Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitați, Valentin Albeșteanu și Miruna Ionescu

Bucureștiul de altădată nu e doar pentru nostalgici, e și pentru timpul prezent. Când tace din aglomerația lui, se aud conștiințele de demult, cele care făceau din București micul Paris, metropola interbelică a culturii. „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?” nu era doar o invitație la dragoste, era un apel la viața împreună, într-o capitală în care, după Primul Război Mondial, se întrevedea speranța: apetitul pentru muzică revine, pentru suflete care se ascultă, pentru inimi care dansează. La microfonul Avangardei, într-un episod special, cântă Taraful de Oraș, cu vocea actriței Miruna Ionescu și vioara maestrului Valentin Albeșteanu. Doi prieteni din lumea artei care au pornit un proiect despre acel București pe care îl știm din poveștile „lumii bune”: cultura interbelică pe portativ, binecuvântările Mariei Tănase, muzica nu de petrecere, ci spectaculoasă și spectaculară, care inspiră mai târziu și societatea teatrului de revistă. Aflați de ce Taraful de Oraș va porni într-o aventură, cea a Festivalului International de Muzică Interbelică, de ce București e locul cel mai potrivit să îl găzduiască și cum anume vocea Mirunei și vioara lui Valentin transformă cultura nostalgicilor ultimului secol într-un brand de țară, într-un dialog pe care autorii proiectului „Poveste despre Bucureștiul de odinioară” îl au cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Și, vorba cântecului, „habar n-ai tu” câte povești de demult răsună în noul episod al podcastului Avangarda, plecând de la partiturile interbelice care au dus Bucureștiul pe Calea Victoriei. 

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

Povești despre Bucureștiul de odinioară. Valentin Albeșteanu despre proiectul început cu Miruna Ionescu: „Mie mi s-a părut că fizionomia ei, dar și felul ei de a fi se potrivesc foarte bine cu acea perioadă”

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Era să zic bună seara, pentru că am ascultat la începutul acestui episod o melodie foarte frumoasă, Hai să îți arăt Bucureștiul noaptea, interpretată de actrița Miruna Ionescu, invitata mea de astăzi, împreună cu violonistul Valentin Albeșteanu. Vă mulțumesc amândurora că ați acceptat invitația mea.

Miruna Ionescu: Noi vă mulțumim pentru invitație! Bună ziua, așadar, celor care urmăresc. Suntem onorați să fim în această zi alături de dvs. și să vorbim despre acea perioadă extraordinară a muzicii dintre cele două războaie.

Valentin Albeșteanu: Îți mulțumesc, Ionuț, pentru invitație. Este o mare onoare pentru mine să pot veni la podcastul tău, un podcast în care ai invitate atât de multe personalități și din lumea muzicală, și din lumea culturală. E o onoare și îți mulțumesc pentru invitație.

I.V.: Noi ne știm de multă vreme. Te-am ascultat cântând de foarte multe ori, în diverse ocazii, în diverse ipostaze. Vorbim un pic despre acest proiect. Ultimul, dar nu cel din urmă, pe care îl aveți și l-ați făcut împreună, Miruna și Valentin, „Poveste din Bucureștiul de odinioară”. Cine a avut ideea, cum a apărut ideea acestui proiect?

V.A.: Este o idee comună. Ne-am întâlnit așa, s-au aliniat astrele. Ne-am întâlnit noi, ne cunoșteam de mai mulți ani. Miruna a venit spre mine să îmi propună să cântăm împreună. Eu i-am spus da, îmi doream această colaborare cu ea. I-am spus că vreau să îi ofer spre audiție niște piese din perioada interbelică. Mie mi s-a părut că fizionomia ei, dar și felul ei de a fi se potrivesc foarte bine cu acea perioadă, acea perioadă frumoasă, de înflorire a muzicii și a culturii în general. I-am spus că vreau să asculte câteva melodii din perioada interbelică și dacă îi plac, să vină la o repetiție.

Actrița Miruna Ionescu: „Imediat, când am ascultat acele cântece, mi-am dat seama că sunt ca și ale mele”

I.V.: Tu mai cântai, tu împreună cu colegii tăi, ai mai abordat acest gen.

