„The Wall” şi un glonţ de Kalaşnikov în burtă

"Hey, teacher, leave them kids alone!" FOTO Eduard Enea

Tensiunea creşte şi, în vreme ce seara începe să-şi întindă pledul peste noi, acolo, în spatele scenei, Roger Waters îşi scoate probabil chitara bas din husa de piele. O să plouă? N-o să plouă? Sunt mai mult de 50.000 de oameni? Întrebările şi emoţiile se amestecă, pe măsură ce se apropie momentul concertului pe care românii îl aşteaptă de pe vremea când nu ştiau cum e de partea cealaltă a Zidului. E 20.30 şi show-ul explodează.

Până să mă dezmeticesc, “In the Flesh?” şi “Thin Ice” sunt date gata, iar adrenalina o ia razna la primele acorduri din “Another Brick in the Wall Part One”. Publicul se leagănă hipnotizat, în timp ce Waters îşi pune basul la lucru.

“Daddy's flown across the ocean
Leaving  just a memory
Snapshot in the family album
Daddy what else did you leave for me?
Daddy, what'd'ja leave behind for me?!?
All in all it was just a brick in the wall.
All in all it was all just bricks in the wall”.

50.000 de oameni s-au bucurat miercuri seara de un show magnific FOTO Edi Enea

AMR, AZP, GAZ, OSS

În spatele meu, în oceanul de oameni, un tip cu barbă şi părul prins în coadă cântă simultan cu Waters. Ştie versurile ca pe apă şi, mai mult, are voce. Mă întorc zâmbind, dar nu-l mai văd. Unde au dispărut şi oamenii? Unde e scena? Dar vocea continuă să cânte “Another Brick in The Wall”. A, e Crăciun, bucureşteanul cu ochi albaştri care mi-e coleg în plutonul 253. Suntem într-unul dintre dormitoarele Unităţii Militare 01184 din Bacău, e toamna lui 1987, s-a dat stingerea,  dar difuzorul alb, aşezat pe unul dintre rasteluri, continuă să răspândească, în surdină, “The Wall”, graţie unui plutonier cumsecade de la staţia de radioficare. Somnul nu venea în ciuda oboselii, iar Crăciun continua să fredoneze şi să cânte, la chitara scorojită, cum numai el ştia, “Another Brick in the Wall”. Şi noi, în şoaptă, pe lângă el, ca nu stricăm piesa cu glasurile noastre piţigăiate. Un zgomot de uşă trântită şi în dormitor intră vijelios un locotenent major, OSU (Ofiţer de Serviciu pe Unitate) în acea noapte: “Ce faceţi, bă, de ce nu dormiţi? Aşa e soldatul românesc, îi dai un deget şi el îţi ia 21, inclusiv p...! Toată lumea afară, alarmă!”. A urmat buluceala pe scări, adunarea pe platoul de lângă GAZ (Gospodăria Agro-Zootehnică) şi târâşul prin noroiul de noiembrie. “Vă fac eu oameni, tu-vă muma-n cur! N-aveţi în cap decât muzică şi liberare!”.

 Ne-am întors în dormitor după o oră, uzi până piele, şi ne-am grăbit să scăpăm de tunică şi de pantaloni, ca să rămânem în AZP (Aparat de Zăpăcit P...), le mai ţineţi minte, izmenele alea de culori incerte care se purtau pe sub pantaloni, de parcă bromura din ceai nu era suficientă. OSU, OSC, SSU, AZP, GAZ, BA, AMR – aşa era armata atunci, o sumă de abrevieri. Ca şi gândurile, demnitatea şi libertatea unor, până la urmă, copii, fie ei şi de 18 ani, obligaţi de un regim infam să treacă prin calvarul unei pregătiri militare inutile, înainte de studenţie.

We don't need no education
We dont need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teachers leave them kids alone
Hey! Teachers! Leave them kids alone!

All in all it's just another brick in the wall.
All in all you're just another brick in the wall.

