Să studiem Regimul Ceauşescu ca şi cum am studia Domnia unui faraon egiptean!

În volumul eminamente patetic „Cuza Vodă. România”, întocmit şi editat de Stelian Neagoe, publicat în 2009 la editura Machiavelli, întîlnesc printre altele cuvântarea „Cuza Vodă”, iscălită de Petre Răşcanu în 1908.

Petre Răşcanu, după unii Petru Răşcanu, din familia Răşcanu, e profesor de Istorie Universală la Iaşi la ora cuvântării cu pricina. Eseu emoţionant despre Domnul Unirii, textul ţine să ne avertizeze chiar de la început: „Stimatul meu coleg, domnul Alexandru Xenopol, în «Domnia lui Cuza-Vodă», face declaraţiunea că a studiat acea Domnie, că s-a apropiat cu gândul de acea Domnie, precum s-ar fi apropiat de aceea a unui Faraon egiptean. Recunosc că aceasta este adevărata metodă în cercetările istorice. În ultimii ani, ştiinţa istorică s-a transformat în tehnica şi în principiile ei, şi colegul nostru are o parte însemnată în punerea istoriei pe adevăratele ei baze: cercetarea obiectivă a adevărului în toată curăţia lui. Eu, însă, mărturisesc că nu pot să fac o asemenea declaraţiune: nu pot vorbi despre Cuza Vodă ca despre un Faraon egiptean“.

Am ajuns la acest text graţie aventurii mele de a găsi amănunte despre prima călătorie a lui Cuza la Constantinopol în septembrie 1860. Citisem ultimele două volume din „Istoria Românilor”, uriaşa întreprindere lui A.D. Xenopol, volume rezervate Domniei lui Cuza. Nu citisem însă lucrarea „Domnia lui Cuza”, două volume, în varianta tipărită separat de Istorie.

Ştiam că între ultimele două volume ale Istoriei şi cele două volume ale lucrării „Domnia lui Cuza Vodă” nu sunt deosebiri. Textul lui Petru Răşcanu mă avertizează însă că lucrarea separată beneficiază de o Prefaţă. O Prefaţă care-mi stârneşte interesul, pentru că enunţă principiile care stau la temelia unei întreprinderi de Istorie Contemporană. Mă grăbesc să aflu, în celebra Prefaţă, pasajul invocat.

Scrie A.D. Xenopol: „M-am apropiat cu gândul de domnia lui Cuza Vodă, precum m-aş fi apropiat de acea a unui Faraon egiptean. Această împrejurare, unită cu convingerile dobândite asupra modului de a expune trecutul, în urma studiului făcut în «Principiile fundamentale ale Istoriei», m-au pus în putinţa de a desfăşura întâmplările acestui timp, cu o deplină libertate de condei. Hotărât a nu lua rolul îndestul de ridicol de judecător al timpurilor şi al oamenilor trecutului, ci numai de a expune, pe cît e omeneşte cu putinţă, faptele în realitatea lor şi de a stabili înlănţuirea lor cauzală, nu am avut nici o teamă de a fi nedrept cu, sau înclinat către figurile ce le întâlneam în cale (...). De apreţuit lucrurile e treabă foarte lesne şi oricine o poate face. Ceea ce este mai greu, este de a aduna, limpezi şi orândui materialul, asupra căruia apreţuirea se rosteşte, şi în atâta constă misiunea istoricului, anume de a arăta cum s-au întâmplat faptele şi pentru ce s-au întâmplat ele astfeliu. În această privire deci, nu am avut de întâmpinat absolut nici o greutate, şi totdeauna mă miram văzând când fiecare din cei cărora le spuneam că scriu istoria lui Cuza-Vodă, îşi luau îndată un aer serios şi spuneau: Greu lucru, istorie contimporană! Istoria tratată în mod adevărat ştiinţific, nu poate fi mai anevoie de expus fără părtinire, decât fizica, chimia sau economia politică, cu toate că e vorba de oameni întrânsa“.

Ce înţelege marele istoric, cel mai mare din toate timpurile româneşti prin viziunea asupra Istoriei, dominantă în scrierile sale, prin abordarea trecutului de pe poziţii filozofice, morale, politice şi nu de pe cele ale unui simplu belfer al documentului, prin a-l studia pe Al. I. Cuza ca pe un faraon? Că în apropierea de faptele Domnitorului el, Istoricul, va împărtăşi răceala cu care, de regulă, e abordată domnia unui faraon, atât de despărţită în timp încât sunt clipe când credem că nici n-a fost cu adevărat. Asta şi pentru că autorul refuză hotărît „rolul îndestul de ridicol de judecător al timpurilor“.

N-aş fi făcut trimiterea la textul iscălit de A.D. Xenopol, dacă nu mi-aş fi amintit-a nu ştiu a câta oară – de patima oarbă cu care e abordat în prezent regimul Ceauşescu. Patimă Pro, dar, mai ales, patimă Contra. De mai mulţi ani încerc să-i conving pe anticomuniştii başbuzuci din România postdecembristă că prostia fără margini a propagandei comuniste s-a văzut şi în abordarea schematică a trecutului. Carol I, Ion C. Brătianu, Ion I.C. Brătianu aveau parte, chiar în cărţile de Istorie, de pamflete şi nu de studii. În schimb, îndrăgiţii comunismului – de la Ana Ipătescu până la Ilie Pintilie – beneficiau doar de binecuvântări cu busuiocul vârât în apă îndulcită cu miere.

Acest fenomen a produs o reacţie contrară în personalitatea oamenilor normali, care funcţionează după logica omului şi nu după logica pitulicei. Aşa se întâmplă azi şi cu scrierile despre Nicolae Ceauşescu. Câtă vreme, chiar din primele rânduri ale unui text îţi dai seama că autorul a pornit la drum nu pentru a înţelege cinstit o epocă şi un om, ci pentru a-i mai da un ghiont lui Nicolae Ceauşescu şi comunismului în general, parcurgi rândurile, chiar şi cele corecte, cu o suspiciune rapid ajunsă ostilitate.

Şi aici Prefaţa lui A.D. Xenopol ne lămureşte cum stă treaba. Cei care scriu pătimaş despre Domnia lui Ceauşescu păcătuiesc prin tentativa de - vorba lui Xenopol - „a apreţui“ personajele şi întâmplările trecutului. Numai că, după cum scrie marele istoric, apreţuirea e un drept exclusiv al cititorului: „În feliul meu de a trata istoria, nici nu înţeleg cerinţa făcută istoricului de a fi nepărtinitor. Nu poţi decât să fii astfeliu, de îndată ce te hotărăşti a nu apreţui evenimentele. Fiecare cititor are doar minte, şi va apreţui el întâmplările cum îl va tăia capul şi după plecările sale sufleteşti. Istoricul nu poate lua rolul de a apreţui el pentru toţi acei ce-l citesc, necum de a-i învăţa cum trebuie s-o facă. Apreţuirea unui fapt sau a unei persoane va fi rezultatul adeseori neconştiut, al ciocnirii între ideea nouă adusă de ele în minte şi comoara sufletească a celui ce o rosteşte. A voi să plecăm părerile oamenilor după ale noastre, ar însemna a voi să înlocuim complexul lor de gândiri, de simţiri, de convingeri, cu acel al sufletului nostru.“

Explicabilă reacţia multora la tendenţiozitatea istoricilor anticomunişti: Apreţuirea din text intră în conflict cu apreţuirea făcută de conştiinţa fiecăruia. Dar – după opinia mea – şi cu luciditatea, care trebuie să-l definească pe orice istoric!