INTERVIU Tudor Aaron Istodor, protagonistul filmului Domnişoara Christina: „Când intru pe scenă sunt şi încerc să fiu viu“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Tudor Aron Istodor, în rolul lui Egor Paşchevici FOTO Abis Studio
Tudor Aron Istodor, în rolul lui Egor Paşchevici FOTO Abis Studio

Tudor Aaron Istodor a crescut înconjurat de foşnetul şi de agitaţia din teatru. Iar când a hotărât că e vremea să se facă şi el actor, „ca mămica şi tăticu’“, părinţii Claudiu Istodor şi Maia Morgenstern n-au putut decât să-l aştepte, cu braţele larg deschise, pe scenă.

Alături de mama sa, Tudor Istodor s-a şi aflat de câteva ori sub ochii publicului venit la teatru. Întâmplarea a făcut ca în această toamnă să se regăsească amândoi şi în distribuţia filmului „Domnişoara Christina“, o adaptare a nuvelei lui Mircea Eliade, în regia lui Alexandru Maftei. O peliculă fantastică, sub pelerina căreia Tudor s-a lăsat încercat de toate stările posibile, de la groază la extaz şi înapoi.


„Weekend Adevărul“: Dat fiind că aţi fost crescut de doi părinţi actori, vă e pasul mai greu atunci când urcaţi pe scenă?

Tudor Aaron Istodor: Pasul e pas. Şi după primul pas vine al doilea şi al treilea. Am avut evident o problemă când eram mic. Sau când eram la început, faptul că sunt băiatul Maiei Morgenstern şi al lui Claudiu Istodor şi gândindu-mă
la asta, că lumea mă vede ca fiind fiul lor şi nu pentru ce sunt eu. Dar la un moment dat m-am relaxat şi mi-am dat seama că eu am ceva de spus pe lumea asta. Simt că am ceva de spus oamenilor, fac meseria asta pentru că o iubesc, mi se pare cea mai frumoasă meserie din lume şi nu pot nici mama, nici tata să vină să facă rolurile pentru mine. 

Avem, după vorba lui Hamlet, bunul simţ în noi şi după asta mă ghidez. Tudor Istodor, actor

E un mare avantaj pentru că pot să vorbesc cu ei foarte aplicat şi când am o nedumerire sau o problemă pot să mă duc să o întreb pe mama sau să-l întreb pe tata: „Voi cum aţi face?“, „Ce sfat îmi daţi?“. Ţin minte că, atunci când eram în liceu şi am vrut eu să fac un rol, am venit la tata şi i-am zis: „Tată, spune-mi cum să fac să iau toate premiile!“. Şi el mi-a zis: „Fiule, fă cum îţi place!“. Eu i-am replicat: „Lasă asta, cum îţi place, zi acolo cum să fac să fie bine!“. Şi el mi-a spus: „E bine oricum îţi place ţie“. Cumva, după asta m-am tot ghidat şi o fac în continuare. Avem, după vorba lui Hamlet, bunul simţ în noi şi după asta mă ghidez.


„Ulterior, a apărut microbul“

În copilărie nu voiaţi să auziţi sub nici un chip de teatru, acesta fiind ca o „jucărie“ pe care aţi dispreţuit-o mult timp. A nu deveni actor a venit ca o răzvrătire?

Nu era o jucărie dispreţuită. Era groaznic de plictisitor când mă târau ai mei pe la repetiţii şi stăteam acolo cu orele şi nu înţelegeam nimic. Mă mai zbenguiam, mai fugeam prin teatru, asta era bucuria şi, normal, când auzeam întrebările alea penibile „şi ce vrei să te faci când o să fii mare? Te faci şi tu actor ca mămica şi tăticu’?“. Nu! Ce să caut eu la plictiselile îngrozitoare? Asta când eram mic. Ulterior, a apărut microbul, mi-a intrat şi de atunci nu a mai plecat.

