Visul american, România şi fericirea
0
Podul de piatră s-a dărâmat. Şi nici visul american nu mai e ce a fost. Nici măcar în România. Întrebarea este: ce construim în loc?
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim pentru o clipă că suntem în California. O zi însorită, în jurul orei 11:43 şi asistăm la următorul dialog.
„Ne pare rău, va trebui să declaraţi falimentul”, îi spune funcţionarul de la FISC, privindu-l cu părere de rău şi, parcă, cu puţină ruşine. John, care peste două zile împlineşte 60 de ani, se prabuşeşte pe canapeaua ponosită din biroul său. Rămâne pironit, cu privirea fixată într-un colţ al încăperii. „Chiar nu se mai poate face nimic?”, tresare el la un moment dat. „Mi-am investit toţi banii în afacerea asta!” şi mintea lui derulează toate efoturile din ultimii ani, care acum par în van.
„Nu”, îi răspunde sec omul de la FISC, în timp ce-şi încheie nasturele median de la sacou.
John nu e singurul antreprenor american care ajunge la un final de drum cu business-ul său zilele astea. În economia SUA, peste 350.000 de companii au dat faliment în ultimii 8 ani, de când sistemul a început să se fisureze. Şi numărătoarea creşte zilnic.
La peste 7.000 de km distanţă, într-o ţară mică, fost comunistă, în România, Ion stă în pragul casei sale din Mediaş privind în jur cu aproape acelaşi gol în suflet pe care îl simte şi John. Cei doi nu se cunosc şi probabil nu o să o facă niciodată, dar împart mai multe decât cred: ca şi John, Ion se pregăteşte să închidă un capitol relevant din viaţa lui, în timp ce face un pas în spate, trage uşa după el şi închide ochii pentru o clipă. Maşina lui veche îl aşteaptă în faţa blocului. Destinaţia: Germania.
După ani şi ani în care a încercat să îşi constuiasca o viaţă bună în ţara sa, Ion s-a speriat de numarul 59 de pe tortul său de acum patru luni. Aşa că va mări numărul emigranţilor români cu încă 3 persoane: el, soţia sa şi unul dintre copii.
Cei aproape trei ani de când nu mai reuşeşte să îşi găsească un loc de muncă l-au pus în faţa unei alegeri dificile.
Ca majoritatea românilor ce părăsesc ţara, Ion nu pleacă pentru un loc de muncă sigur în străinătate. Este, însă, muncitor şi capabil, determinat să lucreze în orice domeniu, în ideea de a pune nişte bani deoparte.
Într-un colţ şi mai îndepărtat al lumii, în Bhutan, o ţara aproape necunoscută, Sonam ţese haina unui costum popular în micul său magazin cu haine tradiţionale. Îi place mult ceea ce face. Urmăreşte fiecare cusătură, studiază cum firele cad împreună şi priveşte cu zâmbetul pe buze haina pe care tocmai a finisat-o.
Sonam are 58 de ani şi locuieşte într-o casă mică. Are puţine economii. Nu este nici sărac, dar nici bogat. Pe de altă parte însă, bogăţia financiară ar fi un concept mult prea obositor pentru el. Nici nu s-a gândit vreodată prea mult la asta.
„La ce bun?”, i-a răspuns el unuia dintre puţinii turişti vestici care i-au călcat pragul magazinului în urmă cu două săptămâni. „Am tot ce îmi trebuie, familia mea este bine, iar noi trăim fericiţi”. În ţara sa, fericirea e luată în serios şi se măsoară!
John, Ion şi Sonam sunt 3 persoane din 3 ţări fundamental diferite: John locuieşte într-una dintre cele mai civilizate ţări din lume, fondată pe principiile democraţiei şi care gravitează în jurul „visului american.”
Ion vine dintr-o societate aflată în tranziţie, considerată o ţară emergentă şi, deci, un loc bun pentru investitori străini în căutare de forţă de muncă ieftină.
Sonam însă este membrul unei comunităţi mai degrabă tradiţionale şi agrare.
Toţi 3 sunt reprezentativi pentru majoritatea celor angrenaţi în sistemele lor. Şi toţi 3 sunt oameni care au făcut ce li s-a spus în societatea de care aparţin.
Ca să înţelegem perspectiva, hai să privim puţin în urmă:
În 1972 - şi o să observaţi imediat de ce tocmai acest an - toţi aveau în jur de 18 ani.
Tineri, la început de drum, cu planuri şi vise de îndeplinit: John se bucură de faptul că se legalizase votul pentru tineri de 18 ani şi putea astfel să participe la alegeri democratice în ţara lui, care urmau să fie câştigate de Nixon. Cu doar 2 ani mai devreme, John privea uimit la televizorul de-abia cumpărat, primul om care păşea pe Lună. Şi, da, era american! „Cea mai măreaţă naţiune de pe Pământ!” a gândit John, mândru că trăieşte în Statele Unite. Încurajat de întreaga societate, John se duce la colegiu, îl încheie cu calificative bune, îşi începe o familie şi apoi o mică firmă de cherestea pe care o conduce împreună cu soţia lui. John îşi ia o casă în rate pe 35 de ani, face economii pentru ca cei 3 copii să ajungă la facultate şi îşi plăteşte asigurarea medicală în fiecare lună.
