Dacă ne uităm pe fluxul ştirilor, observăm că vinerea trecută şi-a dat demisia Lilian Zamfiroiu (fostul preşedinte), luni erau confirmate “negocierile” pentru numirea lui Radu Boroianu (noul preşedinte), iar marţi numirea a trecut “ca gâsca prin apă” prin comisia de cultură şi prin plenul Senatului. Să înţelegem din acest iureş că dl Boroianu şi-a pregătit, peste noapte, strategia, planul managerial şi tot ce mai trebuie? Nicidecum. E o pură improvizaţie în stil românesc, de parcă n-ar fi vorba despre o instituţie importantă care trebuie să reprezinte cultura română în lume, ci de o prăvălie sătească unde se schimbă, peste noapte, gestionarul. Şi nu e vorba aici despre persoana viitorului preşedinte, ci despre statutul precar al ICR.

Sub conducerea lui Horia-Roman Patapievici, ICR a avut performanţe excepţionale. A fost însă distrus din cauza războiului politic din 2012 între Victor Ponta şi Traian Băsescu (şi din cauza incomensurabilei prostii răspândite atunci în spaţiul public, cum că Patapievici ar fi “băsist”). Mandatul lui Andrei Marga a fost o jale şi a depăşit orice culmi imaginabile ale penibilului, omorând practic ICR. Iar apoi s-a schimbat legea de funcţionare.

De aici pleacă tot răul. După ce funcţionase autonom sub egida pur simbolică a preşedinţiei, subordonarea faţă de Senat a adus ICR în vâltoarea jocurilor politice. Preşedintele este numit (ca şi la TVR, CNA etc.) în funcţie de majoritatea parlamentară, iar partidele nu au nicio treabă cu competenţa ori alte criterii serioase, ci doar cu clientela. Partidele îşi desemnează şi reprezentanţi în Consiliul de conducere (“îmbogăţit” până la sufocare cu reprezentanţi ai uniunilor de creatori, ai guvernului, ministerelor, Academiei etc., în total 23 de persoane, ceea ce îl face total nefuncţional). Numirea directorilor la institutele culturale din străinătate se face şi ea, adesea, sub presiunea politicului: e inevitabil, dat fiind că partidele au o influenţă atât de mare în ICR.

Cu ce ne-am ales, aşadar, de pe urma luptei stupide între Ponta şi Băsescu? Cu distrugerea unei instituţii serioase, printre puţinele instituţii publice româneşti care au funcţionat la standarde europene. Căci între 2005-2012, ICR a fost egalul unor institute prestigioase (British Council, Institutul Francez, Institutul Goethe şi celelalte). Stau mărturie rezultatele obţinute şi aprecierile partenerilor străini.

Aşadar, problema nu este doar persoana noului preşedinte al ICR. Dl Radu Boroianu a fost secretar de stat la Ministerul Culturii în 1991-1992 şi 2013-2014, dar nu ştiu să fi avut vreo performanţă notabilă. Nu e clar deocamdată care e viziunea sa despre rolul ICR, ce strategie şi ce intenţii are. În mod normal, la o astfel de instuţie publică importantă (ca şi la o mare corporaţie), preşedintele ar trebui să fie numit numai după prezentarea şi discutarea unei strategii şi a unui plan managerial serios. Dar aşa-zisele audieri de la Comisia de cultură a Senatului, făcute pe repede-înainte, sunt simple vorbe: nu s-a discutat niciun plan.

Prin urmare, pentru a nu desăvârşi greşeala făcută în 2012, ar trebui schimbată legea de funcţionare a ICR, pentru a-l scoate de sub umbrela Senatului. Cât mai deţine majoritatea parlamentară, Victor Ponta ar putea avea, în ceasul al doisprezecelea, decenţa de a-şi repara greşeala săvârşită în 2012 când, luptându-se cu “dictatorul Băsescu”, a dat o lovitură dură culturii române.

Câtă vreme ICR va rămâne la dispoziţia Senatului, numirea conducerii va fi exact cum a spus preşedintele Klaus Iohannis: un troc politic. Iar activitatea sa va rămâne – cum e şi acum – palidă şi precară. Degeaba ne vom umfla pieptul patriotic pe tema “culturii române în lume”, câtă vreme am avut o instituţie serioasă care se ocupa cu asta şi am făcut-o praf. În lumea de azi, ca să fii prezent în dialogul cultural internaţional, e nevoie de instituţii, nu de vorbe goale şi de jocuri politice mărunte.