Tehnica de distanţare: teatrul şi seducţia politică

Unora le-a lipsit pedagogia politică. Din fericire, seducţia politică este educabilă şi devine, la rândul ei, educaţie. Uneori, aceasta pare să fie încă o lume ca pe vremea lui Brecht, în care orice analiză a teatrului politic contemporan nu poate fi decât incoerentă, aşa cum este realitatea însăşi. În fond, câţi dintre politicienii de astăzi nu au înţeles nimic din propria propagandă dar au crezut în ea?

„Retorismul, patetismul, melodramatismul,sentimentalismul, exagerarea şi şarja nu au ce să caute în teatru”. Sunt cuvintele  de regie ale lui Barlot Brecht, poetul şi dramaturgul prin excelenţă al „politicului de scenă”. Drama trebuie să nu aibă acţiune, ci să fie imbold la acţiune: socială, politică, şi dincolo de toate, morală.

Poate că plecând de aici ar trebui să reînnodăm firele unui joc de replici contemporane din care lipseşte, dincolo de tribună, seducţia politică. Într-o vreme în care absenţa jenei şi a vinovăţiei scrie mai curând o istorie a manipulabilului, gestionarea formei de putere şi receptarea sa la nivelul comunităţii impun reevaluarea lucidă a tehnicilor de persuasiune politică.

De cele mai multe ori îi prefer pe cei care au convingeri decât pe cei care mimează convingeri. Cu toate acestea, mulţi dintre actorii politici şi-au speriat vânatul. În căutarea unui cadru optim de aplicare a formulei potrivite prin care fiecare să primească ceea ce merită, cei care trag sforile persuasiunii împing limitele morale până acolo încât teatrul lor poltic devine mai curând malign decât benign. La capătul acestor mutaţii, fiecare politican s-a găsit înaintea unei precipitări a imaginii de sine, travestită în portretul unui Dumnezeu sforar care face şi desface conştiinţe, libertăţi, ba chiar curajul celor mulţi de a trăi cinstit.

Unora le-a lipsit pedagogia politică.  Din fericire, seducţia politică este educabilă şi devine, la rându-i, educaţie. Uneori, aceasta pare să fie încă o lume ca pe vremea lui Brecht, în care orice analiză realistă a teatrului politic contemporan nu poate fi decât incoerentă, aşa cum este realitatea însăşi. În fond, câţi dintre politicienii de astăzi nu au înţeles nimic din propria lor propaganda dar au crezut în ea?

Sub teatrul politic s-au încâlcit şi comis, cu sete şi naivitate, pe rând, cele şapte păcate capitale, toate culminând cu pofta umană nepotolită a unui „mai mult” care semnează drama de la tribună cu „Lăcomie”, ca în pictura lui Hieronymus Bosch. Aici, rând pe rând, prin năucirea seducţiei politice, s-au jertfit suflete, au pierit credinţe, s-au tâlhărit oameni şi  Aproapele a devenit tot una cu  pământul. Era nevoie de o tehnică de distanţare: în teatrul politic, spectatorul este singurul care trebuie să resimtă cota de tragic. Actorul politic nu este aici nici să o confirme, nici să o nege, numai să o joace.