Urgia apelor nu vine din cer, ci de pe pământ

Am declanşat un război cu natura: noi o distrugem fără menajamente, dar nici ea nu stă cu mâinile în sân

Nimeni nu se uită la cauzele pentru care ploile se transformă în viituri ucigaşe şi nimeni nu se întreabă ce a declanşat învolburarea periculoasă a climei. Defrişarea pădurilor ne arată însă că urgia apelor nu vine din cer, ci de pe pământ. La fel şi distrugerea echilibrului climateric. De aceea ne confruntăm în fiecare an cu valuri de caniculă urmate de valuri de inundaţii. La originea răului stă însă mâna iresponsabilă a omului.

În timp ce alte ţări îşi împăduresc munţii, noi îi chelim, transformându-i în ruine şi în palide amintiri a ceea ce au fost odinoară. Acest lucru are efect atât asupra calităţii aerului şi a climei, cât şi asupra controlului apelor care nu mai întâlnesc niciun obstacol în cale şi se trasnformă în viituri ucigaşe. Nu privim cu destulă seriozitate efectul pe care îl are dezastrul ecologic al despăduririlor şi poluării, deşi suferim consecinţele distrugerii naturii în fiecare an. Sudul României se deşertifică, canicula e tot mai crâncenă de la an la an, iar inundaţiile au devenit un fapt comun: valul de primăvară şi valul de toamnă.

Iată de ce exploatarea de la Roşia Montană nu e doar o problemă economică, ci şi una de mediu foarte importantă. În urma utilizării resurselor naturale rămâne, de obicei, un dezastru ecologic ale cărui urmări le suportă generaţii de-a rândul. Şi pe care nu le mai îndreaptă nimeni. Iar mediul natural din România nu ne mai este prieten după ce l-am istovit printr-o utilizare barbară.

Românul era frate cu codrul. Era. Dar cum pădurile noastre au avut de suferit în ultima vreme de un fratricid intens, mă tem că relaţia incorectă cu forţele naturii s-a întors împotriva noastră. Nu este, de altfel, numai greşeala noastră. La nivel global, resursele şi mediul natural sunt epuizate într-un ritm alert şi periculos. Cu consecinţele de rigoare. Şi dacă vom continua în acest fel, va trebui să ne găsim o colonie în spaţiu, pentru că Pământul va deveni de nelocuit.

Am distrus, în primul rând, sacralitatea relaţiei cu natura. Am uitat că este vie. Un lucru pe care strămoşii noştri îl ştiau. Industrializarea şi goana după profit au transformat natura într-un obiect al dorinţei care nu ţine seamă de interdependenţa care există între om şi mediul natural. Am luat din acest mediu tot ce am putut fără să punem nimic în loc. Şi am transformat natura în sclav, când ea trebuia să ne fie partener.

Acum, sclavul se răzbună. Îşi iese din pepeni. Şi reacţionează ca un animal schingiuit, bătut şi înfometat: nu mai ţine seamă de nimic şi răbufneşte cu furie. N-avem nicio şansă într-un război cu natura supărată şi dezlănţuită decât să ne numărăm victimele şi pagubele. Mai bine am face efortul să o îmbunăm la loc. Mai bine i-am reda pădurea şi normalitatea pe care i-am smuls-o cu forţa. Mai bine am lăsa-o să respire, ca să ne tolereze şi ea să trăim în bună pace.

Dacă însă vom continua exploatarea ei fără milă, şi ea va continua să ne lovească cu tot mai multă forţă, pe măsura distrugerilor la care o supunem. Şi putem fi siguri că din acest conflict omul nu va ieşi câştigător.