USR şi mitul haitei de „băieţi răi” şi „oameni de treabă”. De la iubirea pentru scris la „breasla bătută de Dumnezeu”

Alunec dintr-o lume a scriiturii în care nu ai nevoie de oblojiri reciproce, de norme şi de o punguţă cu doi bani ca să dai Celuilalt zvâcul tău de viaţă în câteva cuvinte,într-un purgatoriu în care scriitorii se aleg ca neghina,separându-se unii de alţii în bresle de „autori de primă mână” şi cete de nefericiţi care mor pe limba lor. Îmi pare rău, dar singura miză e cum să înţelegi şi cum  să trăieşti demn toate astea.

Îmi propusesem să nu scriu despre acest subiect pentru că ar fi trebuit să răscolesc în mine prea adânc, supărând pe unii iar pe alţii lăsându-i într-un elogial fanatism de bucurie. Dar aştern aceste rânduri pentru că am obosit să citesc un meci de scrimă mojică între partizani şi contestatari ai USR, şi nici măcar nu ştiu dacă acestea sunt cele mai nimerite cuvinte care să împartă în două apele învolburate ale discursurilor publice de pe marginea acestui topic ingrat.

S-a întâmplat însă că am dat cu privirea succesiv, în mai puţin de 12 ore, peste două materiale de presă pe care le găsesc, în esenţa lor, fabuloase: un interviu acordat de scriitorul Iulian Tănase celor de la Artskul, respectiv  articolul domnului Nicolae Manolescu, Preşedintele USR.

Le-am recitit şi am reluat seducţiile de moment, simţind că alunec dintr-o lume a scriiturii în care nu ai nevoie de oblojiri reciproce, de norme şi de o punguţă cu doi bani că să dai Celuilalt zvâcul tău de viaţă în câteva cuvinte, într-un purgatoriu în care scriitorii se aleg ca neghina, separându-se unii de alţii în bresle de „autori de primă mână” şi cete de nefericiţi care mor pe limba lor.

Eu încă mai cred, şi vă rog să nu vă încăpăţânaţi să ucideţi credinţa asta veche, de anticar al unor iluzii naïve şi adunate cu sârg, că nu există în universul literelor de o şchioapă un „dincolo de bine şi de rău”, că pe rafturile bibliotecii mele nu stau ca într-un azil de conştiinţă dosare ale unor „băieţi răi şi oameni de treabă”, ci bucăţi din fiinţa celor care şi-au rupt rostul vieţii lor în pagini pe care le-au dăruit altora să se hrănească, fără a se nimici pe sine. E un sentiment mozaicat şi bizar, prin care simţi că tot rupând din tine emoţii şi intimitate, creşti, şi ajungi să nu îţi mai încapi în piele. Pe alocuri, seamană cu moartea şi pari că te desăvârşeşti.

Am dat cu ochii peste câteva rânduri care mi-au făcut o bucurie nemăsurată, pentru care îmi vine să calc în picioare toate regulile superlativului în exerciţiul său şi să le laud că mi-au ghicit sufletul:

Ceea ce cred că am, şi îmi cer scuze pentru asta, am o mare iubire pentru scris. (…)Am încercat să nu mai scriu şi nu mi-a reuşit. (…)Nimeni nu ne obligă să scriem. Dar fiecare om este irepetabil: ceea ce trăiesc eu nu mai trăieşte nimeni, nu a trait nici Dostoievski, nici Kafka. Prin urmare există un rost prin care putem să scriem.  (Iulian Tănase)

Am simţit că trebuie să mă aşez în rândurile celor care scriu, sedusă de ceea ce aveam să preschimb, mai târziu, într-un crezământ de tinereţe: în lumea scriitorilor, nu e adevărat că nimeni nu este de neînlocuit. Cum ai putea atunci să îţi trăieşti nemurirea aceasta fără răspăr şi să îţi scrii ofrandele câtă vreme judecăţile de gust s-au prefăcut în canoane de apreciere morală, ba chiar intelectuală, într-o conversiune ilicită?

Eram adolescentă când mi s-a propus să întocmesc dosarul pentru USR şi am refuzat icnind în jurul meu dojana celor pricepuţi. Aveam însă ani puţini pe care voiam să mi-i aştern în linişte, aveam olimpiade naţionale la limba română de pregătit şi purtam acasă în fiecare zi un ceaslov care m-a făcut să mă îndrăgostesc de romantism plecând de la un conţinut teoretic, ceea ce cred că nu e firesc dar a fost sănătos: Istoria critică a literaturii române, scrisă de dl. Nicolae Manolescu. Citeam flămândă şi îmi scriam volumele mele în puţinele seri în care mă ticseam acasă cu „ale mele”, care începeau să însemne prea puţin. Ceva îmi displăcea din a publica în termeni de „costuri de oportunitate” şi de „avantaje”, de „vizibilitate” şi de „notorietate”, asta şi pentru că tot timpul am iubit intelectualii discreţi, modeşti, pe care îi zăresc astăzi tot mai rar într-o lume academică nebună, un vârtej care ne sileşte să ne intrăm în fire printr-un inventar de itemi şi de puncte, de CV-uri care se construiesc ca o biblie, în dimensiuni şi în suferinţe.
 

