Alex Ştefănescu: „Nichita nu era foarte interesat de sex. Şi-a înşelat inocent femeile. Era un improvizator genial, în dragoste, ca şi în poezie“

Alex Ştefănescu: „Nichita nu era foarte interesat de sex. Şi-a înşelat inocent femeile. Era un improvizator genial, în dragoste, ca şi în poezie“

Nichita Stănescu (centru), alături de cea de-a treia soţie, Dora    FOTO: Traian T. Coşovei

Nichita Stănescu, care ar fi împlinit duminică 80 de ani, a rămas celebru şi prin zicerea „poetul, ca şi soldatul, nu are viaţă personală“. Poetul, care a murit în 1983, umbla din floare în floare. Dincolo de cele trei aventuri matrimoniale, „îi ieşeau în afară ba o mână, ba un picior, ba aureola genialităţii lui, fiind incapabil să-şi asume o responsabilitate pentru mult timp“, povesteşte, cu un umor irezistibil, criticul Alex Ştefănescu.

Ştiri pe aceeaşi temă

 În 1952, Nichita Stănescu se căsătorea cu Magdalena Petrescu. Mariajul lor nu a rezistat decât un an. Zece ani mai târziu oficializa relaţia cu Doina Ciurea, care l-a inspirat în volumul „O viziune a sentimentelor“ (1964). A fost împreună şi cu poeta Gabriela Melinescu, bineînţeles, fără acte în regulă. În 1982, cu un an înainte de a muri, a avut curajul de-a se mai căsători încă o dată, cu Tudoriţa (Dora) Tărâţă.

„Weekend Adevărul“: Spuneaţi că Nichita s-a căsătorit, a divorţat, s-a căsătorit din nou, „până la completa golire a ceremonialului de semnificaţia de contract“. Cât de neserios era poetul în relaţiile sale?

Alex Ştefănescu: Nichita (din câte am observat, pentru că nu făcea confesiuni erotico-vânătoreşti ca alţi bărbaţi) nu era foarte interesat de sex. Ţin minte o întâmplare de un umor nebun pe care mi-a povestit-o nu el, ci o poetă excentrică şi uneori agresivă, dar talentată (acum moartă). S-a dus la Nichita în apartamentul său din Amzei şi i-a cerut să se culce cu ea. El, amabil, a acceptat. S-au dezbrăcat amândoi, s-au întins pe spate, în pat, unul lângă altul, iar Nichita, ridicându-şi puţin capul şi examinându-şi locul dintre picioare, i-a spus pe un ton dezolat-constatativ: „Nu avem p... “ Acest plural, „nu avem“, specific inventivităţii ludice a lui Nichita, este de un comic subtil, rar întâlnit. Multă vreme, Nichita Stănescu nu a avut o adresă anume. Dormea în locuinţele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici când a fost părăsită de Nichita, nici când s-a măritat, nici când a născut primul copil).

„Nu încăpea în rama unui tablou de familie“

De ce totuşi se căsătorea?

Cred că o făcea pentru că îi plăceau ceremonialurile. Poetul nu încăpea în rama unui tablou de familie. Îi ieşeau în afară ba o mână, ba un picior, ba aureola genialităţii lui. Era generos ca un prinţ, dar şi capricios, imprevizibil, incapabil să-şi asume o responsabilitate pentru mult timp. Era poet, cu totul poet, poet şi ziua şi noaptea, nu numai în timpul liber. Nici din familia (frumoasă) din care provenea nu mai făcea parte. Când se întâmpla să meargă la Ploieşti, la ai săi, îl auzea pe fiecare lăudându-se cu ce (realizare) a venit (unul cu un copil nou-născut, altul cu o maşină, altul cu un bilet de avion în buzunar pentru o călătorie în străinătate). Dacă i se cerea şi lui să dea un asemenea raport, spunea: „Eu am venit cu turma mea de lei străvezii“.

Cum se manifesta histrionismul său în dragoste? I-a părut rău că nu a avut copii?

Dacă şi-a înşelat femeile, şi le-a înşelat inocent. Nu mi-l imaginez dând telefoane secrete sau inventând şedinţe ca să se poată întâlni pe ascuns cu o femeie (de altfel, nu mergea la şedinţe).                                                                                                                      Femeile erau pentru el, şi ele, o„turmă de lei străvezii“ (sau de leoaice străvezii). În dragoste, ca şi în poezie, se manifesta ca un improvizator genial. Am fost de faţă când a... dăruit-o pe o iubită a sa, care între timp se îndrăgostise de un poet sârb, acelui poet sârb. Era prezent şi cadoul, adică ea. Nichita a luat-o în braţe şi i-a transferat-o prietenului şi rivalului său, care şi el a primit-o în braţe. Apoi, Nichita, cu ochii închişi (din care se prelingeau lacrimi), a improvizat o stranie oraţie de nuntă, în „limba poezească“. Nu ştiu ce simţea faţă de copii. Îmi aduc însă aminte ce mi-a spus odată, la Constanţa, la o întâlnire cu elevii de liceu: „Nu-mi plac adolescenţii...“. El, care scrisese superba poezie „Adolescenţi pe mare“!

L-am întrebat de ce şi mi-a dat un răspuns surprinzător (referindu-se la adolescenţi, nu la adolescente): „Nu pot să le captez atenţia, sunt aiuriţi, au în minte numai femei goale, se masturbează... Uite, se simte şi aici, în sală, mirosul de spermă... “.            

                                                                                    FOTO ARHIVĂ NICHITA STĂNESCU: ION CUCU                                                                

"Nichita era poet şi ziua, şi noaptea“

Criticul Alex Ştefănescu (foto)spune despre Nichita Stănescu, care ar fi împlinit 80 de ani pe 31 martie, că poetul se simţea vinovat în 1973 pentru că trăise deja cu un an mai mult decât Mihai Eminescu.

Poetul Nichita Stănescu, născut într-o zi de 31 martie 1933, la Ploieşti, ar fi împlinit duminică 80 de ani. Nichita a murit, la 50 de ani, pe 13 decembrie 1983, după ce a schimbat, prin lirismul său absolut, exprimat într-o „limbă poezească“ de avangardă, faţa poeziei româneşti.

„Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu şi mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, «Introducere în opera lui Nichita Stănescu», ca să explic şi altora în ce constă frumuseţea ei literară“, spune Alex Ştefănescu.

Criticul i-a dedicat poetului şi o antologie, cu un studiu introductiv şi o bibliografie, „Îngerul cu o carte în mâini“ (Editura Maşina de Scris, Bucureşti, 2005). Printre dedicaţiile primite de la scriitori pe care Alex Ştefănescu le păstrează cu evlavie se numără şi aceea de pe volumul din 1982, „Noduri şi semne“: „Lui Alex Ştefănescu (...) şi inima cu dor cu tot. Azi“. Numai Nichita Stănescu putea să-şi dăruiască „inima cu dor cu tot“. Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicaţie „Azi“, subliniază Alex Ştefănescu.                                                                                                

Dacă ar trăi, cum l-aţi vedea pe Nichita la 80 de ani?

Din nefericire, nu mi-l pot imagina trăind până la 80 de ani. Ca să scrie, cheltuia din propria lui fiinţă. Trăia mai repede decât alţii. Şi apoi, încă de la 40 de ani se simţea vinovat că era încă în viaţă. Mi-a mărturisit în 1973 (poate a spus acelaşi lucru şi altora): „Mi-e ruşine, Alex, că trăiesc mai mult decât Eminescu“.

Povestiţi-ne despre cum a făcut faţă cenzurii Nichita în regimul comunist. Cum s-a descurcat el cu compromisul politic in acea perioadă?

Compromisurile le făceau alţii în numele lui, iar el le accepta, cu largheţe. Unul dintre poemele sale de debut publicate în 1957 în revista „Tribuna“ aducea în prim-plan imaginea halucinantă a unui spital în flăcări. Spitalul era anistoric, dar redactorii de la revista clujeană au intitulat poemul „1907“ ca să treacă de cenzură (Partidul Comunist nu agrea textele care ar fi putut duce la demoralizarea populaţiei!). Păpădia are un mod original de a învinge în lupta cu un mediu nu întotdeauna favorabil şi anume răspândeşte sute de seminţe în toate direcţiile, astfel măcar câteva să ajungă unde trebuie.

Aşa proceda şi Nichita Stănescu, răspândea sute de poeme asupra lumii şi puţin îi păsa dacă unele dintre ele erau interzise, modificate sau greşit interpretate. După aceeaşi logică (neeminesciană), nu lucra la un poem pentru a-l perfecţiona, ci, dacă nu-i plăcea, îl... arunca şi scria altul.

Care a fost marele regret al vieţii sale literare? Ce colegi scriitori l-au dezamăgit?

Cred că regreta, uneori, că nu poate să ducă o viaţă de om obişnuit. În relaţiile cu scriitorii, marea lui problemă a fost, cred, să le neutralizeze invidia. Şi... a reuşit. L-am studiat ca să înţeleg cum. Simplu şi ingenios. Îi declara pe toţi superiori lui. Îi ridica în slăvi. Le dădea tot ce avea (de aceea nu avea nimic, mult timp n-a avut nici locuinţă). Am văzut, într-un film istoric, o secvenţă cu un aristocrat care, ca să scape de mulţime, în nu ştiu ce împrejurare, a aruncat pe jos toţi banii de aur pe care îi avea asupra lui. În timp ce oamenii s-au aplecat să ridice monedele, el a putut să-i părăsească în linişte. Aceasta era şi metoda lui Nichita Stănescu. Şi a mai fost ceva care l-a salvat. Popularitatea lui a ajuns de la un moment dat imensă, mii de oameni îl idolatrizau (chiar şi unii care, culmea, nu citeau poezie, dar trăiau ca pe o beţie apropierea de un personaj legendar). Această anvergură a faimei l-a scos din competiţie. Concurenţii lui s-au resemnat: „Nichita Stănescu e... altceva. Lupta se duce între noi... el e hors concours...“. Şi chiar aceşti foşti concurenţiau contribuit la amplificarea succesului lui, înghesuindu-se, de pildă, să se fotografieze alături de el.                                       

„Nu era un naiv“

Se simţea el îndreptăţit să primească Nobelul?

