Umor trist fără de ţară

Nu vreţi să fiţi ministru PSD? Loc e destul. PSD contează pe încă doi ani de guvernare. Dacă repetă rata de înlocuire din primii doi ani, PSD va avea nevoie de încă 70 de miniştri. Doritorii trebuie să îndeplinească un număr mic de condiţii.

Mai întîi, să îndepărteze fulgerător scamele de pe gulerul lui Liviu Dragnea, cu mîna în care nu ţin cafeaua depusă, dimineaţa, pe biroul marelui strateg.

Apoi, să nu scrie şi să nu vorbească inteligibil româneşte.

În sfîrşit, să deţină aşa numitul atestat Leonardo - dovada care confirmă capacitatea de a conduce, rînd pe rînd sau simultan, Ministerele Muncii, Transporturilor şi Dezvoltării, cu perspectiva logică de a ocupa, ulterior, postul de Ambasador la ONU, NATO sau UE. Din păcate, rînd pe rînd. 

Detaliile celei mai noi remanieri a celui de-al treilea guvern PSD în ultimii doi ani sînt decisive. Ele fixează realitatea finală şi elimină un snop obez de speranţe întîrziate fără motiv. Altfel spus, penibila remaniere a guvernului jenantei Dăncilă nu mai admite îndoială: am încheiat. Sîntem moral epuizaţi şi uman falimentaţi. Am ajuns la deznodămîntul inevitabil al unui ciclu intens de degradare colectivă. Ştirea nu e rea, dacă înţelegem din ea că ne-am stabilizat în sfîrşit, că am găsit repaosul şi nemişcarea pentru care ne-am bătut atîta amar de vreme. La capătul celui mai negativ entuziasm de care poate fi capabilă o naţiune, am găsit soluţia: existenţa pre-socială, anti-modernă şi extra-civilizaţională. Vidul şi indiferenţa la vid.

Dar nu e prea mult spus, după o amărîtă de remaniere?

Ba e, dar numai pentru cine crede că episodul de care vorbim e un accident uluitor, ca o recoltă record de ananas, în Mehedinţi. Cine nu îşi subestimează neamul va observa, însă, că sîngele apă nu se face iar biciul nu răsare din materii nemenţionabile.

Remanierea a demonstrat că, în condiţii de prostie egală, nimeni îl înlocuieşte, fără pierderi şi fricţiuni, pe nimeni, iar zero e perfect dislocuit de zero. Astfel, Petrescu va lua lin locul lui Cojocaru la Comunicaţii. Ivaşcu va fi perfect înlocuit de Breaz la Cultură. Andruşcă poate lăsa economia pe mîinile lui Bădălău şi nimeni nu va observa. Matei va fi, evident, cel mai bun înlocuitor al lui Bran la Tineret, fără a mai menţiona Sportul.

De cel puţin 70 de ani, România exersează o inversiune scelerată care pune prostia în capul mesei şi capul la dispoziţia idioţilor.

Au existat vremuri în care o remaniere provoca interes public şi anima pronosticuri optimiste. Numele celor ce plecau şi ale celor ce veneau însemnau ceva: o urmă de calificare, autoritate şi ţinută. Cu 10-15 ani în urmă, remanierea unui guvern (inclusiv PSD) anunţa o schimbare de direcţie şi intensitate. Acum, remaniere înseamnă un joc fără sens, scor şi obiectiv sau, pur şi simplu, decizia prin care Mai Marele dă afară din sala tronului curtenii neplăcuţi urechii.

Democraţia imbecilităţii a devenit orînduire de stat. Forţa acestei preluări în masă a teritoriului, populaţiei şi viitorului e subestimată blajin de un popor obişnuit să coabiteze pasiv cu regresia spre biologic. Mental şi cultural, am vîndut sau am abandonat tot ce am avut sau n-am avut vreodată. Asta se vede, de pildă, în împrejurarea absurdă care face din Viorica Dăncilă singura persoană identificabilă şi comentabilă a guvernului. Întunericul pivniţei e remarcabil pentru că face din bezna nopţii o amintire luminoasă.

