Votați adevărul!

„Votați adevărul!”, acesta este sloganul cu care candidatul la președinție se prezintă în fața reporterilor care-l asediază cu întrebări dificile. Și luat de valul declarațiilor, prezidențiabilul se lansează imprudent într-o serie de promisiuni, care-l fac pe șeful său de campanie electorală să își dea ochii peste cap exasperat. Anchetarea morții suspecte a fostului președinte este una dintre ele, iar naivul (?) candidat nu știe ce domino tragic a declanșat cu acest angajament.

Așa începe piesa „Oedip” de Robert Icke după Sofocle, pusă în scenă la Teatrul Bulandra de regizorul Andrei Șerban, un spectacol deja vedetă, prin vâlva creată în jurul său. Cu trama și numele personajelor preluate, într-adevăr, din tragedia antică originară, povestea lui Oedip al zilelor noastre este una modernă, dinamică și, mai presus de toate, plină de învățăminte. Mai ales într-un an electoral!

La o interpretare superficială, pare că atipicul politician Oedip (Vlad Zamfirescu, cu aparență de om bine intenționat și pus pe fapte mari) plătește crunt pentru obsesiva lui dorință de a fi de partea adevărului. Scormonirea jăraticului de secrete care mocnește în jurul său, ignorat de decenii, aprinde o vâlvătaie uriașă, care înghite sau doar ruinează în final vieți ce se înfățișau solid întemeiate pe onestitate și fericire.

În fapt, la o lectură mai atentă, nu căutarea adevărului, ci tocmai ocultarea lui îndelungată este cea care atrage pedeapsa divină. Profețiile prezicătorului orb Tiresias (impecabilă Ana Ioana Macaria în acest rol!) – personaj de legătură atât cu lumea antică, cât și cu „Trilogia” montată de același Andrei Șerban în anii ’90 la Naționalul bucureștean – se împlinesc implacabil, oricât ar fi ele luate în râs de cei vizați. Un fel de Barack Obama al unei țări nenumite, model politic real amintit inclusiv de grafica afișelor electorale din scenă, Oedip este presat să-și facă public certificatul de naștere, pentru a le închide gura adversarilor care-i contestă legitimitatea aspirării la cea mai înaltă funcție în stat. Fără să aibă habar de consecințe, Oedip promite și asta, pornind într-o cursă contracronometru (toată acțiunea se desfășoară în numai două ore, de la închiderea urnelor de vot până la anunțarea rezultatelor electorale) pentru clarificarea propriului trecut.  

Trăgând din ghemul biografic de firul unui accident rutier comis în adolescență, despre care nu-și mai amintește mare lucru, dar pe care l-a considerat mereu benign, Oedip ajunge să descopere cu oroare că a ucis un om în ciocnirea de pe șosea, iar acel om este nimeni altul decât fostul președinte, Laios, care se va dovedi însuși tatăl său biologic. Chiar și în aceste circumstanțe inconfortabile, prezidențiabilul este hotărât să iasă public și să spună adevărul despre moartea predecesorului, ca și despre vina sa, neasumată atâta vreme. Consecvența în onestitate se lovește de eforturile disperate ale soției, Iocasta (tulburătoare interpretarea Ceraselei Iosifescu!), și ale șefului de campanie, Creon (un Andi Vasluianu sobru, cu aer competent), de a-l convinge că „toată lumea minte” și că nu ajută cu nimic această devoalare. În cele din urmă, ceea ce-l oprește pe Oedip din pornirea spre totală transparență este nu teama de judecată și oprobriu, ci îngrozitoarea descoperire a obârșiei lui, dintr-un tată cu apucături pedofile și o mamă-copil, abuzată, terorizată și traumatizată, care, printr-o teribilă întorsătură a sorții, i-a devenit între timp... nevastă.

Cutremurătoarea scenă a sinuciderii Iocastei, urmată de automutilarea lui Oedip – care renunță astfel la darul vederii, aducător de atâtea nenorociri – este de fapt o metaforă inversată, ca în oglinda ce reprezintă dezlegarea ghicitorii spuse de Tiresias: „Întoarce totul, dar stă pe loc.” Prin orbirea fizică, Oedip devine clar-văzătorul, cel care poate privi în profunzimile realității până la capătul ultim al adevărului. Și de altfel așa ne și este înfățișat la final, în „epilogul fără aplauze”, cum scrie în fundal. El e singurul cu chipul eliberat și ochii larg deschiși, spre deosebire de toți ceilalți din jurul său, care au vederea ascunsă de legături.

Lecția predată de „Oedip”-ul lui Robert Icke în transpunerea lui Andrei Șerban este că oricând și oriunde este preferabil adevărul, chiar și dureros sau incomod, întrucât minciunile, fie ele și prin omisiune, ajung să fie plătite scump până la urmă. Dacă Iocasta n-ar fi încercat să-și îngroape trecutul de copil-victimă, sperând naiv să-l uite, și ar fi cercetat ce s-a întâmplat cu fiul ce i-a fost luat imediat după naștere, tragedia ulterioară poate că nu s-ar fi petrecut. Și dacă oamenii influenți din jurul lui Laios n-ar fi tolerat apucăturile perverse ale acestuia, ascunzându-le de opinia publică, alta i-ar fi fost soarta. Și dacă Oedip însuși ar fi trecut peste inconștiența juvenilă și ar fi ales să verifice urmările accidentului comis, în loc să plece liniștit, nu s-ar fi ajuns la incest și moarte. Toate aceste vini înlănțuite, toate aceste fugi de adevăr, au atras răzbunarea destinului. De aceea căutarea și rostirea adevărului sunt mereu salvatoare. Sau, cu cuvintele Evangheliei, „Veți cunoaște adevărul; și el vă va face liberi.” (Ioan 8:32).