Tentaţii şi dezamăgiri la Palat

Încercând să nu piardă niciun reper din Festival, sutel de spectatori se îndreaptă zilnic spre Ateneu, apoi, în grupuri compacte, către sala Palatului, iar la sfârşit de săptămână din nou către Ateneu, oprindu-se, poate, şi în Piaţa Festivalului unde, şi pe vreme rea, concertează ansambluri şi solişti invitaţi şi din ţară.

Pentru că, într-adevăr, şi în cea de a doua săptămână, tentaţiile au fost multe, sala Palatului devenind arhiplină... sau nu în funcţie de interpreţi şi de repertoriu; astfel, o (altă) vestită pianistă - Juja Wang - a „atacat” Concertul nr. 2 de Bartok, partitură extrem de potrivită pentru a-şi pune în valoare tehnica incredibilă, velocitatea şi pasiunea cu care debordează pe claviatură, temperamentul şi anvergura atât de apreciate în întreaga lume, chiar dacă, uneori, viziunea ei ieşită din tipare contrariază; ea însăşi este o explozie, un spectacol, apelând adesea la un tempo năucitor, la avalanşe sonore poate „mai altfel”, dar cu siguranţă în logica discursului solistic şi în relaţie permanentă cu orchestra sau cu partenerii de „dialog”. Întâmplarea a făcut ca bisul acordat să fie similiar celui propus de Fazil Say, evident pe aceeaşi linie a jocului spectaculos pe clape. Charismatica pianistă a fost însoţită de Orchestra Simfonică din San Francisco, având la pupitru un reputat dirijor - Michael Tilson-Thomas -, prezentând apoi Simfonia nr. 1 Mahler pe coordonate apropiate de ceea ce publicul cunoştea foarte bine, renunţând însă la piesa de Ives, pentru că „motive obiective” au determinat întârzierea excesivă a începerii concertului. Dacă Filarmonica din Israel a amânat până la 20,30 apariţia pe podium pentru că... a avut probleme cu bagajele (sosind în acea zi la Bucureşti), apoi cea din Berlin a „împins” debutul serii cu vreo jumătate de oră pentru că mai avea de repetat, în cazul ansamblului american s-a comunicat că instrumentele deplasate cu un camion au ajuns cu câteva ore mai târziu, urmând apoi descărcarea lor, amplasarea pe scenă etc. Sincer, nu aş vrea să fiu în „pielea” organizatorilor... Din păcate, în cel de al doilea program, fără a mai avea vreo scuză de acest fel, oaspeţii au dezamăgit teribil, pentru că, după parcurgerea onestă a lucrării Vocile naturii de Enescu, păstrând tenta impresionistă în sonuri estompate, au propus o lucrare de Adams (colaborând cu cvartetul „St. Lawrence”) minimalist-repetitivă la limita rezistenţei noastre, interminabilă şi total neinteresantă, pentru ca în Simfonia nr. 3 de Beethoven totul să fie dezolant, ansamblul parcurgând partitura deloc „eroic”, fără nicio implicare, sec şi uneori aproape hilar; de ce s-a prezentat astfel o orchestră „cu nume” dirijată de un alt „nume”, probabil că nimeni nu a înţeles...

Pianista Juja Wang

De Sf. Maria, binecunoscuta Orchestră Simfonică din Londra (LSO) a evoluat sub bagheta lui Ion Marin, revenind astfel în festival după mulţi ani, conducând destul de anost şi fără relief Suita nr. 2 de Enescu, acompaniind conştiincios un... alt pianist - Lars Vogt - nicidecum potrivit pentru Concertul de Grieg, neavând nici forţa, nici generoziatea expresivă cerută şi aşteptată, încântat să se cufunde în zone de pianissimo abia auzit, aşa cum s-a petrecut şi în bisul pe care, totuşi, l-a acordat. Nici în suita Pasărea de foc de Stravinski orchestra nu a adus ceva deosebit, dirijorul preferând să conceapă desfăşurările ample mai curând în spirit (să spunem)  impresionist, cu transparenţa unor suprafeţe nesfârşite sugerând zborul păsării, dispărând însă aproape total percutanţa ritmică şi structurile incisive, explozive, caracteristice compozitorului (şi... bătăliei „descrise”), abia spre final aducând, prin intervenţia alămurilor şi a percuţiei, flacăra unei lucrări pe care... o ştiam altfel... Iar ca bis, dirijorul a optat pentru un scurt dans românesc, agreabil pentru noi, nu ştiu cât de atractiv şi convingător pentru muzicienii englezi. Din fericire, în cea de a doua seară totul a căpătat alte valori, LSO cântând la nivelul aşteptărilor, pentru început alături de violonistul Renaud Capucon şi fratele său, violoncelistul Gautier Capucon în Dublul de Brahms; solişti de cotă, într-un duo bine sudat, în compania orchestrei care i-a susţinut eficient, dens şi fluent, dar ca interpretare mi-a lipsit încărcătura şi profunzimea brahmsiană, într-o partitură ca o simfonie monumentală. Sigur că, la final, aplaudaţi cu convingere, cei doi au acordat un bis, alegând un opus de Handel, etalând din nou datele tehnice şi calitatea instrumentelor, într-un tempo parcă prea rapid şi prea „de vitrină”. Punctul culminant a fost însă Simfonia nr. 5 de Mahler, Ion Marin realizând, la pupitrul LSO, o versiune excepţională sub toate aspectele, cu arcuiri „de largă respiraţie”, secvenţele tensionate sau cele pline de graţie uneori jucăuşă, alteori amuzată, izbucnirile apoteotice şi mişcările dansante de un rafinament aparte, totul curgând într-o construcţie perfect dozată, cu o incandescenţă şi o vibraţie interioară permanent susţinută, ansamblul urmând gestul dirijoral de această dată implicat şi divers, cu o perfecţiune a sunetului remarcabilă şi în intervenţiile suflătorilor sau ale concert-maestrului - a fost un Mahler „de zile mari”, unanim apreciat, spectatorii redescoperindu-l pe Ion Marin ca fiind un dirijor de talent, alături de o orchestră redutabilă. Iar în bis, o altă miniatură românească de esenţă folclorică. Şi pot să spun că am ascultat cel mai frumos Mahler (ca tălmăcire) dintre toate simfoniile (patru) incluse, până acum, în festival, plecând de la sala Palatului cu starea pe care doar o interpretare excepţională a unei muzici splendide o poate da unui ascultător.

Orchestră Simfonică din Londra (LSO), dirijor lui Ion Marin

Ne-am bucurat apoi să reîntâlnim Filarmonica din Sankt Petersburg care, sub conducerea lui Yuri Temirkanov, sună cu totul altfel decât, să spunem, dirijată de Valeri Gergiev; şi tocmai de aceea a fost un regal de mare muzică, din nou din literatura rusă romantică şi de secol XX, prima seară debutând însă cu o tălmăcire rafinată şi perfect în stil a Uverturii de concert de Enescu, expusă în sonuri delicate şi linii fine. Apoi, în Concertul nr. 2 de Rachmaninov, orchestra a cântat în compania pianistei Elisabeth Leonskaia, care a preferat o abordare interiorizată, caldă, poate meditativă, cu doar câteva tuşe în forte, revelând latura sa deosebit de sensibilă într-o lucrare de obicei ideală pentru etalarea unui temperament puternic şi nestăvilit; dar i-am admirat maniera de a se confesa pe claviatură, într-o atmosferă prelungită şi în miniatura plină de poezie semnată de acelaşi compozitor, aleasă ca bis. Iar acompaniamentul a respectat concepţia solistei, însoţind-o discret, echilibrat, ca într-un adevărat poem de dragoste. Iar suita Şeherazada de Rimski-Korsakov a fost o încântare, gesturile destul de rezervate ale dirijorului având capacitatea de a duce orchestra în lumea de basm desprinsă din „1001 de nopţi”, ţesând momente de vrajă şi mister, apoi secvenţe generoase subliniate şi de alămuri, cufundându-se din nou în visul oriental cu prinţi şi cadâne, totul încărcat de frumuseţe şi imagini caleidoscopice impecabil desenate. Şi următorul lor program a cuprins pagini din creaţia rusă, începând cu Concertul de Ceaikovski al cărui solist a fost Valeri Sokolov, violonist laureat al Concursului „Enescu” în 2005, parcurgând partitura cu acurateţe şi foarte tehnic, dar sunetul său discret şi lipsa de anvergură au făcut să pară „o pălărie prea mare” pentru el, aspect regăsit şi în Capriciul de Paganini propus ca bis; permanent urmărit de Yuri Temirkanov, poate şi pentru a-i tempera tendinţa de a accelera, tânărul solist a beneficiat de o susţinere excelentă din partea orchestrei, cu o reală intensitate expresivă. Punctul culminant a fost însă Simfonia nr. 10 de Şostakovici, excepţională realizare ce a ţinut cu respiraţia tăiată publicul numeros, prin planurile coloristice diverse, prin suprafeţele difuze, acumulările gradate cu inteligenţă, desfăşurările grandioase, cu intensităţi niciodată excesive, ritmurile uneori graţioase, alteori pregnante, subliniate şi de percuţia bogată, elemente definitorii permanent regăsite în opusurile de Şostakovici, solicitante şi complexe, deşi cu teme expuse şi reluate aparent simplu, dirijorul dezvăluind cele mai subtile sensuri cuprinse în ampla lucrare din nou entuziast ovaţionată la final. Pentru că serile oferite de Filarmonica din Sank Petersburg şi cuceritorul Yuri Temirkanov au fost cu adevărat superbe, rămânând, cu siguranţă, în memoria afectivă a melomanilor.

