Se mai vorbeşte şi prin oraş, atunci este bine că o înţelegi, ca să te poţi feri de activităţile conaţionalilor. Sunt peste tot, mici pete vesele de culoare. Te bucuri şi tu.

Într-o zi mă pomenesc lovit din spate când stăteam la coadă la bilete. Mă întorc şi mi se spune, hotărât:

- Dă-te, bă, în ... mea, la o parte!

La sfârşitul excursiei, aşteptam să vină trenul. Gara din Milano este monument istoric. O clădire superbă. Parcul din faţa ei devine, la căderea serii, ambasadă. Băieţii se strâng, beau bere, sparg seminţe, ascultă manele. Este lumea lor departe de casă.

Acolo stăteam la soare, cu ochii întredeschişi. Era vară, seara caldă încă nu alungase lumina.

Din grupul de cheflii, deja bine dispuşi, se desprinde un cetăţean de culoarea cafelei. Vine hotărât spre banca pe care stăteam. Bine făcut, şlapi, maieu, cu sticla de bere în mână.

- Ce faci, bă?

Nici nu suflu.

- What you want?, se aude de la celălalt capăt al băncii un glas speriat.

Mă uit cu coada ochiului. Vocea aparţinea unui tânăr firav, de aproximativ aceeaşi culoare. Probabil din Bangladesh.

- Nu eşti român, bă?, îl întreabă suspicios fermecatul nostru.

- Don't understand, îi răspunde şi mai speriat puştiul. 

- Da' ai faţă de român. Du-te-n ... mă-tii, îi spune apăsat, aruncându-i o privire urâtă.

- Sorry, îi răspund nişte ochii cât cepele.

Am râs de această întâmplare până când a venit trenul. Mergeam înapoi la Paris. Înainte de frontieră, control de grăniceri. Povestea este de pe vremea când aveam nevoie de vize pentru Franţa.

Trenul era în mers, controlul era mai mult o formalitate. Toată lumea dormea. Aşa se şi numea vagonul, de dormit.

- Buona sera, buona sera, documenti, spunea o lanternă italiană.

- Aha, paşaport românesc. Colegul, aprinde lumina. Unde mergeţi? Care sunt bagajele? Ce aveţi înăuntru? Să ne uităm în ele.

S-au uitat. Cu mare atenţie.

- În punga asta ce este?

- Exact ceea ce scrie pe ea. Lenjerie folosită. Era punga de la hotel, pe care scria în italiană. Uitaţi-vă în ea, dacă vreţi.

- Bineînţeles că ne uităm.

Şi aşa au făcut. S-au uitat. La fiecare obiect de acolo în parte. O şosetuţă, un chiloţel. Iar o şosetuţă. Ceilalţi pasageri se uitau şi ei. Tare urât. Se treziseră toţi. La mine se uitau.

Mai păţisem asta odată. În Elveţia, tot în tren. Veneam din Franţa. Vameşii au întrebat doar două persoane de sănătatea documentelor. Pe un negru rotofei şi pe mine. Pe el l-au întrebat din ce ţară vine deşi aveau paşaportul lui în mână. Nu credeam că un negru se poate înroşi la faţă. Sau poate se albăstrise. Oricum, furios la culme le-a urlat să se uite în paşaport şi să îl lase în pace. Republica franceză scrie în el.

L-au lăsat în pace, m-au luat pe mine în vagonul restaurant. Nu la o cafeluţă, ci la verificarea minuţioasă a genţii.

La fel s-au uitat la fiecare obiect. Inclusiv la un caiet A4, au dat paginile să vadă ce scrie. Erau formule matematice, nu era caietul meu, îl duceam unui prieten.

Când vameşii italieni au terminat inspecţia, trecuse timpul alocat în mod normal controlului. Când au coborât, la frontieră, trenul avea întârziere, aşa că a trebuit să aştepte trecerea altei garnituri. A durat destul de mult.

Cum îmi trecuse somnul, mă plimbam pe culoarul vagonului. Eram eu şi conductorul italian, care pufnea în direcţia mea, dând nemulţumit din cap. L-am întrebat cât am putut de serios:

- Din cauza mea întârzie trenul?

- Tu ce crezi?

- Ştiu eu cum merg trenurile italiene? A avut întârziere şi la dus, atunci nu a fost nici un control.

- Mda. Dar ce au au avut vameşii cu tine?

- Probleme cu paşaportul. Cred că vouă italienilor nu vă plac ungurii.

- Aha. Nici după francezi nu ne dăm în vânt.


Citiţi şi:

De unde sunteţi dumneavoastră? (I)
De unde sunteţi dumneavoastră? (II)

De unde sunteţi dumneavoastră? (III)
De unde sunteţi dumneavoastră? (IV)