Premiile Oscar 2015, favoritul meu: American Sniper

Chris Kyle ne este prezentat fără a ni se spune că este eroul epocii noastre. Învăţăm treptat asta. Nu este vorba numai de un tânăr care învaţă să omoare, ci despre un bărbat care ajunge să fie o legendă. Această atitudine masculină este recomandarea mea pentru premiile Oscar 2015.

Clint Eastwood a făcut anul acesta un film neobişnuit şi în acelaşi timp foarte bun. La fel de neobişnuit, filmul este recunoscut de academie (nominalizări premiile Oscar 2015) şi un mare succes popular (peste 100 millioane dolari în primele patru zile în cinema). Nu cred că este o capodoperă--ceva din temperamentul conservator al regizorului mi se pare că îl previne de la a face ceva măreţ când este necesar. Dar este cel mai bun film de război făcut în America de multă vreme--mai bun decât Saving Private Ryan al lui Spielberg şi We were soldiers al lui Randall Wallace. Nu ştiu care este ultimul mare film de război american--dar American sniper este superior tuturor filmelor ciudate ale anilor '70-'80 despre nebunia războiului--Deerhunter, Apocalypse now, Full metal jacket, Platoon, &c.

Eastwood face prea multe filme şi nu le dă atenţia necesară pentru ocupaţia lui, dar are un talent pe care îl pune la muncă fără opiniile şi obiceiurile ciudate ale artiştilor moderni. Poate pentru că este actor, poate pentru că a văzut stilişti remarcabili precum Sergio Leone muncind, Eastwood pare să înţeleagă că tot ce contează într-un film este suprafaţa. Nu pare să înţeleagă însă că adâncimea este numai o iluzie a suprafeţei. Are un interes mare pentru aparenţe şi este capabil să îţi arate legătura dintre opiniile noastre despre lume şi cum ne apare lumea în mod spontan, dar cumva nu reuşeşte să ne dea răspunsurile necesare atunci când vine vorba de lucrurile importante--de ce avem un fel de imagine a eroului în minte? De ce ne dorim să nu fim laşi?

Filmul este construit în trei mişcări suprapuse, care devin evidente în mod treptat, fără pretenţii de subtilitate. Întâi, filmul ni-l arată pe Chris Kyle înainte de a a omorî nişte străini şi apoi ne întoarce în timp la copilăria în care a învăţat să omoare şi la cum a ajuns în armată din cauza terorismului. Cine ştie politică va recunoaşte lumea pe care o descrie Eastwood fără nici un efort şi fără nici o emfază--în anii '90, totul era relaxat şi eram toţi aproape inocenţi în ignoranţa cu care tratam lumea. Treptat şi apoi subit, haosul s-a întors şi am ajuns să ne întrebăm, dacă nu să învăţăm ce preţ plătim pentru a instala şi apăra ordinea. Singurul fel evident de a răspunde acestei întrebări fără a aştepta să vedem rezultatele este să ne uităm la tipul de om care ucide pentru a salva vieţi, care judecă cine merită să trăiască şi cine nu, care face război de dragul păcii. 

Apoi, filmul ne arată lupta dintre Kyle şi un puşcas inamic, care are o abilitate similară. Lupta dintre puşcaşi nu este o noutate în film. Dar este o ocazie bună de a reflecta asupra a ceea ce vedem. Filmul întotdeauna are probleme cu prezentarea diferenţei dintre fiinţă şi putere. Aceşti puşcaşi sunt o putere, pentru că omoară, dar nu sunt fiinţe, pentru că sunt invizibili. Aici, Eastwood dă greş. Are dreptate să nu pună în centru lupta dintre cele două puteri--acela este drumul către tragedie, ca în Coriolan. Dar nu are dreptate să nu ne arate cât de serioasă este problema.

Soldaţii americani nu numai că îl numesc pe Kyle legenda chiar când îl au în faţă, în carne şi oase, dar se mişcă şi acţionează cu disciplina şi puterea armatei americane pentru că au credinţă--oamenii aceştia cred că el îi protejează. În acelaşi timp, vorbim de soldaţi americani care cred în Dumnezeu şi cred că luptă pentru o cauză dreaptă. Cât de greu este să facem legătura dintre bărbăţie ca virtute politică defensivă şi providenţă ca minimă condiţie a civilizaţiei? Filmul ne arată rece toţi oamenii omorâţi. Asta este o atitudine masculină şi excesiv de politică: Nimeni nu îşi permite să plângă morţii, ci toţi soldaţii execută proceduri exersate în continuu, de parcă ar fi roboţi. Problema aici este că le răpeşte soldaţilor credinţa, care nu mai este reprezentată cinematic, ci apare numai când soldaţii şi veteranii continuă să se uite la Kyle şi să vorbească cu el ca şi cum ar aştepta o revelaţie.

În fine, filmul ne arată problema psihologică a războiului. Kyle se transformă treptat în justiţia divină de care soldaţii au nevoie şi îşi pierde nevasta şi familia. Cum se poate întoarce înapoi la o lume în care ai grijă de copii şi trăieşti o viaţă în care, la drept vorbind, eşti condus de nevasta ta? Eastwood are câteva momente de măiestrie aici, mai mult în termeni de scenariu decât de fotografie, dar tot filmul are calitatea asta, imaginile nu stau în calea poveştii, ci o servesc, ceea ce este absolut necesar într-un film de război, unde frica şi coşmarurile mereu ameninţă să copleşească ochiul sigur al regizorului. Eastwood arată aici un adevăr neplăcut şi oarecum înfricoşător--o dată ce bărbaţii trec dincolo de limitele legilor, o dată ce îşi riscă vieţile şi încep să acţioneze de parcă ar avea puteri divine, nu se pot întoarce complet la viaţa de pace. Trebuie să trăiască între ei pentru a avea aproape pe cineva care ştie cum arată iadul. Trebuie să se ajute reciproc.

Eastwood, asemenea psihiatrului din scenele finale, foloseşte puterea filmului de a reprezenta perspectiva bărbatului nu numai pentru a ne arăta eroi fără a ne înfricoşa, dar pentru a ne arăta cum ne putem purta cu aceşti eroi fără aroganţă şi fără a ne preface că le suntem superiori. Poate că refuzul lui Eastwood de a filma apoteoza lui Kyle este un fel de a arăta limitele politice în care ne uităm la film--câtă vreme recunoaştem oameni şi oraşe în film, avem o responsabilitate politică de care nu putem scăpa. În acest fel, Eastwood se arată mult superior artiştilor moderni care nu par să înţeleagă că pe ecran vedem nu numai corpuri în mişcare, ci oameni care trăiesc într-o lume politică--o calitate esenţial masculină, într-un mod relativ tăcut şi profesionist, este necesară apărării civilizaţiei, şi în faţa, şi în spatele camerei. Când Eastwood spune adevărul despre Kyle, face ce poate ca artist pentru a servi civilizaţia.