Batalion disciplinar

Când au intrat copiii pe scenă? Waters se dezlănţuie, iar puştii dansează cât pot ei de bine, în apropierea păpuşii care se înalţă gesticulând. Publicul se bucură de fiecare notă, imaginile proiectate pe zid prind viaţă, în Piaţa Constituţiei nu mai e un doar un concert magnific, ci, să mă ierte cei care şi-au cumpărat bilete la Festivalul George Enescu, este operă. Până şi noaptea s-a ghemuit lângă noi, atentă să nu piardă nimic din show-ul muzicianului britanic. A sosit pauza, Zidul e ridicat complet şi pe el sunt proiectate fotografii emoţionante cu oameni ucişi în cele două Războaie Mondiale, în Vietnam, Afganistan, Irak, Iran, precum şi în cele mai sângeroase atentate teroriste din ultimii 30-40 de ani.

La Blocul alimentar, prânzul – dacă putem numai aşa ciorba chioară şi fasolea sleită – se apropie de sfârşit. Liniştea grea a după-amiezii e spartă de o împuşcătură. Zgomotul e asurzitor, semn că s-a tras la doi paşi, probabil la detaşamentul de gardă. Alergăm cu toţii acolo şi ni se face rău. Un tip din Brăila, de la altă companie, tot de infanterie, s-a împuşcat în burtă cu Kalaşnikovul. O decepţie în dragoste, zilele cenuşii dintre zidurile unităţii, dorul de casă – nimeni nu ştie motivul. Băiatul zăcea cu vestonul plin de sânge, colegii îşi puseseră mâinile în cap, iar ofiţerul care conducea garda o luase la fugă ţipând. A venit ambulanţa, destul de repede, şi l-a dus pe soldatul TR la Spitalul Judeţean din Bacău. Nu l-am mai văzut niciodată. Am aflat ulterior, semiclandestin, că scăpase cu viaţă. Glonţul nu-i atinsese niciun organ vital. A fost operat, apoi, după vindecare, a fost condamnat la doi ani de Batalion Disciplinar, aşa cum ne-au povestit ofiţerii.

“Bring the boys back home.
Bring the boys back home.
Don't leave the children on their own, no, no.
Bring the boys back home”.

Cu buzele vinete

Înainte de 1989, soldaţii în termen erau instruiţi la sânge 

Roger Waters pare un dirijor şi desenele ameţitoare pun stăpânire pe Zid. Tineri cu ochelari de hipster, puştoaice cărora hanoracele nu le pot ştirbi farmecul, doamne cochete şi înţelepţi cu barba sură cântă împotriva sistemului odată cu starul. Pe Zid, ciocanele mărşăluiesc ameninţător.

“Stângul! Stângul! Stâng-Drept-Stângul!” Compania a 5-a infanterie bate pas de defilare înspre poligonul de la Gârleni, aflat la 12 kilometri de Bacău, pentru tragerea pe timp de noapte. Frigul înspăimântător se înfrăţea cu vântul tăios specific zonei, apoi se strecura şerpeşte pe sub mantale. Am tras de la ora 20.00 până la ora 21.00, apoi ofiţerii s-au retras în foişor, la căldură şi la vin fiert. Orele abia se târau, aveam buzele vinete şi pielea arsă de ger, ca în cărţile lui Sven Hassel despre frontul din URSS. Când n-am mai rezistat, ne-am aşezat, unii peste alţii, statui ale disperării, într-un şanţ îngheţat.  Erau minus 17 grade, dar din cauza vântului se simţeau minus 22-23 de grade. Pe la 3.00 dimineaţa, ofiţerii au dat semnalul revenirii la unitate. Nici nu mai ştiu cum am parcurs cei 12 kilometri până la cazarmă.

S-a şi terminat? 50.000 de oameni aplaudă cu braţele deasupra capului. Roger Waters face o plecăciune şi îşi invită coechipierii pe scenă, apoi îi prezintă pe rând, înainte de a se despărţi de Bucureşti. “Tovarăşe locotenent major, permiteţi-ne să raportăm: sergent TR Paicu, sergent TR Crăciun, sergent TR Neiboiu şi toţi cei din plutonul 253, contingentul 1987-1988, vă anunţăm că pe 28 august 2013, orele 23.00, în Bucureşti, ne-am mai liberat o dată!”.