Aleg astăzi să vorbesc despre o lucrare atipică. Este vorba despre romanul scris de George David, cadru didactic cu care sunt colegă. Cum colegă sau amică sunt cu o mulţime dintre oamenii despre ale căror producţii artistice scriu. Nu toţi cei care m-au rugat să mă exprim cu privire la ceea ce au scris au beneficiat din partea mea de opinii laudative. Pe de altă parte, a scrie răutăţi demolatoare mi se pare că spune mai multe despre tine decât despre lucrare.

Cum spuneam, azi am ales să vorbesc despre un roman care vorbeşte cu mijloace postmoderne despre satul românesc premodern. E un roman care ilustrează foarte bine ideea că noi încercăm să construim o Românie progresistă fără să luăm adesea în calcul traumele şi tipologia populaţiei ţării noastre. Lectura acestui roman, cum spuneam, înşelător ca stilistică şi construcţie narativă, ne aduce în faţă un sat conservator, un sat românesc cu oameni obişnuiţi să fugă de orânduirile nedrepte, să se bazeze pe propriile reguli şi legi morale nescrise, să refuze colaborarea cu puterea şi să nu se aştepte la nimic bun de la aceasta. E un sat obişnuit, aş spune, deşi povestea lui remarcabilă: Srăini-ul e un sat de oameni care şi-au luat efectiv casele, cimitirul şi biserica şi au fugit cu ele în lume. E tipic pentru universul rural conservator, pentru lumea autosuficientă care supravieţuieşte şi pulsează încă în relaţiile şi raporturile de putere pe care le găsim în instituţiile din România. Fără să încerc să legitimez clientelismul endemic al instituţiilor româneşti, citirea acestui roman ne arată o sursă interesantă pentru a înţelege de ce progresăm atât de greu. Totodată, ar fi o greşeală să cădem în capcana clişeelor care identifică universtul rural ca sursă a înapoierii. Cred că citind acest roman de mici dimensiuni înţelegem că, poate, uneori, aşteptările noastre de la o populaţie rurală care a trecut prin traume succesive –  războaie, colectivizări, depopulare şi marginalizare – sunt cel mai adesea nerealiste.

Romanul, „La Străini“[1] al lui George poate fi cu uşurinţă încadrat în tradiţia inaugurată în literatura română de romancierii optzecişti. O proză meticulos articulată, cu mare atenţie la detalii expresive, profund interiorizată, axată pe viaţa şi trăirile ale personajelor, cu alunecări în domeniul fantasticului. Ceea ce surprinde, dincolo de atenţia la detaliile stilistice – preluarea expresiilor, topicii sau ticurilor de limbaj ale personajelor, descrierile vii şi percutante – este modul în care este construit romanul. Un roman cu multe personaje nefericite prinse într-o plasă a unui destin implacabil, dar şi a unor condiţionări sociale absurde, colectivizarea, demolarea locuinţelor şi cu un observator fidel şi răbdător care stă cuminte pe margine şi se străduieşte să aducă aceste personaje cât mai aproape de noi. Titlul romanului, „La Străini“ se referă la o localitate bizară, care, după spusele bunicului lui Costică, personajul – povestitor, nu se situase iniţial în locul acela. Un sat strămutat cu totul din pricina unor stăpâniri samavolnice. „Locul nostru nu-i ăsta, Costică-nepoate, locul nostru e la Răsărit, cale de vreo două săptămâni de mers pe jos de aici. (...) Şi asuprirea s-a tot înăsprit de la un an la altul până când oamenii n-au mai putut răbda să tot fie călcaţi pe grumaz în felul ăsta. După nici trei ani, bătrînii Satului s-au adunat – lucru care se întâmpla o dată la mai bine de-o viaţă de om, cînd se făptuia vreun omor sau altă asemenea grozăvie – şi au hotărât că Statul nu mai putea rămîne acolo, trebuia să plecăm în bejenie.“(p.43)

Decizia de a pleca nu a fost una uşoară, iar energiile mobilizate pentru această mare mutare deloc neglijabile. Autorul insistă asupra detaliilor mutării unui sat întreg cu cimitir cu tot. „(...) am tăiat toţi copacii din Sat, care, oricum nu erau prea mulţi, iar din ei am făcut un fel de sănii mari de lemn, câte una pentru fiecare gospodărie, sănii la care mai târziu aveau să fie puse roţi, tot de lemn, făcute din trunchiurile cele mai groase. Apoi am săpat pe sub temeliile caselor, le-am săltat cu pârghii şi proptele şi am băgat săniile astea sub temelii. Am strâns la un loc carele şi căruţele Satului, caii, boii, vacile şi catârii, şi le-am împărţit pe toate după nevoile fiecărei gospodării. Şi, când toate astea au fost gata, ne-am dus cu toţii la cimitirul de lângă Sat. Am săpat primprejurul mormintelor şi pe sub ele după care le-am îmbrăcat în coşuri de nuiele împletite în jurul lor. Şi, tot aşa cu pârghii şi cu cricuri am urcat mormintele-n căruţe, cu cruci şi cu oseminte cu tot, ca pe nişte flori de fereastră la care li s-a spart ghiveciul şi au rămas numai cu pămîntul din preajma rădăcinii.“ Teribilele energii puse în mişcare pentru strămutarea satului şi drumul care a durat mai bine de două luni aduc în discuţie o comunitate care se luptă în felul ei propriu cu stăpânirea samavolnică. Făcând apel la „legea lor“, la modul tradiţional şi arhaic de redistribuire a averii „le-am împărţit pe toate după nevoile fiecărei gospodării“ şi a dreptăţii, oamenii din Străini sunt foarte eficienţi în a se apăra de modernitate.

