a CC al PCR din 1950 unde dumneavoastră aţi prezentat un raport asupra ziarului Scânteia. Din acel document reiese că acela este momentul în care presa comunistă românească se rupe de L‘Humanite şi ia drept model Pravda. În acea şedinţă, Ana Pauker a afimat faptul că presa are un aer prea occidental, cu titluri prea mari.
Ana Pauker a vorbit atunci pe deandoaselea de ceea ce trebuia. Exact pe deandoasele. Ea a fost în Uniunea Sovietică şi atunci credea că aşa e bine. Dacă aşa s-a zis acolo, am început să ne orientăm spre Pravda, însă nu spre binele Scânteii. Îi trişam puţin şi pe ei. Am făcut aşa cum ni s-a spus, titlurile au fost mai modeste, însă nu ştiu dacă a prins bine. Şelmaru (n.r. - Traian Şelmaru, critic literar şi fost ziarist la "Scânteia") era mare meşter la facerea titlurilor. Titlul şi câteva subtitluri erau interesante şi îi spuneau esenţa celui care nu avea răbdare sau rutina cititului esenţa unui articol de specialitate. Cel de la Pravda care era secretarul de redacţie ne-a spus: „Nu ne luaţi pe noi ca model. Voi sunteţi tineri, aveţi dreptul de a face alte lucruri”. Dar ne-a spus că nu ne poate ajuta, că nu are voie să se amestece.

Revenind la acel raport....
Trebuie să spun că raportul acela era făcut în mare măsură ca să placă conducerii Partidului. Ştiam ce îi va indispune. Vroiam să fim ajutaţi şi am fost foarte atenţi la ceea ce spuneam. Ştiam că trebuie să criticăm câte ceva şi am ţinut cont şi de asta. Am vrut în primul rând să ni se dea posibiliatetea de a aduce în redacţie cadre noi care să fie pregătite cultural pentru a-şi însuşi lucruri noi. După prezentarea acelui raport am fost trimis împreună cu un specialist în probleme de tipografie la Moscova, cu o scrisoare de la Gheorghiu-Dej, pisălogindu-i pe ruşi ca să primim utilaje tipografice. Nu ne-am înţeles de la prima întrevedere, aşa că m-am dus la ministru, care era şi locţiitorului şefului Consiliului de Miniştri din U.R.S.S., adică era primul-ministru adjunct, şi i-am spus în ce situaţie ne aflam, ce nevoie aveam, că am intrat în probleme de care depindea destinul ţării şi că trebuie să vorbim clar cu oamenii. După un timp ni s-a aprobat totul şi ne-a spus că dacă vom avea vreo greutate pe teren să mergem la el. Ne-am întors cu contractul încheiat şi cu utilajele de care aveam nevoie.

Aţi făcut parte dintr-un sindicat comunist după 1944? A existat un astfel de sindicat al ziariştilor comunişti?
Cu siguranţă am făcut parte, însă nu aş putea să spun că am făcut ceva acolo. Am avut şi carnet de membru de sindicat. Sindicatul avea atribuţii să controleze igiena, alimentaţia, tot ce putea să îmbunătăţească traiul oamenilor.

A existat un sindicat şi la Scânteia?
Sigur. A existat tot timpul. Nu se putea fără sindicat. Dacă Sindicatul făcea treabă sau nu, asta era altă poveste, dacă apăra interesele oamenilor, dacă avea curaj să se contrazică cu şeful, să spună lucrurile sensibile. Tot timpul au existat sindicate.

Aveţi cunoştinţă despre un sindicat unic al ziariştilor condus de Ştefan Voicu, fostul redactor-şef adjunct de la "Scânteia"?
Eu nu cred că a condus vreun sindicat pentru că era ocupat până peste cap. Poate după ce nu am mai fost eu la Scânteia. M-ar mira, dar se poate. A fost un om cu prestigiu, cu stagiu în presă, era simpatizat.

Se poate vorbi despre sindicatul presei din acea perioadă ca despre o instanţă de control?
La presă nu e tipic, pentru că presa era în legătură cu instanţele de conducere ale Partidului şi dacă voiau să se plângă de ceva, se plângeau acolo şi nu la sindicat. Dar oamenii aveau multe probleme, probleme medicale, nu aveau locuinţe, voiau să-şi petreacă vacanţele împreună cu familia la munte sau la mare. Şi noi, cei din conducerea ziarului, am avut multă bătaie de cap în primii ani, contradicţii cu Primăria pentru a face rost de locuinţe pentru ziarişti.

Dar nu se poate vorbi despre o idee de control a presei prin intermediul sindicatului?
Aşa ceva nu am visat eu acolo. Nu ştiu la alte ziare cum a fost. În principiu sindicatul putea să controleze, dar instanţa care era statutar să controleze presa de partid era Partidul însuşi, adică conducerea Partidului. În principiu, sindicatul avea atribuţii în probleme de asistenţă socială, de nevoi ale redactorilor. Era acolo o femeie, ţărancă, de vreo 45 de ani, femeie de serviciu, care era un model de conştiiciozitate şi care rezolva şi alte treburi decât cele de curăţenie. Atunci când a avut niste probleme cu fetele ei, am ajutat-o prin sindicat. Scânteia le-a trimis în Belgia să studieze, iar când au terminat au venit acasă cu diplomele.

„DEJ ŞI ANA PAUKER SE IMPLICAU DIRECT ÎN ZIAR“

Acum, după mai bine de 65 de ani de la momentul în care aţi devenit redactor-şef la „Scânteia“, ce consideraţi că a reprezentat acest ziar?
„Scânteia“ a fost şcoala vieţii comuniste. Articole politice au fost puţine, dar s-a scris ce trebuie făcut cu pământul în lunile de vară, ce trebuie plantat, ce să faci dacă ai o pădure anume. În timp, a devenit un ziar arid. Era un ziar de instructaj. Din păcate, s-au făcut şi multe greşeli, unele din punct de vedere tehnic, altele pentru că au fost unii care nu au înţeles principiile comuniste sau indicaţiile primare. Au înţeles foarte îngust toate aceste lucruri.

V-a fost greu când aţi plecat din România în Israel, în 1980?
Sigur că mi-a fost greu. M-au dat afară. Ceauşescu a fost şeful comisiei care m-a anchetat pentru nu ştiu ce aş fi făcut cu nişte străini în ilegalitate. Au fost nişte insinuări. Păi, eu, în timpul Războiului, am fost voluntar în armata rusă, că eram acolo, şi am luptat în Germania în cadrul unui regiment rusesc cu care am înaintat cu luptele până la Königsberg, apoi cei din ţară m-au „reabilitat“ şi m-au chemat în ţară. Iar ţara... am iubit-o şi o iubesc.

Cum influenţa conducerea Partidului Comunist soarta presei în acea perioadă?
Presa a fost influenţată în mai multe feluri. În prima perioadă, şi cei care se aflau în conducerea partidului au fost nevoiţi să înveţe cum să conducă. Au fost unii conducători buni, care ne-au ajutat, care ne-au învăţat. Unul a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, până i s-a urcat la cap. Am lucrat şi eu cu el. M-a tratat foarte frumos, am stat cu el la masă, a ştiut să spună ce vrea ca să pot să scriu un raport sau un program pentru un congres. El a ştiut foarte bine să exprime ce trebuia şi ce nu trebuia scris. Când i s-a urcat la cap, a început să bage oameni la închisoare şi aşa mai departe. Partidul a influenţat foarte tare presa.

A existat şi o influenţă în ceea ce privea partea de susţinere financiară a presei?
Noi nu am avut probleme legate de bani. Niciodată nu a trebuit să cer nimica. Noi aveam un plan, un program, iar oamenii noştri se vedeau cu conducerea partidului şi ajungeau să decidă ce sumă este bună. Nu am avut niciodată probleme cu banii, nici bune, nici rele.

 

Pedeapsa lui Dej: „Cine-a scris, să-i înroşim c…“

În 2004, Sorin Toma a terminat de scris cartea autobiografică „Privind înapoi. Amintirile unui fost ziarist comunist“. Fostul redactor şef al „Scânteii“ povesteşte până unde mergea implicarea conducerii de stat în politica editorială: „Dej a ţinut ca fiecare din articolele ce urmau să fie publicate la rubrica «Viaţa de partid» să poarte viza sa personală.  Creioanele lui – cel roşu, apoi cel albastru, apoi cel verde – au început să sublinieze rând după rând. «Cine a scris darea asta de seamă?
Adu-l aici să-i dăm nădragii jos, să-i înroşim c…, să nu mai scrie tâmpenii ca astea. Cum nu înţelegeţi că asta e calea dezlănţuirii anarhiei în partid şi în ţară?». Numai cu greu a renunţat să afle numele tânărului autor al dării de seamă“. În acelaşi volum autobiografic, Sorin Toma povesteşte, într-o manieră anecdotică, ceremonia funerară a lui Stalin, la care a luat parte. De asemenea, el îşi aminteşte cum s-a ridicat Casa Scânteii (actuala Casă a Presei Libere) sub privirile lui.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a avut vreo implicare directă în soarta ziarului?
Da. Şi Ana Pauker a avut. Ajungeam la redacţie pe la ora nouă dimineaţa şi întotdeauna eram încordat deoarece la ora aceea telefona Dej şi îmi spunea, uite, am citit ziarul: asta mi-a plăcut, asta nu. Iar apoi făcea propuneri despre ce credea el că ar trebui dezbătut în ziar. Rar îmi spunea cum să scriem. El avea un caiet în care îşi făcea note cu cerneală roşie, iar din când în când îmi trimitea file din carnetul lui, în care se vedea ce anume l-a interesat. Uneori nici nu spunea ce să se scrie, însă dacă vedeam ce este notat acolo ştiam că tema respectivă l-a preocupat. Pe urmă i s-a urcat la cap. Puterea îmbată! A devenit arbitrar. Ceauşescu era mizerabil. Nu era un om incapabil, ci foarte rău. Puterea corupe!

Spiritul poetic al inimoasei Ana Pauker

În ce fel s-a implicat Ana Pauker în evoluţia ziarului?
Am discutat ce ne lipseşte, ce să cerem de la sovietici, pentru că ei ne dădeau maşini şi lucruri de genul acesta. Ea încuraja întotdeauna când se făcea ceva bun. Era o femeie inimoasă. Nu ştiu cu ce instrucţiuni a venit ea de la Moscova, însă aici s-a purtat ca un om inimos. Avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic.

Dar a influenţat Ana Pauker în vreun fel conţinutul „Scânteii“?
Oricine conducea partidul, fie că vroia, fie că nu voia, influenţa conţinutul ziarelor. Şi nu numai ea, ci şi
Gheorghiu-Dej, miniştrii sau alţii aflaţi în poziţii de conducere. Ne sunau şi ne spuneau: „Uite, există problema cutare şi ar fi foarte bine dacă voi aţi scrie despre ea“. Am făcut şi greşeli, însă, când am început, „Scânteia“ avea un tiraj de câteva mii. Când am plecat de acolo, avea peste nouă sute de mii. O mare parte a populaţiei a învăţat să scrie şi să citească fiind ajutată de „Scânteia“. A fost greu, însă am fost fericit. Am fost fericit!

Ana Pauker avea ceva poezie în ea, adică în felul în care se exprima, în care dădea exemple. A avut un spirit poetic.

„SCÂNTEIA“ ERA JANDARMUL ALTOR ZIARE

Care a fost relaţia dintre „Scânteia“ şi Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor – instituţia Cenzurii?  
Relaţiile au fost bune. În multe împrejurări Iosif Ardeleanu (n.r. – director general la Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, Instituţia Cenzurii, de la înfiinţarea acesteia, în 1949, până în 1973) ne trimitea articole de la alte ziare ca să ne spunem părerea şi, dacă îi spuneam că articolul respectiv nu era competent, el îi căuta la telefon şi le spunea.

Erau cazuri în care nu era voie să fie pomenite în presă numele unor persoane? Au existat liste, tabele cu astfel de nume?
Când s-a scris despre procesul lui Maniu, sigur că a fost multă atenţie. Am fost şi eu la câteva şedinţe. Dările de seamă au fost foarte controlate, nu de noi, ci de oameni de la Partid, şi erau dări de seamă în care nu era liber să se scrie despre orice. Şi eu citeam cu mare grijă ce se scria despre proces.

Dar subiecte tabu existau?
Puteau să fie. Dacă izbucnea undeva o epidemie, noi întrebam la ministerul Sănătăţii, iar dacă ministrul ne spunea că nu e bine să se facă tam-tam, să nu se facă panică, ca să aibă posibilitatea de a trimite acolo specialişti pentru a interveni, abia apoi puteam şi noi să scriem.

Trimitea Partidul dispoziţii clare pentru a nu se scrie despre anumite subiecte?
Erau, sigur, dar noi ştiam ce trebuie să se scrie, ce nu trebuia să se scrie, când anume să se scrie. Ei ne spuneau o părere, iar dacă nu eram de acord, întrebam la Cenzură.

După ce, ca tânăr, aţi avut idealuri şi aţi crezut că ideologia comunistă e o soluţie, cum vedeţi acum lucrurile, când comunismul s-a prăbuşit în România?
Comunismul a fost o unealtă care câteodată a fost utilă, câteodată a fost dăunătoare, dar ţara a urcat treaptă cu treaptă. Cred că a fost util. Toate ideile se verifică în practică. Unele idei sunt bune, altele rele, iar unele idei, când sunt aplicate, trebuie să fie modificate şi adaptate. După părerea mea, ruşii au avut o influenţă bună la început. În orice caz, nu se putea alta. Şi a fost bună prin faptul că, dacă n-am fi avut de-a face cu ei, nu se făcea industrializare. Nu am impresia că după Revoluţie a venit ceva mai bun, iar unele lucruri bune de dinainte au fost abandonate. Chiar dacă erau ruseşti sau comuniste, cum ar fi anumite fabrici, acestea nu ştiau de ruşi şi de comunişti. De ce să le vinzi, când poţi mai bine să produci ceva, şi apoi să vinzi?

                                                                                                                              (Emilia Şercan)

Sorin Toma (în medalion) asistând la întâmpinarea unei delegaţii din Uniunea Sovietică. Partea română era reprezentată de  Gheorghe Gheorghiu –Dej (al doilea din stânga, aplaudând) şi Petru Groza (în dreapta lui Dej) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

Nu am impresia că după Revoluţie a venit ceva mai bun, iar unele lucruri bune de dinainte au fost abandonate.

Sorin Toma „a ucis modernitatea literară românească“

Cariera jurnalistică a lui Sorin Toma ar fi trecut poate neobservată dacă nu ar fi semnat un articol devastator pentru istoria literaturii române: „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei“. E un articol serial, publicat în patru numere ale ziarului „Scânteia“, în ianuarie 1948, în care poetul Tudor Arghezi era desfiinţat şi scos practic din literatura română.

„În 1948, când Arghezi a fost denunţat ca poet al putrefacţiei în «Scânteia», atunci a fost ucisă modernitatea românească“, subliniază criticul literar Eugen Simion cu privire la importanţa momentului.
Prezentăm mai jos câteva fragmente din virulentul articol semnat de Sorin Toma împotriva lui Tudor Arghezi.

„Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale.“

„Conţinutul ideologic al poeziei lui Arghezi (dezgustul de viaţă, scârba şi ura faţă de om, pesimismul) nu are, în sine, nimic original şi nimic naţional.“

„Arghezi nu face în poezie decât ce a făcut Picasso în pictură, introducând ca material artistic excrementele în tablourile sale.“

„Crâmpeiele de frumuseţe adevărată ce se mai întâlnesc pe ici pe colo în poeziile lui Arghezi să fie oare un semn că în sufletul poetului nu stăpâneşte numai moartea, că mai există în el un rest
de viaţă şi de simţire omenească destul de puternic pentru a regenera acest mare talent? Sau nu este aceasta decât fenomenul ce se observă la cadavre, când unghiile şi părul continuă să crească şi după moartea tuturor celulelor organismului? Datele pe care ni le oferă viaţa şi scrierile lui Arghezi nu încurajează la optimism.“

Cel mai important articol din cariera lui Sorin Toma

Stalinism dezlănţuit de „Scânteia“ în literatură

„Cu ajutorul intelectualilor vom creia o Românie nouă, în care omul va fi respectat pentru munca sa“, spunea Gheorghe Gheorghiu-Dej în „Scânteia“ la 14 noiembrie 1946, cu doar cinci zile înaintea alegerilor parlamentare falsificate grosolan de către comunişti. „Scriitorii, artiştii, pictorii şi muzicienii comunişti şi-au pus talentele lor minunate în slujba luptei împotriva forţelor reacţionare, cari au încercat să ne tragă înapoi ţara noastră spre acele timpuri întunecate când întregul popor zăcea sub jugul unei dictaturi criminale, sălbatice, sub jugul cenzurii şi stării de asediu“, spunea şi Ion Chişinevschi (născut Jakob Roitman), membru marcant în CC al PCR.

În traducere, comuniştii proiectau acţiunea de remodelare a literaturii române după chipul şi asemănarea celei sovietice, iar pârghia era „organul de presă“ al partidului, ziarul condus de Sorin Toma.

Evacuarea din spaţiul public a „lepădăturilor care şi-au vândut peniţa capitalismului“ era făcută după modelul formulat de ideologul stalinist Andrei Jdanov în anul 1934, laprimul congres al scriitorilor sovietici. „Haimanalele, curvele şi hoţii“, spunea Jdanov, trebuiau eliminaţi din prima linie a literaturii şi înlocuiţi cu „oamenii implicaţi activ în construirea unei noi vieţi, colhoznicii şi muncitorii“.

Falanga jdanovistă a „culturii staliniste“ era patronată, în România, de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi de Leonte
Răutu: rapoartele oficiale dădeau direcţia, textele activiştilor propagau spiritul de partid, iar operele scriitorilor mai slabi la refuz consolidau acest „curent literar“ cu propriul nume. Iar poeţii şi prozatorii nealiniaţi dogmei erau încondeiaţi cu mânie proletară în paginile publicaţiilor comuniste. Cele mai multe articole care stigmatizau scriitori ce-şi păstrau rândurile neutre aveau urmări catastrofale.

EXECUŢIILE DIN PRESĂ

Sorin Toma, Miron Radu Paraschivescu, Nestor Ignat, Traian Şelmaru şi Silviu Brucan erau printre primii „ziarişti“-judecători. „Astăzi, când a început să se facă judecata criminalilor mari şi mărunţi, astăzi datoria noastră este să denunţăm, să spulberăm confuzia, să rupem măştile oricât de ticluite şi să aruncăm raza de lumină în bezna în care a colcăit fascismul. Trebuie să stârpim răul din rădăcină, să-l smulgem din cotloanele spiritului“, explica Nestor Ignat în „Viaţa Românească“ în 1946.

„De aceea am deschis «cazul Blaga»: ca să ştie toţi aceia care au visat viitorul într-un anume fel eonic sau mai puţin eonic. În speranţa că «deocamdată putem visa mult şi nepedepsit», că pedeapsa totuşi soseşte şi că în faţa judecăţii nimicitoare a istoriei nu are scăpare nimeni şi nimic“, scria jurnalistul-militant. Peste un an, Lucian Blaga era izgnonit de la Universitatea din Cluj, iar peste doi ani, Nestor Ignat era răsplătit cu postul de profesor de Materialism Dialectic a Facultăţii de Filosofie din Bucureşti...

GOGA S-A RUPT DE POPOR

Şi numele poetului Octavian Goga (foto) a fost incinerat de „Scânteia“, căci, scriau redactorii: „Sunt vădite încă de la început tendinţele reacţionare în opera sa: proslăvirea înapoierii satului patriarhal şi răbufniri naţionaliste care degenerează mai târziu într-un acut şovinism.

Răsfoind paginile cărţilor lui Goga avem în faţă un tablou semnificativ al felului cum se ofileşte talentul pe măsură ce poetul se rupe de popor şi trece de partea celor mai înverşunaţi duşmani ai acestuia. [...] Trebuie demascată politica reacţionară a scriitorului, astfel încât cititorul să fie prevenit împotriva oricărei confuzii“.

Ion Alexandru Brătescu Voineşti a alunecat în cele din urmă pe poziţii naţionaliste, rasiste.
La aceasta a contribuit şi concepţia sa falsă despre izolarea artei de politică.  

M. Pop
„Scânteia“, 26 septembrie 1956

„HAWAY – MIDWAY ŞI LATRĂ – MUIATRĂ“

Iar poetul Constant Tonegaru, avangardist al literaturii româneşti, nu era, potrivit descrierii făcute de Miron Radu Paraschivescu în „Scânteia“, nimic mai mult decât un „băieţaş haotic şi neisprăvit, care poartă vara, iarna ochelari negri de soare ca să pară interesant şi rimează Haway cu Midway, Tahiti cu Haiti şi latră cu Muiatră“.
Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, criticii literari care i-au acordat încredere bietului Tonegaru,erau şi ei înfieraţi în „Scânteia“: „Ce vor să susţină domnii Şerban

Cioculescu şi Vladimir Streinu? Că arta e cum e şi că trebuie lăsată să crească oricum, ca bălăriile, ca brusturii şi cucuta, pentru ca pe urmă să vină critica şi s-o înregistreze la fişier, cu număr şi etichetă? Săracă şi tristă accepţie a ochiului criticii“.

În „epurarea“ culturală instrumentată de ziariştii „Scânteii“ intrau însă şi intelectuali anonimi, profesori încă incomozi în universităţi: „Să ne amintim că la cursurile unor dascăli ai crimei şi trădării ca Nae Ionescu, Istrate Micescu, Nichifor Crainic, M. Manoilescu, Tr. Brăileanu, Petrovici, I. V. Gruia, s-au format nicadorii şi decemvirii, asasinii lui Duca, Iamandi, Magearu şi ai lui N. Iorga. [...] Considerăm de o deosebită gravitate faptele cari indică o adevărată recrudescenţă agitatorică în rândurile profesorilor fascişti“, scria, la 9 mai 1947, Tudor Olaru.
Criticile din „Scânteia“ echivalau cu condamnarea. Cei vizaţi erau apoi daţi afară, interzişi, scoşi din manuale şi, uneori, întemniţaţi.

Dar Virgil Ierunca scrie că «tinerii n-au avut şi nu au vreme să înţeleagă ce şi cum este lumea» […] În timpul ăsta, tovarăşii săi de generaţie şi de bancă umblă cu bidineaua şi cu căldarea de clei ca să împăneze zidurile cu afişe cu «Jos Maniu» şi «Votaţi Soarele».

Miron Radu Paraschivescu

Muncitorimea lui Bacovia

„Alături de sensibilitate şi talent singular, poetul s-a dovedit a fi posesorul unei conştiinţe lucide, ştiind să desprindă din zgura întunecatului său univers, sâmburele de lumină al unei primăveri viitoare: muncitorimea“, scria, la 16 septembrie 1946, în „Scânteia“, redactorul Ion Vitner despre George Bacovia (foto).

Potrivit jurnalistului, Bacovia ar fi pictat în versuri chiar întunecata epocă a grevelor minereşti de la Lupeni, din anul 1929. Este cazul clasic al oamenilor de litere însuşiţi de partid în spiritul luptei împotriva moştenirii burghezo-moşiereşti. Însă nume cu greutate ale culturii s-au predat ideologiei staliniste, susţinând infamia cu reputaţia lor: „Patru fruntaşi ai culturii şi artei româneşti, candidaţi ai Blocului Partidelor Democrate: Mihail Sadoveanu, George Enescu, George Călinescu şi Gala Galaction“, titra „Scânteia“ despre candidaţii-intelectuali la alegerile din 19 noiembrie 1946.

De la o vreme, articolele domnului Tudor Arghezi încep să folosească de îndrumări, ca să zicem aşa, doctrinare, foii domnului Iuliu Maniu, aflată în mare carenţă de ideologi şi compensată de urgenţă prin domnii Streinu, Cioculescu, Coposu şi Tonegaru.

Miron Radu Paraschivescu


Execuţii politice cu miros de cerneală

Adevărata ţintă a atacurilor duse în „presa roşie“ erau însă politicienii care făceau parte din opoziţia muribundă. Stilistic, războiul prin cuvinte împotriva celor ce se opuneau noii orânduri politice varia între ironii mizerabiliste, demascări în piaţa publică şi atacuri sub centură. Dinu Brătianu era ridiculizat pentru situaţia în care se afla la acea vreme Partidul Naţional Liberal, o formaţiune politică despre care redactorii „Scânteia“ nu-şi putea ascunde satisfacţia de a o vedea „pe drojdie“.

„Organul familiei Brătianu îşi mustră odraslele şi eventualii partizani pentru că nu se îndeasă să se înscrie pe listele electorale. Grija e pe deplin justificată, dacă se ţine seama de situaţia tragică: unii, ca Gheorghe Brătianu, Fotino etc., nedemni, alţii la răcoare, de când cu «Sumanele negre», alţii, în sfârşit, în plină febră a demisiilor“, scriau cei de la „Scânteia“.

Cazul lui Ion Mihalache era tratat ceva mai amplu. Pentru că anticipau deja un „deces politic“, redactorii publicaţiei de partid prezentau, printre altele, cererea de adeziune, depusă de Mihalache către Comandantul Marelui Stat Major al Armatei din Bucureşti. Prin aceasta, Mihalache cerea să fie ajutat pentru a-şi „îndeplini datoria faţă de ţară în acest al doilea război“. Actul, prezentat în „Scânteia“ ca „o justificare a războiului hitlerist“, ar fi fost dovada nesocotorii de către liderul ţărănist a datoriei faţă de ţară. Ba, mai mult, de manipulare a „întregii populaţii a ţării de către un partid aşa-zis «democratic»“.

În alte cazuri însă, liderii opoziţiei erau puşi la zid cu execuţii mediatice josnice, ce puteau ocupa o întreagă ediţie a ziarului. Cu redactarea acestora erau însărcinaţi, în general, cei consideraţi a fi vârfurile propagandistice ale organului de presă. Un astfel de exemplu este un text despre Grigore Gafencu, un alt lider al ţărăniştilor şi fost ministru de Externe al României, în perioada 1939-1940. Sub condeiul inconfundabil al jurnalistului Silviu Brucan, Gafencu este descris, pentru început, ca fiind „un om de paie“, pentru a sfârşi în „lada de gunoi a istoriei“, sub acuzaţia de „vechi agent antisovietic“.

Iar „Scânteia“ îi urmărea pe adversarii politici până în ultimele lor momente de libertate. Un alt exemplu: Vineri, 31 octombrie 1947, ziarul îşi informa cititorii în legătură cu un singur eveniment: „Începerea procesului conducătorilor fostului P.N.Ţ.“. Şase pagini – toate! – a rezervat oficiosul PCR acestui episod, şi nici realizările glorioase din producţie, nici bravele acţiuni ale tineretului sovietic, nici agricultura înfloritoare n-au mai fost de actualitate. „În aula Şcolii Superioare de Război, în faţa unui numeros public şi în faţa corespondenţilor speciali ai ziarelor şi agenţiilor de presă din întreaga lume“, începea să fie jucat cel mai absurd proces-spectacol al Opoziţiei democrate. Personajul negativ în rol principal: Iuliu Maniu.






 

citeste totul despre: