Pus în temă că maestrul Enescu se culcă pe la patru şi jumătate dimineaţa şi se scoală pe la zece, aştept să treacă un ceas peste ora de trezire şi-l sun. Stabilim să ne vedem pe la patru după-amiaza, la dumnealui acasă. Sunt un pic emoţionat, doar voi avea bafta de a-l cunoaşte pe cel cu a cărui muzică am crescut. Compoziţii, mai cu seamă, din filme neînregimentate în epoca apusă, având o textură emoţională inseparabilă de substanţa filmelor, ca să nu mai zic de acordurile care au pus România pe harta muzicii electronice, ascultată aproape clandestin, alături de producţiile celebrilor Vangelis, Isao Tomita, Tangerine Dream... Merg pe jos, pentru că e o zi superbă de toamnă, în plus, dacă ditamai compozitorul sexagenar mi-a mărturisit că e pieton împătimit şi ia taxiul doar în situaţii-limită, zic s-o fac şi eu: timp am berechet şi, oricum, nu strică o plimbare. Pătrund în blocul, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dintr-o zonă bunicică şi sunt poftit în camera ce ţine loc de studio. Accept o cafea, ba şi un păhăruţ de lichior (poate c-au fost două, hai, trei), scot micul laptop, scuzându-mă că mi-a fost lene să copiez întrebările de mână, şi aparatul de fotografiat, cu ajutorul căruia încerc să îi smulg un zâmbet – aici, eşuez, maestrul e la fel de dispus la surâsuri ca Walther Matthau, cu care mi se pare că şi aduce un pic, în „Morocănoşii“. În schimb, poveşti are cu duiumul: din Bucureştiul de odinioară, în care primea un prenume pe care nu l-a folosit niciodată, pasămite tatăl său era cu chef când a fost la Starea Civilă; din perioada şcolii, când fugea de la ore ca să vadă filme; de la rugby, de pe urma căruia a rămas cu braţul drept beteag toată viaţa; din studenţia boemă, chiar şi din ultimii ani ai comunismului, în care a acceptat să scrie muzica pentru o comandă – „Mircea“; desigur, şi de după Revoluţie, când a fost sunat de o domnişoară cu tupeu, să-i cedeze drepturile pentru Rapsodia celuilalt Enescu! 

„Weekend Adevărul“: Maestre, încercăm câteva note biografice?

Adrian Enescu: M-am născut în Bucureşti, aici am trăit toată viaţa. Am venit pe lume lângă podul Basarab, unde, parcă ţi-am mai povestit, ascultam ore în şir ritmurile roţilor de tren, sunetele aburilor scoşi de locomotive şi şuieratul lor, murmurul oamenilor care treceau pe pod, zgomotul maşinilor, pentru ca ulterior să devin dirijorul, solistul şi compozitorul acestui ansamblu. Când mă suiam pe pod şi ascultam polifonia aia genială a oraşului, pentru mine era o lume sonoră extraordinară, care mă făcea împlinit. N-ai cum să înţelegi ce însemna podul Basarab pe vremuri – o punte între două lumi. Lumea care venea de pe Calea Griviţei şi cea care venea de la Fabrica de bere, asta din urmă era vai de mama ei. Dac-aş fi avut talent de scriitor să decupez personajele alea, aproape de ficţiune, ar fi fost genial! Şi eu, care umblam cu muzica aia în cap tot timpul…

FLORU, NUMELE ASCUNS

Aţi pus vreodată pe note podul Basarab?

Niciodată, dar probabil zburdă în mine polifonia aia.

Vă numiţi şi Floru, de unde până unde? E un prenume rar…

Când m-a botezat taică-meu, s-a îmbătat! Pe naş îl chema Florică. Şi când au ajuns la declaraţie, acolo, ori a fost vina lor, ori ăla a-nţeles prost, cert e că în loc de „Florică“ a scris „Floru“. Era o chestie legată de frumuseţea vieţii, ha-ha!

Da, dar o chestie pe care o porţi toată viaţa!

Din păcate, da!

Nu v-a spus nimeni Floru?

Nu, am ascuns, că mi-era ruşine: dom’le, cum naiba, ditamai namila de om, că am 1,85 înălţime, să te cheme Floru?!

Dragostea pentru muzică v-au influenţat-o părinţii?

Da, taică-meu, care lucra la CFR Triaj, împingea vagoane! Dar a fost un om extraordinar, iubitor de cultură, m-a dus la teatru, la film, la filarmonică, m-a pus să citesc, în dorinţa sa ca propriul lui copil să-şi depăşească părintele.

CÂNTA DUPĂ URECHE LA ACORDEON

Dumnealui v-a luat primul instrument muzical?

Da, el mi l-a luat, a strâns bani şi mi-a luat un acordeon.

De ce acordeon?

Probabil că am vrut acordeon pentru că văzusem lăutarii la cârciumă în cartier şi ăia la asta cântau, acordeon, vioară, ţambal!

Câţi ani aveaţi?

10-11.

Urechist?

Numai urechist! După aia am învăţat note, am fost autodidact. Important pentru mine era să împerechez, chiar dinaintea facultăţii, sunetele cu imaginea. Ţi-am zis că mă împrietenisem cu proiecţionistul de la cinematograf?...

Ce cinema era, Griviţa?

Ei, aş, Lia!

Lia? Nici n-am auzit! Poate Lira?!

Nu, domnule, Lia, s-a dărâmat. Era pe colţ la podul Basarab vechi, nici nu mai există.

Care era colţişorul dumneavoastră favorit din casa părintească? Dar din oraş?

Nu m-aş întoarce prea mult în copilărie, devenim patetici şi nu e cazul, sunt amintiri personale şi aşa vreau să rămână.

CHIULEA DE LA ŞCOALĂ ŞI MERGEA LA CINEMA

Bun, revenim atunci la fascinaţia pentru cinema a viitorului compozitor de muzică de film. Fugeaţi de la şcoală ca să mergeţi la filme?

Tot timpul!

Ce aţi pierdut şi ce aţi câştigat chiulind?

Am pierdut multe, acum îmi pare foarte rău! Dar am câştigat văzând numeroase pelicule, de multe ori, îl rugam pe proiecţionist să le pună şi în afara programului. Îmi plăceau zgomotele, cum apărea muzica în cadru, efectiv, nu mă joc cu cuvintele, dar aveam un sistem, un fler, ştiam când e bine şi când nu e bine muzica!

Când aţi ştiut că veţi face muzică toată viaţa?

Cumva, am ştiut dintotdeauna.

ACCIDENTAT GRAV LA RUGBY

După acordeon, ce-a urmat?

Pianul.

Şi cât aţi cântat?

Nu prea mult, pentru că, fac o paranteză, am avut un accident la mâna dreaptă la rugby. Jucam la tineret, s-au rupt muşchiul, clavicula şi nu pot să îmi folosesc foarte bine mâna. Să ne înţelegem, de cântat, cânt, dar nu mai pot face performanţă. După cam o oră, şi acum, nici creionul nu pot să-l ţin în mână, obosesc!

După atâţia ani?!

Atunci mi-au spus că trebuie să fac o operaţie, să mi se scurteze mâna, să mi se lipească nervii, nu ştiu ce, şi mi-a spus un doctor: „Stai, dom’le, liniştit, că o să poţi trăi cu asta aşa“. Acum s-au schimbat lucrurile, mai sunt apărători, se iau vitamine...

Prima compoziţie când a venit?

Foarte târziu, în facultate. Am intrat la compoziţie, pe atunci era altă diagramă. Primii doi ani îi făceai la grămadă, apoi mai dădeai un examen şi vedeai unde te duceai – la compoziţie, la dirijat, cor sau rămâneai la pedagogie. Dacă te duceai la compoziţie sau dirijat, făceai şase ani – doi ani plus încă patru. În anul doi, mi-a spus unul să mă las de compoziţie, că n-am niciun talent...