De la tata, Claudiu Istodor, aţi învăţat să vă stabiliţi „scopuri, ţinte şi idealuri“, cum spuneaţi într-un interviu. În momentele în care sunteţi pe scenă şi-n care „îmbrăcaţi“ diferite roluri, rămân sfaturile sale undeva, pe fundal?

Sigur că rămân şi evident că tot ceea ce acumulăm în viaţă rămâne undeva acolo, pe fundal. Când intru pe scenă sunt şi încerc să fiu viu, cum spunea şi fostul meu profesor Ion Cojar: „Să fii acum şi aici, iar în momentul ăla să reacţionezi viu la ce ţi se întâmplă pe scenă!“. Bineînţeles, tot ce aduni, tot ce studiezi, acestea sunt lucruri care rămân acolo.

Profesorul Ion Cojar, pe care l-aţi avut la U.N.A.T.C., spunea, atunci când venea vorba despre partenerul de scenă, că „adevărul meu e în celălalt“. A rămas acest argument la fel de puternic ca-n anii de studenţie?

Sigur că da, până la urmă despre asta e vorba, spectatorul vede ceva viu şi dacă celălalt îţi dă un stimul şi tu răspunzi cu ce credeai tu sau cu ce te-ai pregătit de acasă, fie cu ce-ai repetat şi nu reacţionezi viu la ce se întâmplă, normal că acolo iese falsul. Cred că sfaturile pe care ni le-a dat domnul profesor sunt sfaturi de viaţă, de la început până la sfârşit. Sunt baza, ca să zic aşa. Sunt sfaturi valabile şi aşa vor fi până se va termina lumea. Merg împreună şi indicaţiile tehnice şi sfaturile de viaţă, dar şi experienţa pe care o ai, alături de bunul tău simţ. Cred că aşa e şi cu metoda, cumva iei din toate, cel puţin aşa funcţionează la mine. Iau din fiecare metodă câte ceva care mi se pare mie că merge pentru mine, pentru sufletul meu, pentru structura mea. Un sfat de la un om pe care l-am cunoscut la o filmare, ceva spus de altcineva la o bere şi aşa mai departe... Şi aşa îţi faci propria metodă de a aborda rolurile.

Mama dumneavoastră, Maia Morgenstern, spunea, la un moment dat, că nu a avut suficient timp să se joace. V-a arătat poveşti mai frumoase decât ar fi făcut-o oricare alt părinte?

Cred că unul dintre motivele pentru care o preţuiesc cel mai mult pe mama este acela că, în primul rând, e mamă. Nu ştiu cum reuşeste, sincer, să şi joace o mie de roluri, să fie şi directoare şi să se implice maximum în tot ceea ce face. Iar pe urmă să ne facă şi mămăligă acasă sau să se ocupe de teme. Practic, să le facă pe toate. Reuşeşte, bravo ei! Ca poveşti, mi-a arătat diapozitive amuzante cu „Turtiţa rumenită“, asta ţin minte de când eram mic. 

Şi, cel mai important, nu am auzit niciodată vorbindu-se în casă, de către mama şi tata, despre cât de grea e meseria sau cât de rea e lumea. Lumea e rea în orice meserie, dar eu nu i-am auzit vorbind vreodată despre asta. Ceea ce înseamnă că mai importantă e pasiunea şi bucuria pentru meseria asta. Niciodată nu i-am auzit să se plângă. Asta a contat mai mult decât restul. Bucuria de a face teatru. O bucurie pe care o trasmiteau şi acasă, dar şi pe scenă.

„Nu mai e mama, nu mai e tata“

Ori de câte ori v-aţi întâlnit pe aceeaşi scenă cu mama şi tata, i-aţi regăsit mai mult ca părinţi ori colegi de breaslă?

Nu, acolo, când sunt pe scenă, sunt un coleg, un partener absolut. Se termină, nu mai e mama, nu mai e tata. Cu tata am scos acum o premieră, în regia lui, la Teatrul de Artă, se numeşte „Voyeur“, iar acesta e doar un exemplu de „reacţie“ profesională regizor-actor. A, că vin părinţii şi mă pupă la sfârşitul unei piese, e normal. Sunt băiatul lor, e firesc să îmi vrea tot binele din lume. Dar, vrându-mi tot binele din lume, e normal şi să nu mă menajeze, dacă vor să scoată tot ce e mai bun din mine.

Aşadar, a fost relaţia părinte-copil una mai nonconformistă?

Nuu, nu cred că a fost nonconformistă! Eu nu am fugit niciodată de acasă. Mama mi-a spus „poţi să pleci, nu trebuie să fugi“. Nu, nu aş fi avut de ce, aşa că nu cred că a fost deloc nonconformistă. A fost şi este în continuare o relaţie foarte bună. Am o relaţie foarte bună cu ai mei şi asta mă bucură foarte tare. Chiar mă gândeam zilele trecute că le mulţumesc foarte mult, pentru că am primit o educaţie excepţională. Adică eşti, în primul rând, tu cu ADN-ul, iar după vin anturajul, colegii şi părinţii. Sunt acele lucruri care te formează în viaţă, dar e extrem de importantă şi educaţia, de aceea cred că s-au descurcat de minune. 

Când am citit nuvela, vreo trei nopţi nu am dormit, eram destul de fascinat, de incitat, de emoţionat. M-a atins foarte puternic. 

„Când joc alături de mama sunt foarte relaxat”

Pe scenă, în teatru, aţi avut-o partener pe mama dumneavoastră de câteva ori. Pe platoul de filmare al peliculei „Domnişoara Christina“, regizată de Alexandru Maftei, legătura a venit ca o obişnuinţă?

Nu i-aş spune obişnuinţă. Deja, lucrând împreună, ne înţelegem mai bine, adică e normal când lucrezi cu cineva de mai multe ori să îl cunoşti mai bine. În general, când joc alături de mama sunt foarte relaxat, fiindcă e un partener foarte bun şi mă simt în siguranţă. Îmi lasă senzaţia că orice aş face, orice s-ar întâmpla, o să iasă bine până la urmă. Fie că e vorba de improvizaţie sau orice altceva, o să fie bine. A fost perfect să jucăm împreună. Mai puţin când trebuia să mănânc tot din farfurie, cât eram acolo, pe platoul de filmare. Ea devenea mama în pauza de masă.


Fiul şi mama, Maia Morgenstern, pe scenă FOTO Cuzagesellslacht.blogspot.com


Reuşiţi să vă „ghiciţi“ unele reacţii?

Nu ştiu cât e de ghicit reacţii, cât e de faptul că ne cunoaştem. Cred că dacă mamei nu-i convine ceva, da, o pot simţi. Iar ei i se întâmplă la fel când vine vorba de mine, şi ea mă simte, mă vede, îmi intuieşte unele reacţii.

tudor istodor


„Mi-am dorit extrem de mult acest rol“

Filmul păstrează mult din contururile date de scriitorul Mircea Eliade „Domnişoarei Christina“. V-a fost vreo clipă frică?

Frică? Când am citit nuvela, vreo trei nopţi nu am dormit, eram destul de fascinat, de incitat, de emoţionat. M-a atins foarte puternic. Dar când am început să repet pentru rol, mi s-a părut o provocare foarte mare să joci toate stările alea, să redai atmosfera şi tot ce se întâmplă acolo, în nuvela lui Eliade. Evident, cu ajutorul regizorului, Alexandru Maftei, ne-a ieşit o foarte bună succesiune de stări. El a lucrat cu noi extrem de minuţios, de atent şi cu mult drag. Îi era foarte drag să descoperim împreună cum reuşeşti să ai starea respectivă, cum ajungi să nu mai ştii ce-i cu tine, să îţi fie frică, să îţi învingi frica, până la urmă depre asta e vorba. Eroii sunt eroi nu pentru că nu au frică. Dacă nu ai avea frică ai muri din prima. Ar veni cineva cu o suliţă la tine şi, pentru că nu te temi, te înfigi în ea. E vorba de cum reuşeşti tu să-ţi înfrângi acea spaimă, cred că asta e cel mai important. Fiind primul film pentru marele ecran de acest gen de la noi, a fost o mare provocare. După ce am citit scenariul şi am mers la casting, mi-am dorit extrem de mult acest rol. Am simţit că da, e pentru mine, vreau foarte mult să-l primesc! Şi mulţumesc lui Dumnezeu, l-am luat.

