Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Nu ştiu cât de relevante sunt numele soliştilor Alexander Kniazev şi Plamena Mangova pentru publicul românesc. Recunosc că nici eu nu ştiam mare lucru despre ei, în afară de o înregistrare foarte bună pe care au realizat-o chiar cu Sonata de Franck.

Concertul a început cu Elegia lui Fauré, neanunţată în programul electronic, ci doar în cel de sală, derutând unii spectatori care se mirau cât de franţuzeşte sună Enescu, Sonata lui fiind, cum ziceam, prima anunţată în programul de pe site. Dar ideea este că încă din acest prim moment s-a simţit că pe scenă erau doi artişti cu o sensibilitate aparte.

În contextul programului, alegerea Sonatei nr. 1 pentru violoncel şi pian nu l-a avantajat pe Enescu. E o compoziţie de tinereţe, inclusă mai târziu în catalogul lucrărilor sale ca Op. 26, când în realitate n-ar fi exclus să fie Op. 16. Desigur, este foarte frumoasă şi destul de lungă, dar simplitatea ei te duce cu gândul că ar putea fi o lucrare pentru un examen la conservator: temele sunt expuse îndelung şi variaţiunile sunt oarecum didactice. Da, pare compoziţia unui student, dar a unui student genial. Puţin cântată în stagiunile bucureştene de cameră (care şi aşa nu atrag prea mulţi spectatori), impresia a fost foarte bună, deşi mie mi s-a părut că Kniazev a ratat să dea coerenţă unei fraze muzicale din prima parte, destul de evidentă, cântând-o stacatto, ca şi cum ar fi fost o primă lectură. De altfel, a fost singura compoziţie pe care violoncelistul moscovit a cântat-o cu partitura în faţă, curios aşezată în dreapta sa. Însă chiar şi dacă ar fi fost primul lor concert cu Sonata nr. 1, desigur, după repetiţiile necesare, interpretarea generală a fost de mare clasă.

După pauză, Kniazev şi Mangova s-au aruncat asupra Sonatei nr. 2 de Brahms şi...

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.