Sergiu Nicolaescu a excelat în onestitate şi profesionalism

În faţa marii taine tragice a dispariţiei unui om – fie el o personalitate publică, un profesionist al unui domeniu artistic, cum a fost Sergiu Nicolaescu –, trebuie să raportăm totul la omul care ne părăseşte.

Să găsim, măcar în acest moment limită, cheia omenescului său, fără de care riscăm a fi cu totul deplasaţi sau nu tocmai oneşti şi faţă de profesionistul sau politicianul în cauză.

Omul care fiinţa activ în cineastul Sergiu Nicolaescu s-a definit din capul locului în planul opţiunilor colegiale de calitate superioară, esenţial într-un demeniu în care contribuţiile echipei sînt de multe ori determinante. A ţinut şi a ştiut să apeleze sau să atragă atenţia, să cîştige consideraţia şi afecţiunea productivă, la unii constantă, să fructifice performant talentele unor colaboratori de elită, de la un scenarist ca Titus Popovici şi un compozitor precum Tiberiu Olah, pînă la vîrfurile generaţiei actoriceşti contemporane, reprezentate de pleiada unor Amza Pellea, Ion Besoiu, Mircea Albulescu, spre a cita cîteva nume de pe genericul de frunte al filmografiei sale – Mihai Viteazul.

Cavalerismul lui Sergiu Nicoleascu, mai ales din primi ani ’70 ai secolului trecut, cînd el a realizat filmele care-l onorează – să mai cităm selectiv Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osînda, Cu mîinile curate -, s-a vădit în acea perioadă – lucru rar pînă azi la cineaştii noştri – şi în raport cu criticii, inclusiv cu cei ce nu se înscriau printre zelatorii săi. Am regăsit această virtute rară în acordul pe care mi l-a solicitat ceremonios anul trecut, prin e-mail, de a insera într-un volum al său în pregătire un interviu destul de incomod, problematic şi circumspect pînă la scepticism, pe care i l-am luat pentru revista Cinema, în momentul de intermezzo al filmului Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, care introducea un hiatus în suita inegală şi predominant prăpăstioasă a „epopeei cinematografice naţionale”.

Sergiu Nicolaescu n-a fost mai deloc un practicant, necum un promotor al filmului de autor, incît a-l judeca, a-l elogia ori contesta în afara statutului de realizator-dirijor, mai mult sau mai puţin norocos, al unei sinteze, ar ignora şi din nefercire ignoră efectiv, flagrant, o rigoare a onestităţii şi profesionismului în care a excelat în tinereţe şi uneori mai tîrziu cel plecat dintre noi.

Dacă virtuţile producţiilor sale sînt indisolubil legate de vocaţia competenţelor şi corectitudinilor sale colegiale, nici păcatele cuprinse în ele - îndeosebi după 1980 şi mai abitir după 1989 - nu pot fi judecate în afara inducţiilor vinovate ale multora dintre noi, individuale ori ca breaslă, inclusiv ale cronicarilor de serviciu din diverse epoci şi din prezent, cum s-a putut vedea, cu asupra de măsură, şi în candidele dezinformări otova urmărite în aceste zile pe micul ecran şi în paginile unor publicaţii.