În 1972, Ion se află într-o situaţie cu totul diferită. În plin regim comunist, el observă cu scepticism avântul socialist. Închisorile sunt pline de „trădători”, inclusiv câţiva prieteni de-ai lui care au refuzat să cedeze proprietăţile spre a fi colectivizate, iar Ion ştie bine că tot sistemul nu este decât o faţadă. Ştie, dar nu poate să spună asta. Ion însă îşi vede de treabă şi face tot ce poate pentru a avea o viaţă normală: termină o facultate de inginerie, se însoară, face 2 copii, primeşte o locuinţă şi un loc de muncă. Lucrurile sunt simple, puse în ordinea asta de regimul comunist. Ion mai aude de progresul ţărilor libere, în special America, pentru că în unele nopţi ascultă Radio Europa Liberă. De câteva ori pe săptămână, îşi ascunde capul sub o pernă, trage radioul cu el şi ascultă despre cum este să trăieşti în lumea democratică. Află de televiziune şi de tot felul de produse noi care nu ajung în ţara sa, de oameni care pot să viziteze alte continente şi se gândeşte la viaţa celor de peste ocean.
În 1972, Sonam trece printr-un moment foarte important. În Bhutan, regele moare, iar fiul său de doar 18 ani preia sceptrul ţării. Sonam nu înţelege foarte bine cum o să îl afecteze asta, în definitiv regi au mai fost în Bhutan şi totul a rămas neschimbat. Însă, noul rege vine cu o surpriză: analizează starea ţărilor industrializate şi, într-un moment de inspiraţie, alege să opteze pentru un model de „fericire pe cap de locuitor”, considerând că progresul economic nu este suficient. Iar aici începe partea cu adevărat interesantă: Bhutan se schimbă împreună cu o mână de experţi canadieni, noul rege începe să lucreze la ceea ce devine Fericirea pe cap de locuitor („Gross Naţional Happiness”). Sunt reglementate legi care sprijină portul popular, casele tradiţionale, împădurirea, educaţia devine obligatorie, iar clinicile încep să răsară în tot mai multe sate şi oraşe. Sonam este încurajat să îşi continue meseria pe care o începuse ca ucenic încă de copil şi preia magazinaşul de costume tradiţionale al bunicului său. Nu termină nicio facultate, dar îi place mult să citească şi parcurge orice carte primeşte. Se căsătoreşte şi are 2 copii, încurajându-i pe ambii să studieze la facultate şi să înveţe o limbă străină.
Revenind în prezent, putem spune că din 1972 şi până acum, societatea în care trăim - şi mă refer la întreaga lume industrializată - ne-a furnizat un singur exemplu: munceşte, fă o şcoală, începe o meserie, formează o familie, fă rate mari la bancă şi noi avem grijă de tine!
Şi John, şi Ion sunt - aşa cum v-aţi dat seama deja - tipologii mai degrabă decât persoane. Ei sunt oamenii buni, muncitori, încrezători, care şi-au lăsat vieţile pe mâinile experţilor. La 59 de ani, niciunul dintre ei nu are aproape nimic. Şi nu pentru că nu ar deţine lucruri. Ci pentru că nu şi-au putut găsi un stil de viaţă care să îi mulţumească. John urmează să îşi piardă planul de sănătate şi casa, pentru că nu îşi mai permite ratele. Societatea Americană nu are niciun fel de legislaţie care să reglementeze ajutor pentru cei aflaţi în cazul lui.
Ca o consecinţă, aproape 40% din americani trăiesc la limita sărăciei, fără servicii medicale sau şansa unui loc de muncă. În SUA, între 2007 şi 2011, peste 12 milioane de case au fost executate de bănci, iar şansele de a se remedia sunt foarte mici, ţinând cont de falimentul iminent ce pândeşte întreaga ţară. Aproape 30% din americani sunt nefericiţi sau suferă de depresii.
Ion este portretul românului din zilele noastre. Statistica ne arată că, în ritmul emigrării actuale, până în 2050, în ţara noastră un singur salariat va contribui pentru cinci persoane pensionate. Peste 60% din români declară că sunt nefericiţi şi că simt că trăiesc singuri în societatea actuală.
Sonam însă este cel mai norocos. Trăieşte într-o ţară în care regele a avut nebunia ca în plin avânt economic mondial, să spună „noi nu ne dorim asta” şi să se gândească suficient cât să înţeleagă că ceea ce fiecare om îşi doreşte, în mod instinctiv şi inconştient, este să fie fericit. În Bhutan, din '72 şi până acum speranţa de viaţă a crescut cu 20 de ani, sărăcia a scăzut la 20% din populaţia ţării şi 96% din oameni declară că sunt fericiţi.
Iar acum, în 2013, Bhutan reprezintă speranţa lumii „civilizate”. De ce altfel ar fi trimis ONU o comisie de economişti care să preia modelul economic pentru a-l oferi ca salvare lumii întregi?
Suntem oare noi siguri că „industrializat” este în mod automat sinonim cu „civilizat”? Şi dacă nu, noi spre ce tindem şi unde vrem să ajungem? Poate John şi Sonam vă sunt persoane prea îndepărtate şi necunoscute, dar cred că fiecare dintre voi cunoaşte măcar un Ion aflat într-o etapă a vieţii care ar fi trebuit să se petreacă la o altă vârstă...
Se încarcă comentariile...