V.A.: Da, da, da! Eu împreună cu pianistul Valentin Cucu am cântat de când mă știu genul acesta de muzică, un cafe concert, cafe concertant, încă spre finalul anilor de liceu, începutul anilor de facultate, le spuneam colegilor mei că îmi doresc să cânt acest gen muzical și să îl readuc în atenția oamenilor. Acel gen cafe concert, din păcate, era într-o zonă de umbră. Lumea considera că acel gen muzical e un gen minor, că se cântă doar la restaurant. Eu am vrut să dovedesc oamenilor și să îmi dovedesc mie că pot aduce pe marile scene acest gen muzical. Se pare că am reușit.

M.I.: Imediat, când am ascultat acele cântece, mi-am dat seama că sunt ca și ale mele. M-am regăsit întru totul în ele, în versuri, în muzică, în starea pe care o transmit, pentru că în această muzică interbelică e vorba despre stare. Iar eu fiind de profesie actriță, am simțit imediat acel filon al sentimentelor omenești care se regăsesc atât de bine în fiecare zonă, în fiecare bucățică de cântec, compus de Vasilescu, Chirculescu, Romano, Gherase Dendrino, nu contează! Fiecare, în felul lui, a pus acolo o fărâmă din sufletul omului.

Bucureștiul Renașterii sau al durerii? Miruna Ionescu, despre cultura bucureșteană din perioada interbelică: „Bucureștiul – în perioada interbelică deja avea peste 50 de cinematografe, rulau 7 filme pe zi și sălile erau pline”

I.V.: De unde fascinația aceasta... într-adevăr, publicul e interesat de ce s-a întâmplat în interbelic, ceea ce ar fi o discuție foarte lungă, dar e adevărat că în plan cultural a fost un moment special. Anii ’20, anii ’30 au fost ani de bogăție culturală în toate zonele. De unde credeți că vine fascinația și interesul publicului pentru perioada interbelică?

M.I.: Perioada interbelică a cultivat partea frumoasă, și indiferent cât am vrea noi să părem de moderniști, de nonconformiști, întotdeauna frumosul din vechi atrage. Mai mult decât atât, cred că este vorba despre povești și modul în care știi să așterni acele povești. Dacă luăm și citim Tudor Arghezi, „Cu bastonul prin București”, ne dăm seama că avem de a face cu un oraș care încă se împotmolea. Prin noroaie, prin străzi neasfaltate, în care mahalalele nu erau chiar cele mai prietenoase locuri, și în centrul orașului se puteau vedea aspectele negative. Dar în același timp oamenii trecuseră printr-un război. Și oamenii simțeau nevoia să se bucure, să trăiască, să simtă fiecare clipă cu adevărat. Și-atunci a apărut această efervescență a bucuriei de a trăi și de a te exprima, fie prin muzică, fie prin literatură, fie prin cinema. Bucureștiul, în perioada interbelică, deja avea peste 50 de cinematografe, rulau 7 filme pe zi și sălile erau pline. La Alhambra, vorbim de trei spectacole pe zi! Matineu, prânz și seară! Și în cotidianul Rampa, din perioada interbelică, se precizează faptul că sălile erau pline. Așadar oamenii aveau nevoie de această cultură. Această cultură, care iată, și peste ani, atrage. Atrage pentru că a fost atât de bogată, că nu are cum să își piardă farmecul.

Valentin Albeșteanu, cu nostalgie pentru Bucureștiul interbelic: „În acea perioadă, tot ce se crea purta amprenta profesionalismului”

I.V.: E și o declarație de iubire pe care o aduceți orașului București. E un loc anume, vă place Bucureștiul, e un loc special sau este pur și simplu un act cultural cel pe care îl faceți?