Cred că unul dintre motivele pentru care o preţuiesc cel mai mult pe mama este acela că, în primul rând, e mamă. 


Personajul pe care-l interpretaţi, Egor Paşchievici, se rostogoleşte, cu fiecare cadru, tot mai aproape de nebunie.

Nu, nu cred că a fost o apropiere de nebunie. Eu nu cred în asta, că faci un rol şi înnebuneşti, o iei razna sau te afectează. Sau că nu mai poţi după aceea să ieşi din acel rol nu ştiu cât timp, cel puţin mie nu mi s-a întâmplat. A fost o provocare şi mă bucur foarte mult că am participat, că am fost în filmul acesta, că am făcut şi că sunt parte din filmul acesta. 

Nu m-am desprins de colegi, dimpotrivă, m-am ancorat în ei. Iar ei m-au ajutat să merg mai departe, să-mi conturez personajul, să ajung la stările pe care le-am trăit şi, împreună, să redăm povestea. Am avut o relaţie foarte bună, ne-am închegat, am simţit că am fost un grup şi ne doream toţi acelaşi lucru. Toată lumea era acolo pentru că ne-a plăcut foarte mult proiectul şi nuvela de la care a pornit scenariul, iar asta ne-a motivat, ne-a însufleţit, ne-a dat curaj şi multă bucurie pentru a face acest film.

S-a „descurcat“ mai bine Alexandru Maftei, în ceea ce priveşte regia şi scenariul, decât ar fi făcut-o Mircea Eliade?

Habar n-am, Eliade nu era regizor. S-a descurcat foarte bine Alexandru şi personal mi-a făcut foarte mare plăcere să lucrez cu el. Până la urmă ăsta e cel mai important aspect, să ai o relaţie foarte bună cu regizorul. Veneam cu anumite propuneri, iar dacă îi plăceau, le accepta, dacă nu, nu. Am simţit că ştie exact ce vrea şi mă simţeam în siguranţă. A ştiut ce să caute în noi, în actori.

Dacă există o generaţie de tineri actori, poate fi vorba şi de o generaţie de tineri spectatori, care să vină la teatru?

Cred că există o generaţie de tineri spectatori. Au existat generaţii de diferite vârste de spectatori şi sunt generaţii şi generaţii. Văd în săli şi foarte mulţi tineri, şi oameni de vârsta a doua sau a treia. Vizavi de cei care nu merg la teatru, avea Ciulei o vorbă foarte bună: „Nu există originalitate, există doar lipsă de cultură“.

Noi nu avem pretenţia că am inventat roata. Uite, şi cu filmul acesta ne bucurăm că e primul de genul ăsta – horror-fantastic – din România şi cred că e foarte important să existe filme de gen.

Sunt multe filme de autor, fiecare regizor vrea să îşi facă filmul său, e normal. Din păcate, am trăit o experienţă cu nişte tineri, eram prin mall şi ei se uitau la nişte afişe şi se întrebau la ce film să meargă. La un moment dat, unul dintre ei a zis „hai la ăsta“, dar celălalt i-a zis „nuu, că e film românesc“. La care primul: „a, da, aşa e“. Şi m-a durut sufletul. Da, ar trebui să fie filme de gen bune: comedii romantice, filme horror, fantastice, dar şi cele de autor. Să fie câte puţin din toate genurile, ca lumea să aibă de unde alege şi românii să meargă mai mult la filme româneşti. Sper din suflet să se întâmple asta cu filmul acesta, cu „Domnişoara Christina“, fiindcă e un alt gen de film şi chiar sper să placă.

  

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite