„Poziţia Mamei”

Două femei adulte stau de vorbă: una dintre ele, vădit tulburată, se confesează despre modul inimaginabil în care a ajuns să fie tratată de fiul ei. Violenţa limbajului este dublată de violenţa fizică, nefericita mamă poartă pe antebraţ urmele felului în care a fost bruscată.

O explicaţie posibilă (fireşte, nu acceptabilă) a ultimei crize ar ţine de diferendul de opinie între mamă şi fiu legat de prietena acestuia, de felul în care tânărul ar fi intrat în totalitate sub controlul ei.

Sărbătorirea zilei de naştere a mamei ne dă trei informaţii preţioase: fiul nu găseşte de cuviinţă să participe la eveniment; apartamentul familiei este somptuos şi vorbeşte de la sine despre standingul ridicat al locatarilor; lista invitaţilor este spectaculos asezonată cu VIP-uri de primă mărime, din rândul cărora oamenii politici nu pot lipsi.

Fiul provoacă un grav accident de maşină: omoară un copil într-o comună prin care trecea ca un bolid, cu circa 140 km/oră. Înainte ca mama şi buna ei amică să se suie în maşină şi să plece spre locul accidentului, reţeaua de prieteni este instantaneu activată, telefoanele încep să sune, se caută oamenii potriviţi să intervină cât mai repede. Dacă, la un prim contact, la secţia de Poliţie din localitate, în tonul şi comportamentul celor doi oameni în uniformă nu se întrevede geană de disponibilitate pentru eventuale abateri de la Regulament şi Lege, cea de a doua întâlnire între mama „făptaşului“ şi cei doi „incoruptibili“, în aceeaşi secţie de Poliţie, elimină orice temere şi orice îndoială că dosarul va fi lucrat cum trebuie şi, ca de obicei, vinovat va fi scos mortul. Au trecut doar 45 de minute de la începutul proiecţiei, şarada este dezlegată, suspansul nu mai apasă greu asupra niciunuia dintre spectatori: pilele şi corupţia funcţionează la parametri performanţi în România.

Ăsta ar fi filmul dacă Poziţia copilului şi-ar fi propus să descifreze până la capăt condiţiile în care s-a produs teribilul accident şi în care „poziţia copilului“, a victimei, ar fi putut fi un subiect controversat în ancheta care se declanşează. Eroare, ambiţiile autorilor filmului sunt altele. Titlul este la derută, „copilul“ care ni se propune ca temă de reflecţie nu este victima de 14 ani, ci făptaşul, tânărul aflat în conflict cu toată lumea: cu o mamă care pare să-l sufoce complet, mânată de o dragoste excesivă şi necontrolată; cu un tată care-l dezgustă prin vocaţia de „cârpă“ pe care o probează cotidian; cu o iubită pe care o supune permanent calvarului unei neîncrederi morbide, comportament care şi duce la compromiterea definitivă a relaţiei. Toţi sunt vinovaţi! În afara lui; un bărbat care nu este în stare să facă un pas singur, care este dependent vital până şi în momente cruciale (vezi accidentul) de intervenţia salvatoare a celor din jur, care huleşte fără să ştie să mulţumească, care jigneşte fără să fie în stare să rostească cuvântul „iertare“.

Şi totuşi, nici cel de al doilea palier nu este suficient de consistent şi de convingător ca să evidenţieze sensul major unitar filmului. Cu voia sau fără voia scenariştilor – Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer, mai inspiraţi sau mai irelevanţi (secvenţa cu „martorul Laurenţiu“, independent de prestaţia fără cusur a lui Vlad Ivanov, nu-şi are rostul decât, eventual, ca un citat din Mungiu) -, personajul care se impune ca stâlp de rezistenţă al întregii naraţiuni şi în jurul căruia se coagulează toate celelalte întâmplări este cel al mamei: „Doamna Cornelia“, în interpretarea splendidă a Luminiţei Gheorghiu. Ăsta e şi motivul pentru care majoritatea comentariilor se focalizează asupra ei, asupra „profilului psihologic“ al unei mame care, vezi Doamne, îşi sufocă progenitura, împiedicându-i o evoluţie liberă, sănătoasă.

Este sau nu este „Doamna Cornelia“ o mamă-iederă? Are vreun motiv să pledeze „vinovat“ pentru starea de moluscă în care se prezintă cei doi „bărbaţi“ din viaţa ei: soţ şi fiu? Ghilimelele în care i-am pus pe cei doi oferă implicit şi răspunsul pe care-l dau la întrebarea care se pune. Cred că toate demersurile pe care le întreprinde, cu determinare, cu francheţe şi cu tăria de a-şi privi în ochi interlocutorii, nu au decât un singur beneficiar: familia ei. Nu există gest, replică sau secvenţă în care femeia acţionează în propriu-i interes. De ce o face ea şi nu-i lasă pe cei doi să se descurce singuri? De ce nu lasă viaţa să curgă în voia ei şi să le dea lecţiile năucitoare, bulversante pe care, cu siguranţă, le merită? Da, asta e o întrebare. Dar nu cred că poţi, că e drept să acuzi un părinte care, în ultima clipă, trage de pe şine un fiu (indiferent de vârsta lui) peste care, în momentul următor, s-ar prăvăli năpasta.

Şi de aici discuţia nu mai poate avea decât un singur subiect: Luminiţa Gheorghiu! Sigur, pentru spectatorii de teatru şi de film, performanţele actoriceşti ale Luminiţei Gheorghiu sunt o constantă pe care au aplaudat-o la fiecare apariţie a artistei. Tocmai de asta cred că ce reuşeşte în filmul lui Netzer este un lucru care merită reţinut şi comentat cu multă atenţie. Personajul este construit cu o minuţie, cu o atenţie la fiecare mişcare, la fiecare privire, la fiecare ton cum nu ţi-e dat să vezi decât în galeria marilor actriţe ale lumii. Nicio pauză de respiraţie, niciun moment de absenţă. Nimic nu este decuplat de la o tensiune care creşte natural şi din faţa căreia nu te poţi sustrage. „Poziţia copilului“ devine, tot mai subtil, dar tot mai puternic, „Poziţia mamei“. A mamei care, aşa cum l-a purtat în pântec, îl poartă acum în suflet şi în inimă pe cel pe care, din iubire, trebuie să-l crească, să-l ocrotească. Cu orice preţ. Nu cred că sunt elogii care i se pot aduce Luminiţei Gheorghiu dincolo de care cineva ar îndrăzni să spună: „prea mult“. Evidenţiez meritul lui Netzer, care a avut ochiul şi inteligenţa artistică să vadă sub masca personajelor de „starea a III-a“, în care artista a tot fost distribuită până acum, bulgărele de aur care poate şi merită pus să strălucească. Rezultatul depăşeşte orice aşteptare şi creaţia Luminiţei Gheorghiu mi se pare un triumf al talentului, al dăruirii şi al sacrificiului pentru lucruri pe care mintea noastră nu le prea cuprinde.

O distribuţie de mâna întâi probează ştiinţa regizorului de a lucra cu actorul. Numele lui Ilinca Goia, Cerasela Iosifescu, Nataşa Raab, Adrian Titieni, Florin Zamfirescu, Mimi Brănescu trebuie reţinute cu preţuire şi mulţumirile cuvenite. Pe „copilul“ Bogdan Dumitrache îl revăd după rolul din filmul Din dragoste, cu cele mai bune intenţii, al lui Adrian Sitaru şi încerc un sentiment de temere legat de o cale prea lesne uzitată în creionarea personajului „nevrotic“: o atenţie sporită în a evita repetiţia ar fi binevenită.

Nu pot să nu observ cu satisfacţie afluenţa publicului în sălile în care rulează filmul şi eternul ton encomiastic în care se întrec comentatorii, ori de câte ori „străinătatea“ ne pune pe creştet o coroniţă de lauri. O întrebare fals naivă: care ar fi fost impactul general al filmului dacă nu ar fi venit cu ursuleţul de aur în mână? Nu ştiu cum s-ar putea încerca experimentul, dar cred că ar merita făcut...