Au tot sperat că vor veni să-i salveze de teroarea instaurată în urma ocupaţiei sovietice, ceea ce nu s-a întîmplat. Americanii au început să vină abia la o bună vreme după Revoluţia din 1989.

Şi abia în ultima vreme, ca urmare a desecretizării unor documente şi din cărţi venite de peste Ocean, începem să aflăm şi noi ce s-a întîmplat de fapt. Surpriza e că americanii îşi doreau să vină la fel de mult pe cît îşi doreau şi ai noştri. Numai că n-au reuşit. Deja celebra de acum carte a lui Tim Weiner despre istoria CIA (recompensată cu National Book Award în 2007 şi apărută în româneşte în 2011 la editura Litera), confirmă această idee.

Declanşarea unei confruntări militare directe cu armata lui Stalin, după ce un mare Război Mondial abia se încheiase, era greu de conceput. Dar subminarea regimurilor comuniste era o variantă, care, de altfel, a şi fost aleasă.

Numai că americanii nu ştiau aproape nimic despre strategiile sovieticilor, tot aşa cum nu ştiau şi nu înţelegeau mai nimic despre viaţa din ţările comuniste. De fapt, chiar prima parte a cărţii lui Weiner se intitulează „La început nu ştiam nimic“. Cel puţin în anii ’50, după cum observă Weiner, „estimările formale ale CIA-ului privind puterea militară sovietică nu se bazau pe informaţii, ci pe politică şi bănuieli.“ Aşa se face că pînă şi în 1960, Agenţia îl informa pe preşedintele Statelor Unite că într-un an sovieticii aveau să deţină cinci sute de rachete balistice intercontinentale cu focoase nucleare, pregătite de luptă. Ulterior s-a aflat însă că la vremea aceea, sovieticii aveau doar patru asemenea rachete. Americanii nu ştiau numărul rachetelor sovietice, deşi spionajul lor începuse deja să se bazeze pe fotografii făcute din avioanele U-2. Cu atît mai puţin ştiau despre intenţiile liderilor de la Kremlin sau despre problemele economice şi sociale din lagărul comunist. După ani de zile, coordonatorul programului de fotografiere din U-2, James Q. Reber, a recunoscut că „nu am pus întrebările care trebuie“. Tim Weiner spune că în America nu se observase nici măcar cît de incapabilă era economia sovietică să producă bunurile obişnuite, necesare traiului.

Şi pentru că nu ştia mai nimic, CIA planifica operaţiuni destinate eşecului. Numărul şi amploarea acestor operaţiuni eşuate sînt de-a dreptul şocante. Acţiunile de sabotare şi subminare a guvernului comunist din Albania au eşuat, la fel şi cele de infiltrare în Uniunea Sovietică prin pădurile Ucrainei. Operaţiuni în care au fost sacrificate multe vieţi.

„Sute de agenţi străini din cadrul CIA au fost trimişi la moarte în Rusia, Polonia, România, Ucraina şi Ţările Baltice în anii ’50“, scrie Weiner.

Nu s-a învăţat nimic din aceste eşecuri şi nimeni nu a fost pedepsit.

În Asia s-au întîmplat lucruri similare. Chinezii şi coreenii pe care s-a bazat CIA s-au dovedit ori escroci care doar luau banii americanilor pentru informaţii false, ori indivizi care lucrau de fapt pentru comunişti. A fost o perioadă în care puterea comunistă din China controla practic toate informaţiile din regiune care ajungeau la CIA. În acelaşi timp, descoperă Weiner, „abilitatea de a prezenta eşecurile ca pe nişte succese era deja o tradiţie în cadrul CIA“. Agenţia condusă de Allen Dulles făcea ce voia, fără vreun control politic intern eficient. Chiar şi informările către preşedinte erau selective şi cît mai convenabile Agenţiei.

Dincolo de toate, în acele vremuri, CIA a provocat un război civil în Indonezia, încercînd să-l detroneze pe preşedintele Sukarno, pe care-l suspecta că vrea să treacă de partea Uniunii Sovietice. Ignorînd faptul că armata lui Sukarno era condusă de generali pro-americani care chiar se autointitulau „fiii lui Eisenhower“, CIA a înarmat rebeli din Sumatra împotriva acestei armate guvernamentale pro-americane. Tîrziu au început a considera că tocmai rebelii sînt cei periculoşi pentru interesele americane. CIA a înregistrat un eşec răsunător şi într-o operaţiune subversivă din Siria. Complotul a eşuat şi a fost demascat, iar Siria s-a apropiat de Uniunea Sovietică.

Deşi a aşteptat ani de zile o revoltă internă în blocul comunist, cînd aceasta s-a produs, în 1956, în Ungaria, CIA a fost luată prin surprindere, nu a ştiut cum să reacţioneze şi a făcut alegeri greşite. Revolta a fost înăbuşită în sînge de tancurile sovietice, fără ca Occidentul să poată face ceva. La Berlin, un tunel săpat pe sub zidul proaspăt ridicat, prin care agenţii americani sperau să afle tot felul de informaţii importante din est, a fost deconspirat de sovietici cu mare tam-tam, la vreun an după ce fusese terminat. S-a descoperit ulterior că ei ştiau de tunel încă de la prima lopată. Incompetenţa instituţiei era agravată şi de o serie de trădări la nivel înalt.

Ca o culme a tuturor prostiilor însă, din documentele studiate de Tim Weiner reiese că la început, CIA l-a simpatizat şi chiar şi-a pus problema să-l susţină cu arme şi bani pe Fidel Castro. Robert Reynolds, şef al biroului de operaţiuni CIA din Caraibe, avea să declare mai tîrziu: „Personalul meu şi cu mine eram toţi partizani ai lui Fidel, la vremea aceea.“ Chiar preşedintele Eisenhower a recunoscut în memoriile sale că Fidel Castro n-a fost bine evaluat de la început. Iar Cuba comunistă a lui Castro avea curînd să devină coşmarul Americii, mai ales în timpul crizei rachetelor. Înainte de asta însă, eşuarea lamentabilă a operaţiunii din Golful Porcilor, pusă la cale de aceeaşi CIA, avea să aducă primele îndoieli serioase asupra felului în care era condusă şi funcţiona Agenţia. Atunci s-au făcut unele reforme. CIA fusese înfiinţată ca să evite un alt Pearl Harbour şi acesta trebuia să fie rolul ei esenţial.

Citiţi continuarea articolului pe dilemaveche.ro.

Autorul textului este Andrei Manolescu.