Destul de greu însă de „acoperit” întregul program de week-end, pentru că cei care au dorit să urmărească, spre exemplu, şi matineele de la Auditorium - fie recitalul de lied susţinut de soprana Bianca Manoleanu şi pianistul Remus Manoleanu, cuprinzând miniaturi de compozitori români, fie Orchestra Naţională de cameră a Rep. Moldova, cu Cristian Florea la pupitru, în lucrări de Warlock, Bartok şi Enescu -, probabil că au rămas „în zonă”, pregătindu-se pentru concertele de la Ateneu şi de la Palat, deci cam 12 ore de muzică într-o zi. Iar în Piaţa Festivalului, chiar şi pe o vreme infernală, cu ploaie şi vânt, Orchestra Naţională Radio, sub bagheta lui David Crescenzi, a inaugurat seria în aer liber printr-un program atractiv, solist fiind tenorul Ştefan Pop, a doua zi evoluând pe acea scenă  Filarmonica din Craiova, cu Constantin Grigore la pupitru, propunând de asemenea momente celebre din opere şi operete, dar în compania sopranei Tina Munteanu şi a tenorului Liviu Indricău, exact la ora începerii... concertelor de la Palat. Sigur că mulţi ar fi vrut să asculte... tot, dar au fost nevoiţi se opteze; dar Piaţa a fost plină, iubitorii muzicii încercând să facă abstracţie de frig, ploaie şi vijelie pentru a reasculta pagini îndrăgite, mai ales că intrarea este liberă, derulându-se, până seara târziu şi filmări din precedentele ediţii ale festivalului şi... multe altele. Iar duminică, Bucharest Festival Orchestra sub conducerea lui Cristian Lupeş a propus  muzică americană - Barber, Gershwin, Holst -, invitat actorul Marcel Iureş.

Şi opera de cameră Unu plus minus unu de Dănceanu prezentată la UNMB de către ansamblul „Archaeus”, de această dată dirijat de Pieralberto Cattaneo, în regia lui Daniel Prallea-Blaga, s-a suprapus, în 12 septembrie, manifestărilor de la Ateneu, deci... din nou o alegere dificilă. Iar dacă adăugăm şi evenimentele de la Palatul Cantacuzino sau conversaţiile din „Festivalul ideilor” organizate de Institutul Aspen în colaborare cu Festivalul, cuprinzând, până acum, întâlniri cu pianista Elisabeth Leonskaia şi violonistul David Grimal, se conturează o paletă extrem de bogată şi diversă a manifestărilor, aşa cum va fi şi în ultima săptămână de „alergare” pe tărâmul muzicii în festival...