Secretul ar fi cu cât cronicile sunt mai proaste (deşi argumentate, nu glumă), ori huiduielile mai intense (singura excepţie fiind Gus Van Sant, căruia i se va face dreptate cu timpul, când se va judeca mai atent misterul pe care l-a dezvăluit voalat), cu atât premiul e mai important!

Italienii, cu siguranţă că nu vor uita uşor afrontul nemeritat, care li s-a adus de... il mal francese! (chiar dacă boala ruşinoasă li se trăgea de astă dată de le intermediarii de peste Ocean!)

E de neconceput ca nici Mia madre a lui Moretti, nici Youth a lui Sorrentino, să nu fie măcar cât de cât recunoscute drept capodopere, în vreme ce ciudăţenii coşmardesci ca The Lobster, (al unui grec Yorgos Lanthimos, care la Un certain regard lua, cu o altă oroare Canin, şi care n-ar fi stricat să-şi schimbe meseria, ca să nu rămânem doar cu snobii, care se declară iubitori de cinema, şi care a filmat departe de ţara de baştină, prin urmare, ne înrebăm retoric: De ce oare?) să se aleagă cu Premiul Juriului!

Ori urmaşul lui Michael Haneke, mexicanul Michel Franco (nemulţumit că n-a luat pentru regie!) şi al său Chronic, la care a scris 2 ani (cu un Tim Roth formidabil în rolul unui infirmier bătut de soartă, infinit mai în personaj decât ca Prinţul Rainier de anul trecut, ori în Tinereţe fără tinereţe, turnat de Coppola, în România) dar cu pacienţi în fază terminală (nu că aş avea ceva împotriva eutanasiei sau a sinuciderii asistate, dar se poate reda cinematografic subtil, ca în Sorrell şi fiul sau în senzaţionalul Invaziile barbare!)

Alt emul, al maghiarului Bela Tarr de astă dată, Laszlo Nemes căruia i se prevedea o Camera d’Or, pentru debut, încă de la prima proiecţie, (şi a cărui pledoarie pentru 35 de mm versus mai ieftinul digital m-a cucerit) cu Fiul lui Saul (deja ales învingător şi de nonagenarul FIPRESCI, al presei internaţionale), despre o altă abordare a cutremurătorului Auschwitz, ia Le Grand Prix (ne onorează prezenţa în distribuţie a unui strălucit actor, Levente Molnar, de la Cluj), iar recunoaşterea unui început de carieră strălucită, îi revine unui columbian, Cesar Augusto Aceveda, pentru La Tierra y la Sombra, alt subiect, la limită apocaliptic.

Şi apoi plouă cu francezi: Emmanuelle Bercot, pentru nevasta din Mon Roi, (şi când te gândeşti că în 1951, premiul îl lua Bette Davis, pentru Totul despre Eva! ) un portret de o isterie fără margini, despre un cuplu sfâşiat de scandaluri (în regia lui Maiwenn, care mai luase cu Polisse) şi Vincent Lindon pentru şomerul care ţine predici şi pune pe toată lumea la punct, în pseudo-documentarul, La loi du marche, şi pe care fascinantul maestru de ceremonii: Lambert Wilson nu mai reuşea să-l stăvilească şi să-l dea jos de scenă, pe cel care a încercat să ne spună, printre strâmbăturile unui tic nervos pe care nu-l putea stăpânii, povestea carierei sale fără recunoaştere oficială!  

Sau Audiard, care de-abia luase Cannes-ul pentru formidabilul Un prophet (ce-i drept că nu La Palme, că mersese la Panglica albă) şi care a a revenit cu o istorie cu emigranţi din Sri Lanka, în Dheepan, numele eroului, care începe o aventură în Franţa, interesantă la început, dar care, apoi, se pierde în locuri comune, fumate în zeci de producţii de gen. (Frumos doar citatul de mulţumire, adaptat de la Dumas fiul către tată, în cazul dat pentru Audiard senior: Îi mulţumesc acestui fiu pe care l-am făcut prea devreme!)

Nici regia lui Asasin al taiwanezului Hou Hsiao-Hsien, nu s-ar încadra chiar la categoria sa, fiind mai degrabă eligibil pentru coregrafie (dacă un asemenea premiu ar exista), pentru că subiectul e aproape imposibil de urmărit, dacă n-ai citit rezumatul. 

Ca să nu se supere marele şi adulatul producător şi distribuitor Harvey Weinstein (supranumit Omul cu 60 de statuete, şi tot dintr-o companie frăţească!) au avut grijă să-i dea ex-aequo lui Rooney Mara  (care n-a venit de la New-York după trofeu, poate s-o repeta istoria cu Julianne Moore cărei i-a fost înmânat la Ceremonia de deschidere , de anul acesta, petru Maps to the Stars, deşi între timp toată lumea o identifica oscarizatului Alice) pentru Carol (Queer Palm by default), şi nu lui Cate Blanchett sau măcar şi ei!

Au fost însă şi trei momente absolut sublime: Melodia lui Aznavour, care a ilustrat muzical urcatul treptelor pe invidiatul covor roşu: Les comediens, baletul original şi fără cusur al japonezilor, în deschiderea serii şi incursiunea în Noul Val, o imersiune în trecut, susţinută de o relatare plină de emoţie, de către singura fată din pleiada de băieţi, care s-au apucat să facă un cinema de marcă, unul devenit cult, în agitaţii ani 60, ai Hexagonului: octogenara Agnes Varda, căreia i-a fost decernată o bine-meritată Palme d’ Honneur, şi care acum era aplaudată în piciore de aproape 2000 spectatori, unul şi unul, iar la început de drum, şi mai anevoios, căci nu era bărbat, abia de adunase 35-40 de spectatori, pentru un titlu care a rămas de referinţă: Cleo de la 5 la 7!

La final acelaşi poliglot Lambert Wilson ne-a urat o ediţie 69, erotică! Poate se reia Gaspard Noe, cu al său Love (un porno în 3D)...Sau se filmează un re-make cu titlu franţuzesc? Nu s-ar prea putea, ca există deja al adjudecatului austriac Amour!