V.A.: Bucureștiul, vorba cântecului, Bucureștiul meu iubit... eu sunt născut în București, am trăit și aici, trăiesc în continuare, și nu m-aș vedea trăind într-un alt oraș, așa, cu părțile lui, și mai puțin plăcute, cu aglomerație și cu nervi, dar Bucureștiul din sufletul meu este acesta, al luminii, al bucuriei, așa cum foarte bine a spus Miruna. Am doar o mică paranteză la ce a spus Miruna. În acea perioadă, tot ce se crea purta amprenta profesionalismului. Și compozitorii, și interpreții, și instrumentiștii, aveau studii superioare și abordau discursul muzical de la înălțimea înțelegerii acestui discurs muzical. Era totul făcut, cum spunem noi, ca la carte. Erau improvizațiile, dar și improvizațiile erau create cu bun gust. Tot ce se făcea, era cu bun gust. Revenind la zilele noastre, nu ai cum să nu apreciezi și să nu îți placă bunul gust și calitatea actului muzical. Eu îți vorbesc din punctul de vedere al muzicianului, al profesionistului. Observ în creațiile componistice ale acelor compozitori știința – chiar dacă ei compuneau muzică ușoară, ei compuneau după canoanele compozitorilor de muzică clasică. Adică aveau această școală.

Cum apăreau șlagărele interbelice? Actrița Miruna Ionescu: „La refren, toți clienții restaurantului cântau cu ei. Așa se răspândea cântecul pe vremea aceea.”

I.V.: Spuneați „Poveste din Bucureștiul de odinioară”. Credeți că lumea mai are nevoie de povești?

M.I.: În permanență avem nevoie de povești.

I.V.: De ce spuneți poveste? Pe ideea de poveste v-ați construit acest proiect.

M.I.: Pentru că sunt poveștile desprinse de acolo, din lumea compozitorilor, textierilor, sunt povești reale. Dar ele au devenit poveste odată cu trecerea timpului. Sunt narațiuni, pentru că noi asta facem. Pe parcursul spectacolului noi nu doar cântăm. Am extras aspecte. De exemplu, lansarea cântecului Suflet candriu de papugiu. După ce s-a lansat, și știm succesul pe care l-a avut, toți artiștii Teatrului Alhambra s-au dus la Hotelul Continental. Acolo, Silly Vasiliu, Vasile Vasilache și Ion Vasilescu, au repetat în seara aceea, de mai multe ori, cântecul care devenise un șlagăr al Bucureștiului, treptat. La refren, toți clienții restaurantului cântau cu ei. Așa se răspândea cântecul pe vremea aceea.

„La telefon”, din Bucureștiul interbelic. Piesele necunoscute ale modernității bucureștene, resuscitate de Valentin Albeșteanu și Miruna Ionescu: „Nu mai plânge, Baby!”

I.V.: Voi recompuneți vremea teatrului, a grădinilor de vară, a restaurantelor, a spațiilor culturale care erau în București. Revalorizând aceste melodii, putem face așa, pentru publicul de astăzi, care ar fi hiturile, care ar fi trei șlagăre care străbat timpul și ar fi cele mai cunoscute și apreciate de public, din acea perioadă?

V.A.: Sunt piesele acestea care se cântă frecvent, dar atenție, în acest concert al nostru, noi abordăm melodii care sunt mai puțin cunoscute.

I.V.: Și piese șlagăre!

V.A.: Dar și piese mai puțin cunoscute. Aceasta este noutatea și valoarea, spunem noi, acestui proiect, pentru că așa am mai auzit, „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara”, „Zaraza” și „Iubesc femeia”. Toată lumea le cântă!

I.V.: „Habar n-ai tu”.

V.A.: „Habar n-ai tu” e o piesă destul de greu de interpretat.

I.V.: Am văzut că o aveți în repertoriul vostru.

M.I.: Da, da!

V.A.: Dar avem și piese, melodii mai puțin cântate. „Nu mai plânge, Baby!” „Minciuna”!

M.I.: Sau „La telefon”, a lui Ion Vasilescu, pe care nu a mai cântat-o nimeni din momentul în care ea a fost înregistrată.

Genericul Teleenciclopediei, venit din Bucureștiul interbelic? Compoziția lui Nicolae Chirculescu

I.V.: Care sunt compozitorii voștri preferați din acea perioadă și care vi se par de succes și astăzi?