UN ROMÂN, UN SÂRB ŞI UN PAKISTANEZ

Cum ar suna un album despre viaţa dumneavoastră, maestre? V-aţi gândit să vă faceţi un autoportret muzical?

Ar fi un „fusion“. De fapt, asta am făcut şi-n muzicile de film şi în cam toate lucrările mele. Îmi amintesc, atunci când am început să fac muzică electronică, în anii ’70, când am descoperit calculatoarele alea imense de la Centrul de calcul al matematicianului Grigore Moisil, care erau cât zidul, şi am dat cu nasul de calculator şi de tot ce înseamnă oscilatoarele de sunet, am vrut să fac o fuziune de muzică de pe tot globul, împreună cu muzică balcanică. Am avut şansa unui trio, cu care am cântat în ’77, la Festivalul de jazz de la Sibiu. O formaţie de fusion. Eram cu Ljubisa Ristici – acum trăieşte în America –, sârb, taică-său era amabasador, stătuseră în India mai bine de 12 ani, unde omul a învăţat să cânte, extraordinar, la sitar. Celălalt coleg era pakistanezul Arif Djafri. A fost primul fusion de culturi. Tipologia muzicii indiene, care are o structură modală, matematică, altă privire asupra fenomenului muzical şi asupra sunetelor care formează imaginile despre muzică, şi cea balcanică, cu care veneam eu – cu ehurile bizantine (n. r. – termen care desemnează o schemă melodică specifică genului de cântare bizantină), puse la punct de toţi Cantemirii şi Anton Pannii...

Pe care i-aţi studiat în facultate?

Da, asta a fost altă mare şansă a mea. Am făcut şase luni, până au fost interzise, studii de paleografie muzicală bizantină, cu domnul profesor Panţâru, care era de la Teologie, şi am învăţat să descifrez neumele
(n.r. – sistem de notaţie muzicală bizantină). Pentru că era muzică bisericească, s-a terminat repede! În 1990, s-a redeschis Facultatea de Teologie Muzicală la Conservator, dar în 1969-70, s-a închis! Ei, acolo am avut-o drept colegă pe Adriana Şirli, soţia compozitorului care trăieşte în Franţa, una dintre marile specialiste în bizantologie din România, ca dovadă a predat şi la Sorbona, e doctor în muzicologie, precum şi pe Hrisanta, parcă aşa o chema, trăieşte în Elveţia, e soţia dirijorului Ion Marin, fiul regretatului Marin Constantin de la Madrigal. Două persoane dedicate spaţiului bizantin, graţie cărora m-am familiarizat cu acest gen muzical. 

„Cei care puneau botul luau bani cu valiza de pe urma omagiilor“

Cum v-aţi apropiat de muzica de film?

În facultate, eu am intrat în 1967, eram împreună cu cei de la Arte Plastice şi cu cei de la Teatru. În holurile Conservatorului, pe vremea aia, erau tot soiul de expoziţii şi am avut foarte mulţi prieteni sculptori, pictori, graficieni, m-am simţit bine în atelierele celor care lucrau cu imaginea. Compania lor m-a făcut să mă încarc de vizual. Tot aşa, m-am împrietenit cu cei de la Teatru, de două ori pe lună erau Nopţile Institutului de Teatru, în care se făceau proiecţii de filme interzise. Institutul era deasupra Teatrului Bulandra, iar acolo erau nişte scene mici, un teatru în teatru... Aşa am şi ajuns la cinematografie, m-a pasionat vizua­lul, aşa că am compus muzică potrivită pentru imagini – şi simfonică, jazz, experimentală, pop, electronică... Compuneam muzica pentru examenele studenţilor la Regie şi cam pe atunci am ştiut că o să virez de la muzica simfonică spre alte genuri.

Cum v-aţi cunoscut soţia, viitoarea actriţă Adina Popescu, în facultate?

Da, cum ţi-am spus, era o legătură între studenţii mai multor facultăţi. Eu făceam muzică cu cei de la Regie şi am văzut-o pe Adina, juca într-o piesă…

Eraţi hipioţi?

Da’ cum să nu? Eram în plin underground. În atelierele celor de la Plastică, nu ştiu dacă ai fost, erau nişte oameni extraordinari, de la maestrul Pacea până la pictorul Alin Gheorghiu, care era un hipiot prin esenţă, deşi era cu douăzeci de ani mai în vârstă decât noi...

Şi aţi rămas împreună de atunci?

Nu, ulterior ne-a reunit viaţa.

Cum aţi cerut-o de soţie?

Foarte simplu şi direct, am fost la o chermeză şi a durat o fracţiune de secundă: am cerut-o şi gata!

Şi cam câţi ani de căsnicie aveţi acum?

Mulţi! 34.

Cum e să fii căsătorit cu o actriţă? Îi vedeaţi spectacolele înainte, vă asculta compoziţiile în primă audiţie?

Da, le vedeam, cum şi ea e primul critic al muzicii
mele.

Aţi făcut proiecte împreună?

Nu, m-am ferit, să nu se creadă că pun o pilă, că eu fac film şi ea primeşte un rol. Deşi regizorii îşi luau amantele pe bandă rulantă, şi soţiile, şi le puneau în film, mi-a fost jenă să zic vreodată: „Hai, băi, fac şi eu muzica, pune-o şi tu pe Adina!“. Mi s-a părut că nu era fair.

„MĂ CULC LA PATRU JUMĂTATE“

Domnule Enescu, ce vă face fericit la 66 de ani?

Că încă mai am idei, multe, pe care vreau să le duc la capăt, că am putere de muncă, mă culc noaptea cu nişte idei şi mă scol cu altele, pot să muncesc 24 de ore, nu obosesc. Îmi place să mă plimb, nu am carnet, nu am avut în viaţa mea, merg kilometri pe jos, iau taxiul numai în momentele critice, când trebuie să ajung repede, altfel, mă duc pe jos şi până în Drumul Taberei.

Cum arată o zi normală din viaţa dumneavoastră?

Mă culc la patru jumătate, mă scol la zece şi mă apuc de treabă pe aici!

Zi de zi, fără weekend?

Weekend n-am avut niciodată! Actorii, vai de capul lor, sâmbăta şi duminica joacă cel mai mult, că e lumea liberă. Uneori, Adina mea juca trei spectacole duminică! Aşa că pentru artişti nu există noţiunea de weekend. Există noţiunea de ai sau n-ai idei!

Care sunt părţile bune şi rele ale lucratului de acasă?

Lucrurile bune sunt destule. Eu n-am fost niciodată angajat! N-am avut carte de muncă.  Am fost unul dintre cei trei compozitori ai României care n-au avut niciodată carte de muncă. Am fost liber profe­sionist şi am muncit când am vrut. Dar stai tu liniştit, că am muncit mai mult decât dacă m-ar fi pus unii!

Şi cum eraţi plătit?

Păi făceam un film, Casa de filme trimitea la Uniunea Compozitorilor, Uniunea plătea impozitele către stat, CAS, banii se opreau din contract.

Nu era obligatoriu ca, făcând parte din Uniune, să fiţi angajat?

Nu, trebuia doar să fii acceptat în Uniune. Eu făcând compoziţie am intrat automat.

Ce impact a avut Revoluţia asupra dumneavoastră?

Unul extraordinar, imediat îţi spun de ce. În momentul în care citesc că 50% dintre conaţionalii noştri regretă comunismul mă iau cu mâinile de cap. Pentru mine, intrarea în lumea liberă a însemnat, în primul rând, paşaport. Ştii câte am avut de pierdut înainte? Mă suna câte unul şi zicea: „Te aşteptăm mâine la Londra!“. „Stai, domnule, că la noi nu e aşa! Îmi dau paşaportul după trei luni, le dau în schimb buletinul, iau viza pe o săptămână-două, cât am nevoie, după aia îl dau înapoi.“ Or, după 1989, am fost un om liber, să merg în SUA, în Australia, de câte ori am vrut... În sfârşit, am putut să trăiesc ca un om normal.

„PENTRU MINE, BANII AU ÎNSEMNAT SCULE“

Refuzul de a compune muzică patriotică avea vreo legătură cu faptul că nu eraţi angajat nicăieri?

Puteau să mă silească. Nu să mă bage la pârnaie, dar de silit, puteau. Le ziceam însă pe şleau: „Domnule, eu nu ştiu să fac d-astea!“. În schimb, cei care puneau botul luau bani cu valiza de pe urma omagiilor. Nu vreau să dau nume, dar veneau cu valiza când se plăteau drepturile trimestrial…

Şi n-aveaţi nevoie de banii ăia?

Ce-aş fi făcut cu ei?!

O vacanţă în RDG, ce ştiu eu?

Nuu, şi aia era complicat. Pentru mine, toată viaţa, banii au însemnat scule. Din banii pe care i-am câştigat de la film, puneam deoparte, aveam ce îmi trebuie… Dar repet: cine n-a vrut n-a compus porcării. Sunt foarte mulţi care n-au făcut-o şi n-au păţit nimic. ;

„Toate filmele istorice sunt comenzi!“

„Weekend Adevărul“: V-a întrebat multă lume, o fac şi eu – de ce n-aţi rămas în America?

Adrian Enescu: I-am răspuns lui Cătălin Ştefănescu, printr-o inspiraţie de moment: da’ tu de ce n-ai fugit? Ce să fac acolo, să beau o bere? Aici e un mare paradox al discuţiei noastre despre comunism: eu mi-am făcut meseria. N-am pus botul la chestiile impuse, m-a durut în cur de banii lor, am vrut să fac film şi alte chestii şi am putut. Am fost chemat, de la Ministerul Culturii, de la Uniune, de toţi ăia care erau in charge, să scriu muzică patriotică şi, tocmai ţi-am povestit, le-am spus, sigur, diplomatic, „domnule, eu nu scriu aşa ceva, nu ştiu cum s-o fac!“.

DE CE A COMPUS MUZICA PENTRU „MIRCEA“

Totuşi, aţi compus muzica pentru „Mircea“, care e o ruşine de film, zici că scenariul l-a scris CC al PCR...

Îţi pot răspunde de ce am acceptat. Acolo cântă 180 de oameni. O orchestră de 100 de oameni şi un cor de 80, mixt şi de copii. Puteam să ratez această experienţă unică? Tu ştii ce înseamnă să ai pe mână 180 de oameni? Era vorba despre un fel de cantată pe care am scris-o. Eu, repet, mi-am făcut meseria super-onest. Am avut această şansă şi nu puteam s-o ratez, nu mi s-a oferit decât o dată posibilitatea de a aduna atâţia oameni. Gândeşte-te numai cât costă. Îţi dau un exemplu: marile filme istorice, făcute la Hollywood, în Anglia, în Franţa, ştii ce bugete au? Păi numai orchestra simfonică a BBC-ului costă o jumătate de milion de lire sterline, cu studio, cu dirijor, cu ştime copiate… Puteam eu să ratez ocazia asta?! Ce treabă aveam eu cu scenariul dobitocului ăla (n. r. – Titus Popovici)?! Mai mult decât atât, am înregistrat la Sala Radio, se cheamă Studioul 4, nu mai era loc  să arunci un ac! Peste chestia asta, era muzică electronică...

E drept, dar după asta a apărut filmul, nici nu-i mai ziceau domnitorului cum îl chema de fapt, ca să nu-l compare lumea cu Ceauşescu şi să spună că e bătrân...

Şi care-i problema?

Păi era numele dumneavoastră pe generic!

E aceeaşi chestie ca acuma!