Cred că regreta că n-a primit Premiul Nobel, dar n-am nicio dovadă, era decent, nu se plângea niciodată, de nimic (în orice caz nu mie, care nu i-am fost un prieten apropiat, ci un admirator... competent, în calitatea mea de critic literar; sunt sigur însă că Nichita mă simpatiza, pentru că de mai multe ori m-a rugat să discutăm numai eu şi el despre poeziile pe care le pregătea pentru câte o nouă carte; îi plăcea o anumită francheţe a mea).

Cum credeţi că ar fi privit el Revoluţia şi societatea postrevoluţionară? La ce grup de scriitori ar adera, pe ce poziţii politice credeţi că s-ar afla? S-ar fi implicat politic Nichita în zilele noastre?

Nichita Stănescu înţelegea tot ce se întâmpla în jurul lui, nu era un naiv, dar numai poezia însemna ceva pentru el. Îi plăcea să fie răsfăţat (sărbătorit, ocrotit, elogiat) de mai-marii zilei. A fost atacat la primele lui manifestări de criticii care promovau realismul socialist, apoi aceiaşi critici, convertiţi la modernitate, l-au ridicat în slăvi, pentru a-şi spăla propria lor reputaţie. Apoi, când gruparea proceauşistă de la revista „Săptămâna“ a lui Eugen Barbu i-a dat un premiu (iar el l-a primit cu plăcere), adepţii modernităţii l-au dezavuat şi au început să răspândească ideea că n-ar fi un chiar atât de mare poet. Aşa stând lucrurile, cred că după 1989 ar fi acceptat să fie premiat-decorat-privilegiat şi de Ion Iliescu, şi de Emil Constantinescu, dar s-ar fi plictisit cu ei şi, de multe ori, lăsându-i să vorbească singuri, ar fi dispărut în poezie ca o pasăre în nori.

Îi plăcea să fie răsfăţat, sărbătorit, ocrotit, elogiat de mai-marii zilei.

Alte întâmplări cu Nichita Stănescu

"Eram încă adolescent când am citit prima dată versuri de Nichita Stănescu şi mi s-au părut... o bazaconie. Apoi, treptat, poezia lui m-a cucerit. Atât de mult, încât în 1985 am scris o carte, Introducere în opera lui Nichita Stănescu, ca să explic şi altora în ce constă frumuseţea ei literară.

*

Odată (când avea piciorul în ghips şi folosea ghipsul ca pe o agendă, scriind pe el numere de telefon), Nichita Stănescu mi-a spus că s-a supărat pe... fotbal (fiindcă echipa noastră naţională tocmai pierduse un meci important). Drept pedeapsă, a hotărât să-i spună timp de trei luni „botfal”. Credeam că glumeşte. Dar după un timp, când uitasem episodul, l-am întâlnit pe stradă, în zona Amzei, iar el mi-a dăruit un covrig cald şi m-a întrebat cu seriozitate: „Ce meci de botfal e diseară?”

*

Sute de sârbi au învăţat limba română numai şi numai ca să îl citească în original pe Nichita Stănescu. I-am văzut întâmpinându-l cu dragoste la intrarea într-un restaurant din Belgrad, unde poetul urma să sărbătorească primirea premiului „Cununa de aur” al Festivalului de poezie de la Struga.

La banchetul organizat în sala mare a restaurantului, un chelner i-a adus la un moment lui Nichita Stănescu un telefon cu un fir lung: îl căuta Dora, soţia lui, de la Bucureşti. Dora, zâna lui bună din acei ani, şi-a dat seama că poetul băuse cam mult şi a început să-l certe, iar el s-a întunecat la faţă. După ce a încheiat convorbirea, l-am întrebat de ce se posomorâse atât de tare. „Are dreptate Dora, dar nu trebuia să mi-o spună la telefon. Să mă facă ea de râs pe liniile internaţionale!”

*

Printre dedicaţiile primite de la scriitori pe care le păstrez cu evlavie se numără şi aceasta: „Lui Alex. Ştefănescu, Noduri şi semne de Nichita Stănescu şi inima cu dor cu tot. Azi”. Numai Nichita Stănescu putea să-şi dăruiască „inima cu dor cu tot”. Numai Nichita Stănescu putea să dateze o dedicaţie „Azi”.

                                                          "Îngerul cu o carte în mâini", Editura Maşina de scris, 2005

 

 Numele: Alex Ştefănescu

 Data şi locul naşterii: 6 noiembrie 1947, Lugoj

 Starea civilă: Căsătorit

 Studiile şi cariera:

Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, în 1970.

 În perioada 1990–2010 a fost redactor-şef al revistei „România literară“.

 Autor a mii de articole şi a 20 de cărţi, dintre care a avut un mare ecou „Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000“.

 Locuieşte în: Bucureşti

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: