Ridicola pretenţie a gazetarului de-a vorbi în numele Ţării

În pregătirea unui dialog la B1TV despre corupţia la români, Silviu Mânăstire m-a întrebat la telefon dacă în anii interbelici s-au distins, în presă, şi deontologi, aşa-zişi luptători fără prihană, ca azi, împotriva corupţiei.

– Au fost – îi răspund - Pamfil Şeicaru şi Stelian Popescu.

Amândoi suficient de corupţi pentru a se bate cu pumnu-n piept ca Arhangheli ai Luptei împotriva Corupţiei.

Şi adaug:

– Stelian Popescu şi-a strâns comentariile din „Universul“ în 1940, într-un volum, nu întâmplător botezat „Predică în pustiu“. La câteva pagini îţi sare-n ochi tânguirea că Ziaristul, adică el, predică-n pustiu. Altfel spus, scrie degeaba. Nu văd de ce-a fost nevoie de un adevăr de tăria aserţiunii „Ploaia e udă“. Că scriu degeaba şi-au dat seama, la un moment dat, toţi cei care s-au ocupat cu scrisul.

Chiar în timp ce vorbesc la telefon, îmi dau seama că nu ştiu în ce volum am plasat eseul meu despre predicile lui Stelian Popescu. După discuţie, iau la mână cărţile pe care le-am publicat până acum. La a treia carte frunzărită, dau şi peste cea în care stă eseul despre Stelian Popescu. L-am inclus într-un grupaj zis „Pentru o istorie a corupţiei la români“.

Cu prilejul ăsta, îi ard pentru cristoiublog.ro un text intitulat „Din ciclul «Nimic nou sub soare. Azi: Ţara vrea degeaba!»:

„În 3 iunie 1932 înainte de instalarea Guvernului Al. Vaida-Voievod, venit după Guvernul Iorga-Argetoianu, Stelian Popescu publica în «Universul», articolul «Teatrul politic».

Citez din acest articol:

«Am contribuit prin acţiunea noastră, şi ne felicităm de aceasta, să dărâmăm guvernul care s-a dus, dovedindu-se nedestoinic; nu putem cu nimic influenţa alegerea noului guvern, dar ne permitem să exprimăm o părere care este a tuturor oamenilor cu bun simţ.

Ţara este sătulă de guverne de incapabili sau de guverne de experienţă pe spinarea ei.

Ţara vrea sancţiuni severe contra prevariatorilor şi incapabililor care se erijează în conducători, când nu sunt buni nici de slugi.

Ţara vrea imediat controlul averilor şi confiscarea celor făcute prin abuzul de influenţă sau din atingerea cu banul public.

Ţara vrea economii în locul risipei sub toate formele, în care ne lăfăim de atâta timp.

Ţara cere desfiinţarea sinecurilor de orice fel, ca să putem trăi prin noi înşine şi să nu mai cerşim străinătăţii să ne acopere risipele noastre.

Ţara vrea reforma impozitelor, pentru ca tot cetăţeanul să dea proporţional cu putrea lui, iar nu să fie jefuit de un sistem fiscal din care orice om cuminte nu ştie să se descurce decât pretându-se corupţiei agenţilor fiscali.»

Din câte se vede, în 3 iunie 1932, cu 83 de ani în urmă, directorul «Universului», un lider de opinie la vremea respectivă, formula, în numele ţării, câteva exigenţe majore faţă de noul Guvern PNŢ, condus de Al. Vaida-Voievod.

Fireşte că noul Guvern n-a satisfăcut nici una din aceste exigenţe.

Şi nu pentru c-a stat doar două luni, ca Guvern «de alegeri», ci pentru că nenorocirile semnalate de ziarist ţineau de esenţa societăţii româneşti şi nu de slăbiciunile unui Guvern.

Ca dovadă că şi azi după instalarea unui nou Guvern, Stelian Popescu, dacă ar trăi, şi-ar putea republica liniştit textul din 3 iunie 1932.“

Recitind textul în varianta de pe cristoiublog.ro, îmi dau seama acum că-i lipseşte ceva. M-am referit la perenitatea marilor slăbiciuni de esenţă ale României de ieri, de azi şi dintotdeauna. Comentariul lui Stelin Popescu e actual prin reliefarea acestor slăbiciuni. Da, dar el e actual şi prin reliefarea unei alte slăbiciuni: pretenţia fudulă a jurnalistului român de a vorbi în numele Ţării şi a-i lăsa astfel pe cititori să creadă că el ştie ce vrea Ţara. E o pretenţie care face ravagii şi în presa noastră, de azi. Jurnalişti, mai tineri sau mai bătrâni, după vârsta la care au intrat în presă, se întrec în a vorbi în numele Ţării, al Românilor, al Adevărului, al Trecutului, al Viitoruluil al Cinstei şi al multor altor Entităţi.

În numele acestor Mărimi – deşi nimeni nu le-a dat mandat în acest sens – ei zbiară, râd în hohote, aplaudă, înjură, blesteamă, îşi smulg părul din cap, se smiorcăie şi-şi suflă nasul cu zgomot.

Stelian Popescu din acest text, ca din mai toate textele sale, nu e un chirurg al realităţii, un despicător al pojghiţei pentru a vedea ce-i înăuntru, ci un tribun, un orator şi, prin asta, un demagog.

De dibuit pretenţia absurdă din primele rânduri ale textului: „Am contribuit prin acţiunea noastră, şi ne felicităm de aceasta, să dărâmăm guvernul care s-a dus“. Ca şi cea din ultimele rânduri: „Cine se va înfige să ia puterea fără să ţie seamă de aceste deziderate, comite o greşeală şi nu-l îndemnăm să o facă. Ne va găsi obstacol în calea lui şi-l vom combate, cum am combătut şi guvernul Iorga, fiindcă Ţara nu mai poate răbda, nici incapacitatea, nici perversitatea, nici jaful pe spinarea ei“.

Stelian Popescu pretinde a fi contribuit la dărâmarea Guvernului Iorga-Argetoianu şi ameninţă cu o contribuţie asemănătoare şi-n privinţa noului Guvern, condus de Al. Vaida-Voievod. Nu ştiu dacă el şi „Universul“ vor fi contribuit la dărâmarea Guvernului. Ştiu însă că, dincolo de o laudă de sine niţel penibilă, Stelian Popescu mărturiseşte o gravă neînţelegere: nu, presa nu contribuie la dărâmarea Guvernului, a partidelor, a politicienilor. Presa contribuie doar la dezvăluirea Adevărului. Şi doar Adevărul poate dărâma edificii politice. E o lege de care ar trebui să ţină cont şi mulţi ziarişti de azi.