Vă referiţi la filmul „Kyra Kyralina“, la care aţi compus doar o parte, adică nouă minute. Vă citez: „Din păcate, regizorul Dan Piţa, producătorul Vlad Păunescu, împreună cu echipa de la Chainsaw (studioul de mixaj) au transformat muzica mea şi a formaţiei Trei parale într-o ilustraţie muzicală, adică au repetat până la obsesie, transformând muzica dintr-un personaj într-o magmă de muzică; tipic hollywoodian. Mai grav este că au adăugat şi alte muzici (de exemplu, o melodie populară mexicană, «Cielito Lindo» – după gustul meu, o infamie! – şi alte tipuri de muzică care se găsesc în librării muzicale…)“. Ce Dumnezeu s-a întâmplat, că doar sunteţi prieten de-o viaţă cu Dan Piţa?!f

Nu pot să-ţi răspund! Dar revenind un pic la „Mircea“... Ăsta, sigur, era comandă. Nu vreau să iau apărarea nimănui, dar şi filmele istorice de la Hollywood sunt comenzi. Filmele istorice trebuie să respecte nişte chestii...

Da, dar acelea sunt făcute în democraţie!

E adevărat, ăsta depăşea orice limite...

INTERZIS PENTRU LOREDANA GROZA

A fost cenzurată muzica dumneavoastră înainte de 1989? Melodia „Bună seara, iubite“ a ieşit destul de greu, aproape pe şest…

Doar din cauza textului!

Bine, dar muzica electronică oricum nu se difuza. De ce?

Nu le plăcea sunetul! Era decadentă, nu ştiu ce…

Practic vă asumaţi să faceţi muzică pe care partidul n-o plăcea şi exista riscul să n-o asculte nimeni.

Uite că a auzit-o! S-a întâmplat că a fost doamna Danie­la Caraman Fotea, care, dacă nu exista, nu s-ar fi dat niciodată la radio piesa! Femeia asta a făcut într-un fel, se difuza noaptea, la cinci dimineaţa, şi datorită ei am făcut celebrele discuri „Funky Synthesizer“ la Electrecord! Horia, s-au vândut în 600.000 de exemplare!

...iar melodia Loredanei cu Caramitru, într-un milion de exemplare, e corectă informaţia?

Da.

Şi aţi câştigat bine de pe urma acestui milion?

Nu. Loredana cântă în continuare, deşi eu i-am interzis.

Cum i-aţi interzis?

Simplu: „Nu mai cânta!“. Nu mai doream să am de-a face cu acest personaj. Punct.

PREMIERA UNUI FILM PĂRĂSIT

Dar pariul acela, pe o mie de lei, că veţi revoluţio­na muzica românească, l-aţi câştigat?

Da, am câştigat! Pusesem pariu cu unul care era împătimit, ca şi mine, ascultam în draci Europa Liberă, The Voice of America, Radio Luxemburg... Alt paradox: aveam acces la cele mai noi muzici, eram la curent cu tot. Sigur, neoficial! Le aduceau piloţii, sportivii, ăia cu TIR-urile. Îmi aduc aminte, erau unii la Braşov cu super-surse, aveam un prieten cu care mă duceam săptămânal să copiem toate ţăcănelile de filme. Erau în legătură cu unii din Iugoslavia, care erau mult mai liberi decât noi! Păi „Faleze de nisip“ a fost interzis la noi, a rulat două zile, şi sârbul îl dădea la televiziune. Dădeau Tarkovski la greu, tot tacâmul...

Vi s-a întâmplat să fie interzis vreun film cu muzica dumneavoastră?

Asta s-a întâmplat doar cu „Falezele“. A, a mai fost un film, făcut în 1986 de Mircea Veroiu, se numea „Umbrele soarelui“. La filmul ăla a fugit întâi operatorul, după aia a fugit Mircea Veroiu în Occident, iar ăştia trebuia să facă ceva cu filmul, că rămăseseră legaţi de un bilanţ economic, contabil! L-au chemat pe Dan Piţa să finiseze filmul şi au dat o premieră, undeva, la Petroşani sau la Deva. A rulat o săptămână şi l-au scos. Pe generic nu erau nici operatorul, Puiu Deca îl chema, nici regizorul!

Un film fără regizor şi operator?!

Ha-ha, da, şi era extraordinar de bine făcut, jucau Dragoş Pâslaru, Leopoldina Bălănuţă...

„MUZICA E O STRUCTURĂ MATEMATICĂ“

Mergem mai departe. Într-un excelent interviu pentru „Dilema veche“, spuneaţi că v-aţi dorit ca muzica dumneavoastră să fie un personaj de film. Dintr-o filmografie extrem de bogată, care e „personajul“ dumneavoastră de suflet?

Sunt „copiii“ mei, mi-e greu să spun!

Dar cum vă daţi seama că o compoziţie e reuşită?

Nu-mi dau seama! Sau ba da! Muzica e o structură matematică, ştiu că pare un pic rigidă povestea. Ca o casă, muzica trebuie construită. Dacă nu e construită bine, se dărâmă. De aia discutăm despre genii: geniile sunt cei care au racolat idei şi au scanat multe fenomene muzicale întâmplate înainte de ei şi au putut extrage un conţinut extraordinar. Iar muzica lor, transpusă peste un secol sau trei, vezi personalităţi de genul Bach sau Mozart, stă în picioare. Construcţiile sunt perfecte.

 

GENIILE PE CARE LE-A CUNOSCUT

Cunoaşteţi vreun geniu?

Da. De exemplu, Aurel Stroe. A fost profesorul meu, din păcate nu e cunoscut. A scris o muzică foarte avangardistă, de nişă, dar friza geniul. Sau Richard Oschanitzky, alt muzician de geniu. A murit tânăr de ani, s-a născut în ’38 la Timişoara şi a murit în ’79 la Bucureşti. Avea un talent ieşit din comun! Am masterizat acum un disc, o să iasă pe piaţă pe 16 octombrie, după înregistrări din ’62-’63, omul cânta bossa-nova. Cânta jazz, a fost elevul lui Mihail Jora. A cântat jazz la Ambasada americană de un 4 iulie şi imediat l-au dat afară din Conservator. Şi a stat vreo săptămână sau două în arest până l-au scos. Muzicant, pianist de geniu! Enescu, nu l-am cunoscut, dar era un geniu!

O ÎNTREBARE CA-NTR-UN BANC

V-a urmărit faptul că a mai fost un compozitor înaintea dumneavoastră cu acelaşi nume de familie?

Povestea cu maică-mea ţi-am spus-o, doctorul care a operat-o credea că e rudă cu marele Enescu, şi mama i-a răspuns: bineînţeles, e copilul meu! Nu-ţi mai zic, pe la începuturile publicităţii în România, mă sună o domnişoară şi zice: „Bună ziua, puteţi să ne daţi drepturile de la «Rapsodia Română»?“.

Incredibiiiil! Şi ce-aţi făcut?

O secundă am rămas cu telefonul în mână – ce naiba să îi spun ăsteia?! – şi i-am zis să sune la Paris, la agentul meu! Era atât de serioasă... 

„Vangelis şi Isao Tomita erau modele pentru mine“

După atâtea decenii, compuneţi mai repede sau mai încet?

Arunc mult mai multă hârtie la gunoi... deşi acum nu mai e cazul, că lucrez pe calculator. Să ştii că lucrez pe calculator din 1980, atunci s-a făcut primul soft...

Apropo, chiar doream să vă întreb despre pionieratul dumneavoastră în muzica electronică! Şi despre modele.

Păi cum să nu fac, dacă-n 1972 deja aveam sintetizatoare, regret şi acum că le-am vândut! În fine... Fireşte că Vangelis şi Isao Tomita erau modele pentru mine. Vangelis avea un instrument analog cu un timbru special, foarte voalat, foarte rotund, făcut de el, pe care-l recunoşti imediat, e un fel de corn. Omul şi acum cântă cu el, e personalitatea lui. Dar prima oară l-am ascultat pe Isao Tomita, care prelucra muzică simfonică. El era inginer la firma Roland, care făcea instrumente. Calculatorist înverşunat, cu aplicaţie pe muzică. După aia l-am ascultat pe Vangelis, cu „Heaven and Hell“. M-a impresionat combinaţia de cor cu muzică electronică, el cântă la sintetizatoare, la pian, la percuţie – el a fost toboşar, nu ştiu dacă ştii –, la timpan, dar când am auzit corurile alea care denotau o gândire bizantină... „Heaven and Hell“ este, de fapt, o misă, un recviem, în care corul e  personaj important, iar omul ăsta a venit şi l-a pus pe muzică electronică...

Spuneţi-mi despre proiectul „Bach in ShowBiz“, cu Zoli Toth Project.

Iniţial, a fost o chestie faraonică, orchestră, cor, percuţie...

De fapt, ce aţi făcut, aţi reorchestrat Bach?

Am făcut o chestie mult mai deşteaptă. Aş putea să spun că e muzica mea, am luat trei note din măsura 50 şi le-am dezvoltat, nu le ştie nimeni, însă respect prea mult geniul lui Bach ca să fac asta. De asta am şi spus că sunt variaţiuni pe Bach, fiindcă sunt greu de identificat de o ureche neantrenată. Am schimbat tempoul, stările, propunerea în sine a lui Bach. Am păstrat doar firma fixă, care, ce însemna în acest caz? Un cvartet, compus din doi oameni care cântă la marimbă, fiecare cu câte două baghete, vioară şi violoncel. Sunt nişte exerciţii de orchestraţie, de instrumentaţie... Sunt şapte piese unplugged şi mai sunt opt piese în care eu am făcut suportul electronic, peste care vin ei şi pigmentează nişte lucruri. E un proiect de care sunt foarte mândru, mi-l asum total...

Aţi fost cu Zoli la concertul de la Zilele Bucureştiului?

Da, am stat la mixări, ca să se audă ca lumea, i-am dat la o parte pe toţi inginerii de sunet, eu având experienţă mare, şi m-am aşezat eu. Ca dovadă că place: s-au uitat 50.000 de oameni pe un canal YouTube al MediaPro. Dom’le, MediaPro dă muzica pe care o dă. Ca să se uite atâtea zeci de mii de oameni la un videoclip care nici măcar asta nu e, ci o filmare a unei piese, mi se pare uluitor. Sigur, la Andra se uită trei milioane, OK, e alt tip de muzică. La Sala Radio, a fost arhiplin, neverosimil pentru genul ăsta de fuziune...

„MICHAEL CREŢU E CA FRATELE MEU“

Aveţi un proiect comun cu Michael Creţu? Şi cum s-a născut acest proiect, cu cel mai de succes compozitor român de muzică uşoară din lume?

Te superi dacă nu-ţi spun? Nu pot să vorbesc. Michael e ca fratele meu, e o relaţie mai mult decât de prietenie, pot vorbi despre omul Michael cât vrei tu, dar nu despre proiectele de business.

Un nume care vine după dumneavoastră?

Cristian Lolea. A scris muzică de film, a şi fost premiat la Premiile Gopo, e un compozitor de muzică experimentală, contemporană, cu multe dibăcii tehnice, talent efectiv. Îi doresc să se dezvolte plenar şi coerent, a fost elevul lui Tiberiu Olah. Un tip mişto. ;

„Funky Synthesizer 2.0“ iese luna viitoare

La ce lucraţi acum?

Voi lansa un disc în octombrie. Se cheamă „Funky Synthesizer 2.0“. Când am făcut „Funky Synthesizer Volumul 2“, în 1984, pe LP, intra un număr de minute. Cu cât şanţurile erau mai multe, se auzea mai prost, cu cât erau mai puţine, se auzea mai bine. Şi atunci am renunţat la o groază de piese ca să se audă bine. Am reluat piesele alea, le-am făcut de Radio Edit, adică trei minute şi un sfert, e un standard al radioului. Deci le-am reeditat, le-am remasterizat, deşi sunau bine şi atunci, şi am pus piesele care erau atunci. Am mai pus o piesă de jazz din 2014, am adăugat două piese de pe proiectul cu Stereo, am făcut un compositum de 75 de minute de muzică.