O capodoperă a lui Thomas Mann - fragmente în avanpremieră

O capodoperă a lui Thomas Mann - fragmente în
avanpremieră

Thomas Mann si romanul apărut la Humanitas Fiction

Noua ediţie a romanului “Alesul” de Thomas Mann, în traducerea lui Corneliu Papadopol, apărută la Humanitas Fiction, va fi lansată joi, 13 martie, de la ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu.

Ştiri pe aceeaşi temă

La întâlnirea de joi dedicată cărţii lui Thomas Mann vor participa Ioana Pârvulescu (cea care a îngrijit această ediţie şi a scris şi prefaţa), Elisabeta Lăsconi şi Denisa Comănescu.

Iată un fragment din prefaţa Ioanei Pârvulescu:

O poveste groaznică şi totodată înălţătoare

La publicarea romanului Alesul (Der Erwählte), editorii se străduiesc să- l prezinte în aşa fel încât să cucerească publicul de azi, care- şi cumpără cărţile de la supermarket odată cu mâncarea şi le consumă în aceeaşi viteză. Pentru mulţi cititori, numele lui Thomas Mann se leagă de prejudecata că el ar scrie cărţi grele, eseistice, o afirmaţie discutabilă. Oricum, romanul Alesul numai eseistic nu e. Am avut curiozitatea să parcurg asemenea prezentări de coper ta a 4- a în germană, engleză şi franceză, întărindu- mi, cu o anume melancolie, convingerea că, în zilele noastre, chiar o capodoperă clasică, fără un fir de praf pe ea, are nevoie de reclamă facilă. De pildă, o ediţie engleză din 1997 spune că The Holy Sinner e o carte despre „originea
răului şi legăturile lui cu magicul“, iar una franceză din 1991 oferă romanului L’Élu o descriere zglobie, cu tonul folosit pentru cărţile debutanţilor: „Alesul este povestea unei genealogii pervertite, cu secrete de alcov, scandaluri muşamalizate, tot soiul de încălcări ale regulilor, acumulare de incesturi. Să te-apuce ameţeala, cum spune unul dintre personaje“. Ediţia germană cea mai recentă, din 2012, a 29- a de la S. Fischer – prin tradiţie editura lui Thomas Mann – este mai subtilă, aruncând cu mâna autorului însuşi o sămânţă de scandal: un fragment dintr- o scrisoare, în care acesta se plânge de acuza unui critic evlavios că,
prin povestea lui, l-ar fi tachinat pe Dumnezeu. Replica lui Thomas Mann este: „Sunt convins că Dumnezeu ştie de glumă“. Culmea e că toate acestea, chiar dacă sună publicistic, sunt într- un sens justificate de subiectul cărţii lui
Thomas Mann, însă diferenţa faţă de cărţi cu temă asemănătoare din ziua de azi stă în ceea ce, aici, lipseşte: orice urmă de vulgaritate, prost gust, facilitate. Până la urmă, aşadar, cum stau lucrurile cu această carte, povestea păcătosului bun, povestea unui papă? Este una dintre ultimele scrise de Thomas Mann, publicată când autorul avea 76 de ani şi, fără îndoială, face concurenţă celor mai îndrăzneţe romane contemporane, încălcând simultan tabuul erotic şi pe cel religios. Cel mai bine o defineşte călugărul Clemens, povestitorul: „o poveste groaznică şi totodată înălţătoare“. Trebuie adăugat
că e vorba de o poveste medievală şi că tot rafinamentul trubadurilor, truverilor şi minnesängerilor se topeşte în acest adevărat poem, dându- i frumuseţi în măsură să- l satisfacă pe cel mai citit cititor. Ironia plină de înţelegere pe care autorul şi- ar putea- o plasa pe scut, ca semn de nobleţe, atinge şi ea nivelul cel mai înalt din toată creaţia thomasmanniană. Luminează pur şi simplu toată povestea. Şi, nu în ultimul rând, deşi libertină, Alesul e, totuşi, o carte morală, chiar cu morală explicită. Acest lucru, atât
de comun pe vremea fabuliştilor, ar putea părea antipatic azi, dacă morala romanului n-ar fi din cale-afară de stratificată şi, de altfel, înşelătoare. Aparent, povestea spusă de Clemens te învaţă să ai o enormă toleranţă (clemenţă!) faţă de tot ce- i omenesc. Dacă te uiţi bine însă, sub această primă morală se ascunde conştiinţa necruţătoare că fapta şi răsplata/pedeapsa sunt întotdeauna legate: cândva binele va aduce răsplata, răul – pedeapsa, în gradele în care au fost făcute. Şi abia sub această a doua morală necru ţătoare este splendoarea celei de- a treia: iertarea celui mai mare rău e posibilă, iar dacă şi căinţa e deplină, te poate nu numai salva, dar chiar „despăgubi“, recompense pentru fapta urâtă, astfel că adesea e bine să-i întrevedem în păcătoşi pe aleşi.“
(fragment din prefaţa semnată de Ioana Pârvulescu)