Nu-mi plăcea ideea de „cotizaţie” şi la vremea aceea, preferam să pun banii deoparte şi să cumpăr ce îmi lipsea din bibliotecă, ceea ce aveam nevoie, ceea ce îmi plăcea, căci totul a rămas un joc de gusturi şi de estetică. Ştiam că mă minţeam singură şi că nu aveam să dau la litere, din diferite motive care nu îşi au locul aici,  dar e plăcut să văd că patima asta a lecturii m-a construit, că am publicat în timp mai mult decât aş fi publicat sub pumnalul maratoanelor literare, că am investit în mine altfel. Am reuşit să îmi cumpăr „cărţile de căpătăi” care mi-au fost ziditoare. Nu l-am întâlnit pe dl Manolescu niciodată la vreuna din olimpiadele naţionale de română din vremea anilor mei de colegiu, dar mereu m-am gândit că scriitorii tineri şi iubitorii de literatură ştiau că ar fi fost persoana cea mai potrivită să ne fie alături acolo. L-am cunoscut însă numai din cărţi. Aş fi putut poate să o apuc în direcţia USR-ului, dar un instinct – nu ştiu dacă moral- m-a ţinut departe.

Ştiam însă că la USR sunt scriitorii buni nu pentru că structura uniunii îi făcea astfel, ci pentru că întâmplarea face că îi citeam pe nerăsuflate şi o conştiinţă colectivă îi iubea în virtutea unei judecăţi estetice. Mulţi nu au înţeles că povestea asta se scrie între „gust şi public”, vorba lui Dufrenne,  şi că atunci când smulgi dintr-o librărie un Pessoa şi un Paler, nu te uiţi să vezi din ce „bresle” fac parte, ci îi iei cu tine tocmai ca tu să devii. E o poveste pe care dacă nu o trăieşti nu ai cum să o înţelegi.

Tocmai de asta mă revolt când văd că există un microb comun care îi sminteşte pe mulţi să creadă că partea trebuie să se supună întregului şi să dea socoteală pentru ea, iar în tradiţia asta de bazar s-a ajuns la faptul că

„ Organizaţia USR are drept scop principal să facă vizibilă o breaslă tot mai bătută de Dumnezeu. Şi să-i asigure un minim necesar supravieţuirii într-o economie de piaţă extrem de crudă.” (Nicolae Manolescu)

Nu cred că dl Manolescu ar fi vorbit despre o „breaslă tot mai bătută de Dumnezeu” dacă nu ar fi simţit asta. E cu atât mai greu să păstoreşti o mână de oameni pestriţă în cugete şi în trăiri. Dar aici se potriveşte ca o mănuşă ce spunea Rafael Noica:

„Aş vrea să spun însă că Dumnezeu Se arată uneori ca având mult umor. Trebuie să aibă, de vreme ce a suferit să mă nasc şi eu!” (Rafael Noica, Celălalt Noica)

Am zis că paguba de imagine a membrului USR fără Bacalaureat şi surprins într-o ipostază … să zicem şubredă, în analiza moravurilor pe care le expune, arată tocmai că sunt unii care deşi poate au dragoste pentru scriitură, au făcut din condei, troc şi din USR, o etichetă. Am zis şi că momentul acesta e unul în care Dumnezeu, care „bătuse breasla de oameni” cu pricina, se arăta atunci cu umor. Sincer, mărturisesc că prima reacţie după lectura materialului a fost să mă bucur că demult am amânat o decizie care astăzi m-ar fi pus poate în miezul unui întreg judecat după o parte care nu îl reprezintă.

Dar apoi, m-am înecat cu un sentiment de amar, gândindu-mă că „ultimul bastion al literaturii vii” poate nu atârnă de asta, însă cu siguranţă, ceea ce deplânge domnul Manolescu, amintind „dispariţia din orizontul public a scriitorului, ca persoană şi ca instituţie, cu alte cuvinte, condamnarea literaturii la anonimat” doare. Şi are dreptate.

Poate că problema e mai simplă, şi am discutat-o în materiale anterioare cu cititori care m-au făcut să văd şi cealaltă parte a paharului, una plină şi constructivă: într-o societate de hiperconsum, fie el şi literar, USR trebuie să aibă grijă ca un dicton de altfel  clasic şi pozitiv în esenţa lui, „scrieţi, băieţi, numai scrieţi”, să nu devină o politică editorială şi un promotor al nonvalorilor care nu fac nici avangardă, nici un nou trend. Iar când vorbesc despre nonvalori, nu mă refer la ceea ce unii ar putea specula că fac, dezicându-mă de ceea ce am scris mai sus, împărţind scriitorii în „băieţi răi şi oameni de treabă”, în „autori de primă mână” şi anonimi frustraţi şi fără har, ci despre oameni care deşi au iubire pentru scris, nu o trăiesc nici cu demnitate şi nici cu o conduită morală adecvată unui asemenea sentiment. Ceva îmi spune însă că mecanismele instuţiei vor filtra, după metoda postmodernă şi neadulată a separării bobului sănătos de neghină, oamenii care fac spectacol din condeiul lor de „vânzătorii de idei” care pot să prefacă librăriile într-un bazar.

De aceea, încă mai cred că toată polologhia mea trebuie să vă lase în conştiinţă o singură întrebare: nu cumva, dincolo de aspectele formale şi rigorile instituţionale, singura miză importantă este cum să înţelegi şi să trăieşti demn o iubire pentru scriitură, fără să faci din asta povestea punguţei cu doi bani şi a bandelor de impostori?