Personajele aduse în prim plan în romanul său de George David sunt o expresie a luptei pentru o lume pierdută, dar şi a inadecvării la lumea modernă. Ce e interesant este că nici măcar braţul lung al colectivizării comuniste nu reuşeşte să-i scoată pe locuitorii din Străini din rânduielile lor. „Şi-a-început şi colectivizarea-ntr-o veselie, dă mureau ţăranii dă inimă rea când veneau să le ia pământu şi tot ce-aveau pâmprejuru casei (...) Ce crezi tu c-au făcut străinenii-n tot timpul ăsta, bă Tache? Nici nu-ţi închipui, bă, ce le-a trecut pîn cap. Ăştia nu-s oameni cu care să te calci pă bătături. (...) Aşa carevasăzică, au strâns străinenii bani şi alte alea dup-în-sat, dă la toţi, cu listă, nu aşa, oricum. (...) Iar cu ce-au strâns i-au uns – pă cine crezi tu bă Tache? P-ăia mari? Pă politruci? Pă securişti? Nici, vorbă, i-au uns pă nişte topografi, ăia care făceau schiţe cu terenurile şi hărţi şi toate –alea şi care măsurau şi pân Străini. Şi aşa dă bine i-au mânjit p-ăia, încât Străiniul a dispărut după hărţile cu care se lucra la cadastru şi la colectivizare şi alte alea.“(144). Strategiile de supravieţuire ale Satului şi oamenilor săi nu se opresc aici. Străinenii se gândesc inclusiv la modul în care să-şi planteze porumbul pentru a rămâne camuflaţi în faţa privirilor iscoditoare. Povestea se termină însă tragic. Tuşa Nastasia va asista la demolarea casei sale şi va fi mutată într-o garsonieră. Trauma mutării avea s-o marcheze pentru tot restul vieţii. Legătura oamenilor cu locurile şi cu casele lor este una profundă. Casa este o extensie a eului lor, am spune azi în jargonul psihologiei moderne. Când bunicul lui Costică îşi construieşte prima casă, a luʼ Sotir vine şi i-o dărâmă la capătul unor lupte în justiţie. Lucrurile nu rămân aşa. Bunicul se va judeca până la urmă cu Sotir „după legea noastră“ şi îi va dărâma, la rândul său, casa.

Romanul „La Străini“ este postmodern ca formă, ca stilistică şi ca mod de construcţie narativă. Vieţile personajelor se întretaie pentru a recompune tabloul unei lumi pierdute. De altminteri, unul dintre personaje, dom’Profesor, unde, îl regăsim poate chiar pe autor, se cufundă în contemplarea unui tablou dintr-o mică încăpere a primăriei din Străini care demult nici nu mai e pe perete. La fel ca şi autorul romanului, probabil, domʼProfesor îşi găseşte alinarea în faţa unei realităţi sociale tot mai presante, privind la lumea care nu mai este şi cufundându-se în rememorarea ei reconfortantă până la alienare.

Personajele – oameni simpli în marea lor majoritate – nu sunt chiar ceea ce par. Sunt personaje complexe chinuite de puternice trăiri interioare, oameni care în ciuda unei existenţe abrutizante îşi găsesc calea spre spiritualitate. Fane, refuză să bea, deşi e alcoolic, pentru ca părinţii lui Costică, ţărani ce-i amintesc de proprii săi părinţi, să nu îl vadă beat. Fanne participă – sau cel puţin aşa înţelegem din vagile sugestii ale naratorului – la realizarea pe timp de noapte a unui monument. Ziua lucrează în gospodăria părinţilor lui Costică, noaptea devine sculptor de ocazie. Tatăl lui Costică ascunde în pod un cufăr plin cu caiete scrise caligrafic în care utilizează tehnica postmodernă a schimbării după propriile imbolduri creative ale textelor pe care iniţial se angajase să le copieze. Fiu de ţărani fără prea mult respect pentru carte, tatăl lui Costică îşi croieşte totuşi drumul spre carte în felul său original.

E multă suferinţă psihică în romanul lui George David. Cum spuneam, domʼProfesor contemplă un tablou care nu mai e demult pe peretele primăriei. Şi-a dat casa pentru o mică încăpere în cadrul clădirii primăriei, a renunţat la căsnicia sa cu o frumoasă grecoaică pe care o revede doar în peregrinările sale onirice în lumea tabloului inexistent, dar se vede zilnic cu o bătrânică de la care aşteaptă să-l cheme odată la ea acasă pentru a ieşi din ciclul vieţii sale fără sens. Singura femeie din roman care are o voce a ei – tuşa Nastasia ne apare din povestirile nepotului – este Atena. O gospodină în pragul sinuciderii rememorează traseul ratării ei inevitabile. Eşuează la examenul de admitere la facultate pentru că suspectează că e însărcinată. Găseşte vreme de cinci ani alinare în braţele previzibilului Fane, pentru a fugi fără regret după sculpturalele picioare ale lui Gheorghe. Însă Gheorghe e un corp frumos animat de-o minte îngustă şi dotat cu o mamă posesivă – reţeta sigură pentru dezastru. Milady, adică frumuseţea şi tinereţea Atenei, s-a dus, iar în această carceră care este căsnicia ei fără rost o salvează doar gândul la flaconul cu somnifere care ar putea s-o ajute să scape. Notăm că dacă personajele masculine au temeri de ordin politic sau angoase spirituale, Atena, botezată cu o mică doză de sadism, aş spune, după bunul nume al zeiţei înţelepciunii, este dominată de instincte şi afecte ce-ar face-o demnă de-o Veneră, carcera ei nefiind orânduirea politică nedreaptă, ci spaţiul privat, orizontul limitat al căminului, al familiei mai mult sau mai puţin tradiţionale.

Nici înlocuitorul  lui domʼProfesor nu stă mai bine la capitolul sănătate mintală. Imaginându-şi că e urmărit de securitate se ascunde vreme de trei ani într-o încăpere fără lumină a unei biblioteci. E locul unde cărţile pe care le iubeşte aproape carnal îl ispitesc, dar nu poate citi, aşa că învaţă să citească pe întuneric. Îi trebuie trei ani să dea curs pornirii de a citi şi de a-şi înfrunta spaima de a fi urmărit de organele statului – supoziţie care se dovedeşte a fi falsă, până la urmă.

Personajele creionate de George David sunt reprimate şi apăsate de-o bogată viaţă interioară pe care încearcă din răsputeri s-o ascundă. Ei nu comunică direct aceste trăiri şi angoase. Noi pătrundem în spaţiul lor interior cu ajutorul vocii naratorului, ceea ce ne poate conduce la ideea unor personaje de tip alter-ego pentru acest narator ludic care se ascunde în spatele unui Costică imaginar, depozitar al poveştilor satului său.

Cum spuneam, romanul ca stilistică şi construcţie este unul postmodern, însă prin tipul personajelor şi a viziunii acestora asupra lumii este un roman al satului românesc tradiţional. Un sat atipic care doreşte să ţină cu dinţii de rânduielile sale şi care, atunci când este atacat, se strămută cu cimitir cu tot sau se ascunde inclusiv de braţul lung al administraţiei comuniste. Nostalgia trecutului îl face inclusiv pe naratorul care a trăit, după propriile spuse, la Oraş – denumit astfel pentru a sugera distincţia clară şi fără echivoc de lumea satului – mai bine de două treimi din viaţa sa, să se întoarcă tot la Sat. Nu odată se declară indisolubil legat de acel univers în care priveşte ca la un inexistent tablou reconfortant care nu mai e demult pe perete, ci doar în mintea sa. Nostalgia satului, a tradiţiilor, a ţăranilor care se judecă după legea lor, răzbat din romanul lui George David făcându-ne să înţelegem că România de azi asta este: o mulţime de oameni premoderni angrenaţi încă în relaţii de tip feudal pentru care familia, tradiţia şi obiceiurile sunt încă foarte importante şi care resimt elementele de modernitate – Oraşul – ca pe ceva străin şi ameninţător. Teama de nou, teama de Oraş şi de ceilalţi fac din satul Străini o redută greu de cucerit chiar şi de regimurile autoritariste. Ele lasă în urmă oameni alienaţi şi deprimaţi, cum e cazul tuşei Nastasia, oameni neîmpliniţi, cum e cazul alcoolicului Tache, oameni iremediabil legaţi de trecut, cum e cazul lui domʼProfesor. O galerie de conservatori inadaptaţi striviţi de cursul istoriei care se apără de samavolnicii prin fugă şi mită încercând să păstreze lucrurile neschimbate cât mai mult timp.


[1] George David, „La Străini“, editura Ardealul, 2017.Body