Alesul de Thomas Mann
(fragment)


— Ia te uită! spuse abatele. Cum de-a ajuns, măi, voinicilor, butoiaşul ăsta arătos în luntrea voastră? Ce-i în el? [...]
Şi apropiindu-se mai mult, pipăi butoiaşul şi se plecă asupra lui, ca să-l cerceteze mai bine. Deodată se dădu înapoi, lovindu-şi palmele una de alta. Dinăuntru, prin vrană, răzbătuse până la el un scâncet.
— O, Doamne-Dumnezeule! strigă el. Linişte! Nici o mişcare, nici un sunet, s-ascult.
Şi se aplecă încă o dată peste el. Iar scânci.
— Voi spirite preafericite şi soli ai strălucirii, vorbi abatele, de data asta nu aşa tare, căci avea glasul sugrumat, şi îşi făcu cruce de mai multe ori. Voi, voinicilor, fii ai aceleiaşi mame, Wiglaf şi Ethelwulf, de unde aveţi butoiul ăsta? Fiindcă, fie c-o ştiţi, fie nu, în el e-ascuns un pui de om, vă jur.
— Numa’ un pui de om? întrebară ei.
Nu ştiau nimic despre aşa ceva şi ar fi fost dezamăgiţi să nu fie mai mult. Pescuiseră butoiul din valuri, cu mâna-ngheţată, la intrarea-n golf, căci acolo plutea de colo-colo o barcă fără marinar şi au urmărit-o pân-au legat-o de ei, şi au luat butoiaşul în luntrea lor, crezând că poate o avea ceva de trebuinţă pentru pur pipăl şi că nimănui nu i-ar păsa de-ar pune ei mâna pe el.
— Nici un cuvânt de prisos! îi întrerupse Gregorius. Nici o vorbă nu are rost şi preţioasă-i fiecare clipă. Afară cu butoiul, chiar acum, şi sus cu el, pe ţărm, aici, unde întind pătura de pe propriii mei umeri. Fără şovăială şi trăncăneală! Acest butoiaş minunat şi tare tulburător să fie deschis pe loc, fără zăbavă. Vă spun: în el este un copilaş viu. Spargeţi butoiul chiar acum, repede, dar cu mare grijă! Luaţi toporişca, cuţitele. Răzuiţi tot catranul care-l acoperă! O, deschideţi, deschideţi!
Aşa făcură. Înflăcăraţi de râvna lui, ridicară iute butoiaşul pe uscat şi se pricepură, ca oamenii îndemânatici care ştiu să umble cu lucrurile, să-i dezlipească flancul, să-l despice şi să-l deschidă. Abatele îngenunche lângă ei şi, când adăpostul fu deschis, scoase din el, cu evlavie şi rugându-se încetişor, ce ascundea: un bebeluş, culcat pe aşternut de mătase din Alexandria şi de-asemenea acoperit cu ea, la picioare cu două pâini şi o tăbliţă foarte scumpă, având pe ea scrisoare. Copilul însă clipea şi strănuta din pricina luminii, chiar aşa mohorâtă cum era ziua. Abatele era mulţumit că e deja îngenuncheat, şi nu-i nevoit să o mai facă o dată acum.
— Deus dedit, Deus dedit! spuse el, cu mâinile împreunate. Această naştere din marea sălbatică este tot ce-am întâlnit mai ciudat de sfânt, de când mă ştiu. Ce ne spune tăbliţa asta? […]
Şi iată că văzându-i faţa blândă atât de aproape deasupra lui, copilul îi zâmbi cu gura lui dulce.

(fragment din romanul "Alesul" de Thomas Mann, Editura Humanitas Fiction, 2014)
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările