Vârcolac de Bucureşti

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Varcolac

E ştiut faptul că acest personaj mitologic are o viaţă grea, transformându-se periodic din om normal în fiară sângeroasă, uneori în lup, alteori în hybrid, cel mai adesea în basmele noastre având cap de viţel roşu şi corp de om sau de felină. Viaţa lui e selenară, în funcţie de fazele lunii producându-se şi metamorfozele sale.

Cuvântul „vârcolac” este format cel mai probabil pe terenul limbii române, deşi dicţionarele noastre îl trec luat ca sigur din bulgară (vrŭkolak). L-aş pune mai curând în legătură cu „vârcă” şi alianţele lui de sens, cuvânt vechi, comentat de Philippide, în Originea românilor. Sensul primar este „dungă”, dar are şi înţelesul de element care iese din peisaj, de protuberanță, de urmă a unei lovituri. Rădăcina se regăseşte și în albaneză cu o formă înrudită şi cu același sens (vâră).

Nu departe de el se află verbul „a (se) zvârcoli”, tot aşa, atribuindu-i-se origini bulgăreşti (din „vărgaljam”). Dar să nu uităm că sub slavii de sud se află… substratul comun. De partea ideii mele mai e şi C. Negruzzi, care semnalează forma „vârcol” cu sensul de „învârtejire”. În tot cazul, „a se zvârcoli” indică şi nelinişte şi transformare, proeminenţa unei acţiuni care lasă urme. Ca să nu mai vorbim despre faptul că „vârcă” şi varianta „zvârcă” (frecventă prin descântece) mai înseamnă şi „umflătură”. Tocmai de aceea, e posibil ca „vârcolac” să fi descins dintr-o formă hibridă - vârcolac-svîrcolac-svârcolici -, idee susținută pe existența unei familii bogate de cuvinte, alcătuită din lexeme precum „a (se) vârcoli” (a se zvârcoli) şi „vârcol” (învârtejire).

Şi ce este un vârcolac, dacă nu un lunatic, neliniştit şi nonconformist, ca dunga pe o ţesătură uni?

Un astfel de vârcolac trăia în Bucureşti pe la 1780, ocupându-se ziua cu scrisul, într-un calem. Era prin urmare calemgiu, cuvânt pe care l-am explicat anterior. Iar noaptea, îşi lăsa hainele, transformându-se într-un vânător feroce. Nu era chiar o transformare ca în filme, omul era păros, încât dimineaţa pierea un ceas să bărbierească. Iar în afară de asta, avea corpul acoperit cu nişte noduli mărişori, unii cât nuca, ceea ce-i dădea un aspect destul de bizar. Ori lui i se părea aşa, fiindu-i lehamite să se dezbrace de faţă cu alţii. Mai ales  de faţă cu altele.

Viaţa lui era de-a dreptul fantastică. De câte ori punea ochii pe câte o femeie, în mod accelerat se ataşa de ea, era cuprins de pasiune şi de-o dorinţă, pe care întotdeauna o punea pe seama lunii şi a hachiţelor ei.

Începea pânda, stătea pe sub balcoane, care în secolul 18 erau rotunjite şi împodobite pe la colţuri cu indruşaim şi uneori cu umbreluţe şi felinare. După ce învăţa obiceiurile casei, se cocoţa pe balcon, îndeletnicire care, prin exerciţiu, ajunsese o artă. Când toată lumea dormea, în unele cazuri, pătrundea şi în casă, unde vizitele sale se derulau după noroc. Femeile se speriau, lumea sărea în picioare, urma ciomăgeala şi în cele din urmă săritura de la balcon.

Deşi mai erau şi nopţi norocoase, pe care vă las să le detaliaţi în imaginaţie.

 Într-o noapte a avut ghinion, probabil că-şi mai pierduse din agilitate, a calculat prost distanţa şi-a căzut într-un arac care sprijinea bobidragul din trotuar.

Aşa se face că într-un document al agiei stă consemnată o întâmplare neobişnuită, inexplicabilă. Mai întâi s-au făcut slujbe, apoi a fost luat pe sus doctorul. În cele din urmă, monstrul a fost ars, totuşi descrierea lui a fost notată amănunţit. Se spune că  un pictor de biserici l-ar fi desenat, dar hârtia, luată de mâini curioase, s-a pierdut în negura vremii.

Şi iată ce scrie în scripte: pe una dintre străzile centrale ale oraşului a fost găsit un cadavru de monstru. Un fel de bărbat, păros, acoperit de bube şi spume, însângerat, vânăt, cu ochii deschişi într-o mirare eternă, zăcea înfipt într-un ţăruş ritualic.

Acesta a fost singurul vârcolac văzut vreodată prin Bucureşti, iar în urma lui nişte femei, rămase în aşteptare, au suspinat nopţile.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite