Mari creaţii ale acesteia, de la Istoria secretă a lui Procopius din Caesarea în Antichitatea greacă la Discursul asupra metodei al lui Descartes, Gargantua şi Pantagruel, cartea-fluviu a lui Rabelais Provincialele lui Blaise Pascal, Scrisorile Doamnei de Sévigné sau numeroase dintre piesele lui Molière în secolul al XVII-lea francez, de pildă, sunt legate de istoria şi de prezenţa spectrului ameninţător al cenzurii. Secolele următoare i-au amplificat şi rafinat prezenţa, iar cele două mari totalitarisme ce au marcat veacul al XX lea au făcut ca felul în care s-a manifestat ea să dobândească proporţii tot mai consistente şi modalităţi de exercitare din ce în ce mai complexe.

Cartea Controlul cărţii- Cenzura literaturii în regimul comunist din România, scrisă de Liliana Corobca, apărută în anul 2014 la editura Cartea Românească, impresionantă prin dimensiunile ei (aproape 400 de pagini), prin amploarea documentării şi varietatea materialului studiat se adaugă în mod fericit altor cercetări de acest gen. În domeniul cărţii şi al presei cele mai cunoscute sunt cele semnate de Pavel Ţugui, Adrian Marino, Ana Selejan, Paul Caravia, Bogdan Ficeac sau Ilie Rad,în cel al teatrului fundamentale rămân cele două volume intitulate Viaţa teatrală în şi după comunism, apărute în anul 2006 la editura EFES din Cluj sau cercetările profesorului Liviu Maliţa de la Universitatea clujeană (cf. Teatrul românesc şi cenzura comunistă, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007).

Faptul că autoarea este cunoscătoare de limba rusă a însemnat pentru ea un imens avantaj. Comparaţiile cu procedurile de constituire, metodele de organizare şi de lucru, atitudinea categorică a cenzorilor, caracterul profund ideologic şi partinic al muncii acestora, cu implicarea în ea a poliţiei secrete comuniste, cu consecinţele asupra cărţii a scrierii şi rescrierii istoriei mişcării comuniste, cu schimbările de atitudine ori de perspectivă intim legate de schimbările de personal din vârful ierarhiei politice nu sunt făcute doar de dragul exerciţiului intelectual oricum fascinant presupus de ele. Ci de natura însăşi de import a comunismului românesc care, cel puţin până în momentul în care guvernarea Gheorghe Gheorghiu-Dej a luat anumite distanţe faţă de Moscova, fără a proceda nicidecum la destalinizare, a fost îndatorat comunismului sovietic de factură stalinistă.

E, de altfel, interesant de observat că în anii zisei liberalizări, inaugurată de Dej şi continuată o vreme de Nicolae Ceauşescu, cenzura şi formele în care s-a exercitat ea şi-au continuat activitatea, într-un “defazaj” aparent bizar ce i-a permis instituţiei însărcinate cu controlul cărţii să îşi regăsească avântul îndată după ce în iulie şi în noiembrie 1971 şeful PCR a rostit cele două cuvântări care au marcat revenirea la bezna totalitară absolută.

Cenzura militară, exercitată şi după 23 august 1944, întărită de implicarea în toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice româneşti a celebrei Comisii Aliate de Control, a fost înlocuită şi întărită cu una civilă cu începere din anul 1949, odată cu înfiinţarea Direcţiei Generale de Presă şi Tipărituri, în cadrul căreia funcţiona şi o direcţie numită Controlul cărţii. În primii ani ai regimului comunist, ca şi în alte domenii socotite de noul regim ca fiind strâns legate de ideologie şi care, în consecinţă, trebuiau supuse comunizării forţate, angajaţii români au fost “formaţi ” şi “îndrumaţi” de consilieri sovietici. Aceştia le-au “predat” discipolilor lor români, aleşi pe sprânceană, verificaţi şi reverificaţi periodic în principal “lecţia vigilenţei”. O vigilenţă care, aşa după cum dovedeşte minuţioasa cercetare a Lilianei Corobca, nu omitea nimic. Nici ceea ce putea rămâne în biblioteci şi librării după 23 august 1947 (aici a funcţionat atotputernicia “defascizării”), nici ceea ce era îngăduit să mai fie consultat şi comercializat din fondul de carte îndată după 30 decembrie 1947, odată cu îndepărtarea monarhiei, reorganizarea învăţământului şi a Academiei Române şi naţionalizarea de la 11 iunie 1948.

O atenţie aparte a fost acordată noilor cărţi propuse spre publicare, dar şi traducerilor, importului de publicaţii, reeditărilor. Nu au scăpat de cenzură nici marii clasici, aşa-numita “valorificare a moştenirii culturale” făcându-se sub directa şi nemiloasa supraveghere a cenzorilor. Personaje cărora nu li se cerea nu doar vigilenţă.

Ei, cenzorii, erau obligaţi să se supună unor reguli de conduită extrem de stricte, adesea vecine cu clandestinitatea, în anumite perioade impunându-li-se a nu avea niciun fel de contact direct cu autorii cenzuraţi.

În 1977, cu surle şi trâmbiţe, Nicolae Ceauşescu a decretat desfiinţarea cenzurii. În fapt, o operaţiune perfidă ce a transferat cenzura în interiorul instituţiilor de cultură şi artă, în spaţiul editurilor şi al redacţiilor feluritelor periodice, în structuri ierarhice tot mai complicate a căror funcţionare era garantată de atotputernicia fricii. Căci “transferul” s-a produs nu în ultimul rând în mintea însăşi a autorilor cărora li s-au indicat drept garanţii ale publicării virtuţile autocenzurii.

Examinând, fişând, ordonând, explicând un bogat fond arhivistic devenit de curând accesibil (nu în ultimul rând misterioasele “colecţii speciale” la care, în perioada comunistă au avut acces  doar anumite persoane), coroborând propriile descoperiri şi ipoteze cu mărturii ale unor victime ale cenzurii, sesizând şi semnalând aberaţiile tragi-comice ale funcţionării acesteia, slujindu-se de o bibliografie întinsă şi diversă, Liliana Corobca ne-a pus la dispoziţie o carte valoroasă, utilă, în care claritatea expunerii se asociază benefic cu normele rigoarii ştiinţifice.

Liliana Corobca- CONTROLUL CĂRŢII- Cenzura literaturii în regimul comunist din România;

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2014