Ar mai fi Ilan Laufer şi zvîcnirea lui de onoare împrumutată insolent. Dacă a-i refuza un Minister lui Laufer înseamnă a fi antisemit, atunci alegătorii care n-au votat PSD sînt învăţăceii lui Goebbles, iar colegul Daea are dreptate: porcii se incinerează ca la Auschwitz.

Această remaniere tristă, plictisită, şi neghioabă e, din nefericire, măsura incontestabilă a stării naţiunii. Cum am ajuns aici, la capătul drumului spre fundul sacului găurit? Prin exerciţii temeinice. Închipindu-ne că toţi sacii au fund dublu. Subestimînd, respingînd şi refuzînd să ne apărăm cultura.

La fel ca toate naţiile pămîntului, şi românii trăiesc în vecinătatea prostiei. Dar nimeni, cu posibila excepţie a Rusiei, nu a reuşit să-şi abandoneze valorile mai nemilos decît noi. În PSD şi actele lui de tîmpenie selenară, cristalizează o lungă şi înverşunată rezistenţă la merit, valoare şi onestitate.

De cel puţin 70 de ani, România exersează o inversiune scelerată care pune prostia în capul mesei şi capul la dispoziţia idioţilor. În tot acest timp, am trecut peste orice fărîmă de bun simţ. Am lovit peste gură orice vorbitor cuminte şi învăţat. Am dezvoltat şi fixat la putere, peste tot, în sate şi oraşe, universităţi şi armată, biserici şi tribunale, un manageriat analfabet, o tîrlă de brute, şmecheri şi impostori. Rezultatul e dispariţia însemnătăţii oricărui chip sau eveniment, domnia haitelor cu colţi mai lungi, accidentul continuu şi religia norocului: cine a avut zile n-a intrat la Colectiv, în tancul electrocutat la Alba Iulia sau în vreun spital de stat.

Am rămas între noi. Am făcut vînt prin toată Europa fraierilor care se pricepeau la ceva, am început să aruncăm diplome din avion şi am îmbătrînit.

Unde altundeva decît la disoluţia prin tîmpenie puteam ajunge, dacă fiecare respiraţie şi pas în viaţă au fost date în seama nătărăilor cu drept de semnătură? Nu noi sîntem acea societate care a făcut din acad. dr. ing. Elena Ceuaşescu un exponat de înlocuit Enescu şi din Enescu un muzicant de ilustrat şezători tractoriste? Sigur, comuniştii au impus albia. Dar noi am curs grămadă şi şuvoi, ba chiar puhoi. 

Căci, iată: scăpaţi de comunişti am dat năvală la clonat universităţi. Lăsînd la o parte marea tradiţie africană, nu există ţară care să fi îngăduit dezmăţ mai mare şi destrăbălare mai neruşinată. Ne-am pus diplomele în poală şi poalele în cap. Tot plăvanul îngălat, toate cornutele mute şi toţi hoţii de cai din curtea vecinului au doctorate în studii europene, drept global şi planificare strategică. Pînă şi puşcăriaşii se întrerup din barbut, iau pana şi trîntesc o trilogie istorică sau un tratat de gnoze.

Să nu ne facem, însă, că vedem numai paiul din ochiul celui ce ne dă locuri de muncă fictive şi sporuri gratuite. Avem o bîrnă de apărat. Oare nu e presa plină de absolvenţi de Institute, Universităţi şi Academii de Jurnalism, pitite prin fiecare capitală de judeţ fără canalizare? Şi nu e plină ţara de tinere şi tineri titraţi care fac studii aprofundate pentru diploma de încadrat în selfie?

O vorbă adevărată pe vremea cînd societăţile contau pe onoarea omului rînd spune că un guvern cules, la întîmplare, din cartea de telefon e de preferat unui executiv de academicieni. Asta a fost. Am trecut la telefonul mobil.

Am rămas între noi. Am făcut vînt prin toată Europa fraierilor care se pricepeau la ceva, am început să aruncăm diplome din avion şi am îmbătrînit. Cu un vers vechi, amendat, acum, de Rovana Plumb-Bacovia şi trupa: umor trist fără de ţară!