Shakespeare ne invită să sperăm intens şi să ne deprimăm autentic

William Shakespeare – 1564-1616

Marile aventuri shakespeariene au transformat teatrul românesc, i-au descoperit orizonturi noi şi sunt la originea unor revelaţii decisive. Ele au suscitat polemici şi dezbateri violente. Cum vă place pus în scenă de Liviu Ciulei e la originea „reteatralizării” scenei româneşti dominate în anii ’60 de imperativul programului realist socialist.

Troilus şi Cresida pus în scenă de David Esrig a revelat dimensiunea ludică şi grotescă a acestui text rar jucat, ce de-mitifica personajele „mitice” ale Greciei. O nouă perspectivă se deschidea. Apoi Regele Lear semnat de Radu Penciulescu a injectat în teatrul românesc energia corpului şi intensitatea relaţiei cu lumea modernă ce marca, în anii ’68, avangarda europeană. 

Un loc aparte îl ocupă Iulius Cezar, spectacol ce dispune de un loc aparte în cariera lui Andrei Şerban, spectacol filosofic despre inocenţa şi perversiunea politică. Am fost martorul acestor „evenimente”. Din păcate, nu mi-au parvenit decât „ecouri” despre celebra Furtuna a lui Ciuliei şi Richard al III-lea a lui Silviu Purcărete. Am trăit cu nostalgia lor.

După 1989, primul mare spectacol românesc pe care l-am văzut şi de altfel am contribuit la venirea lui la Paris a fost Hamlet-ul lui Alexandru Tocilescu. Spectacol de o poezie rară, ce acorda prinţului danez o dimensiune morală rară şi exalta revolta sa autentică, virtuţi în ale căror manifestări publicul românesc descoperise în anii ’80 un mod de rezistenţă. Au urmat apoi Ubu Rex cu scene din Macbeth şi Titus Andronicus – capodoperele lui Silviu Purcărete, iar apoi Richard al III-lea, pus în scenă de Mihai Măniuţiu. Pentru mine, regăsirea teatrului românesc s-a făcut prin intermediul lui Shakespeare. 

Au urmat Hamlet de Tompa Gábor, Visul unei nopţi de vară de Felix Alexa, Romeo şi Julieta de László Bocsárdi, Macbeth de Mihai Măniuţiu şi Radu Penciulescu...Din motive „politice” ce agitau Franţa n-am putut părăsi Parisul şi de aceea am ratat acest mare spectacol testamentar care a fost Hamlet-ul lui Vlad Mugur! 

O viaţă cu Shakespeare, de aproape, de departe. Iată ce am trăit....M-au impresionat şi mi-au plăcut deopotrivă Clody Berthola în Cum vă place, Gheorghe Dinică în Troilus, George Constantin în Lear, Ion Caramitru în Hamlet, Marcel Iureş în Richard al III-lea, Ion Gheorghe în Macbeth / Ubu, Ştefan Iordache în Titus Andronicus, Marius Manole în Visul... Trăiesc cu regretul neconsolat de a nu-i fi văzut pe George Constantin în Furtuna şi, mai cu seamă, pe Ştefan Iordache în Richard al III-lea. Actorului care joacă într-o piesă de Shakespeare îi trebuie curajul de a trăi un rol şi totodată de a se îndepărta de el, de a se identifica şi distanţa... de a nu rămâne la aceeaşi distanţă, de a o varia şi a modula pentru a desena un caracter de altădată şi totodată a nu se sacrifica pe sine ca om actual, prezent şi neindiferent la ceea ce îl înconjoară. 

Întâlnirile mele cu „Hamleţii” români... O istorie de întâlniri împlinite, fiecare altfel, fiecare asemenea. Deosebirile de interpretare a personajului nu mi s-au părut nici esenţiale, nici decisive. Ele ţineau de identitatea fiecăruia dintre ei... dar, ca pe un cursor, au variat, de la unul la altul, revolta şi... melancolia! Hamleţii noştri constituie o familie reunită! Nici unul n-a fost neîmplinit!

„Lecţia de Shakespeare” ne învaţă să fim liberi şi să îmbrăţişăm viaţa în complexitatea ei integrală, de la regi la bufoni, de la amanţi la filosofi. Shakespeare ne invită să admitem contrariile, să nu reducem viaţa la alb şi negru, să sperăm intens şi să ne deprimăm autentic, să trăim printre oameni şi să nu uităm că „teatrul” ne învaţă să-i privim, să-i înţelegem şi să-i judecăm. 

Teatrul shakespearian e o oglindă, dar şi o lupă a lumii. Noi suntem toţi actorii unui scenariu care ne depăşeşte. Un actor pe scena timpului... iată ce e fiecare! A juca înseamnă a te asuma ca atare fără complexe şi fără vanităţi.

N-aş putea să fac un clasament al regizorilor români care s-au apropiat cel mai bine de Shakespeare. În artă, competiţiile şi ierarhiile sunt rigide. Putem iubi pe cineva mai mult decât pe altcineva, dar odată ce marea alegere a fost făcută, fiecare e liber să-şi formuleze mica alegere personală, care poate rămâne confidenţială sau poate deveni publică. E bine însă să ai secrete, căci, spune Shakespeare, mulţi nu-i iubesc pe actori pentru că „nu ştiu să păstreze un secret”.

(Prefaţă volumului "Lecţia de Shakespeare", publicat sub egida Centrului de Cercetare şi Creaţie Teatrală "Ion Sava" de la Teatrul Naţional Bucureşti. Volumul a fost coordonat de Cristiana Gavrilă)