V.A.: Pentru mine, ca violonist, o să îi amintesc întâi pe cei mari, pe cei doi monștri sacri, Grigoraș Dinicu și Georges Boulanger. Dar îmi place foarte mult Nicolae Chirculescu. Nicolae Chirculescu, un compozitor cu totul și cu totul extraordinar, pe lângă muzica ușoară, are niște compoziții fabuloase, care merg spre muzica clasică. De exemplu, așa cum îl cunoaște marele public, genericul de la Teleenciclopedia.

Actrița Miruna Ionescu despre compozitorul Nicolae Chirculescu: „La vârsta de 3 ani deja cânta la pian!”

I.V.: El a făcut genericul de la Teleenciclopedia?

M.I.: Momentul muzical! Nicolae Chirculescu, da. Anul acesta s-au împlinit 120 de ani de la nașterea maestrului Nicolae Chirculescu, și l-am sărbătorit. Marieta Bratu Chirculescu încă trăiește, la Paris, soția maestrului Chirculescu a venit la București, și la sala ARCUB am făcut lansarea aceasta a albumului dublu compact disc, pe care Marieta l-a realizat, cu „muzici”, așa cum le numea George Sbârcea, de divertisment. Dar ele aveau acea înclinație către muzica clasică, pentru că maestrul Chirculescu și-a dorit să dovedească faptul că nu era doar un compozitor de muzică ușoară, ci dumnealui a compus încă de la vârsta de 16 ani, iubindu-și mama foarte mult, a compus mamei. Pentru prima dată, muzică clasică, muzică pentru pian, era un pianist desăvârșit! La vârsta de 3 ani deja cânta la pian. De altfel, a terminat studiile muzicale la Viena, în același timp cu Dreptul, pentru că tatăl nu îi dădea voie să cânte. Considera că această pasiune a lui e pentru lăutari, și tu trebuie să faci avocatura, și atât. Și atunci, doar cu știrea mamei, a absolvit și Conservatorul la Viena. Și iată că aria lui de manifestare artistică s-a extins către această muzică de divertisment, s-o numim așa cum îi spunea muzicologul George Sbârcea.

Prejudecăți despre muzica interbelică interpretată de Taraful de Oraș. Valentin Albeșteanu: „Prejudecățile vin, din păcate, din partea oamenilor la care nu te-ai fi așteptat. Oameni care vin din zona aceasta muzicală.”

I.V.: Ai spus, folosind această sintagmă a lui George Sbârcea, muzică de divertisment, sau șlagăr. Cum am categoriza, dacă am încadra tipul de muzică pe care îl promovați voi în acest proiect, unde s-ar încadra el? Ai vorbit mai devreme de cafe concert și o să vorbim și despre prejudecăți, vă întreb de acum, care sunt prejudecățile, atunci când v-ați apropiat de muzica din interbelic? Care sunt prejudecățile legate de tipul acesta de muzică, din perioada interbelică?

V.A.: Prejudecățile vin, din păcate, din partea oamenilor la care nu te-ai fi așteptat. Oameni care vin din zona aceasta muzicală. Eu am avut marele noroc să întâlnesc în viața mea un monstru sacru, pot spune, al muzicii, pe maestrul Dan Grigore. Și maestrul Dan Grigore spunea așa: nu există muzică bună, sau muzică proastă. Există muzică clasică de calitate și mai puțin reușită. Există muzică din acest gen de cafe concert, deci nu contează genul, contează să fie bine compusă și interpretată, apropo de prejudecăți. Da, mi s-a spus mai demult domnule, acesta e un gen care nu prea prinde pe marile scene, e un gen care se cântă doar în restaurant... noi, eu împreună cu Miruna și colegii noștri, am încercat, și cred eu că am reușit să arătăm lumii că acest gen, locul acestui gen muzical este pe marile scene, și în grădinile de vară, și în restaurante. Dar eu țin să îți reamintesc, și tu cu siguranță știi asta, este acel gen muzical și folclorul, sunt muzici care  pe noi, românii, ne-au reprezentat, să zicem muzici de reprezentare statală! La marile expoziții internaționale! Noi cu ce mergem? Mergem cu folclor, și vorbim și ne mândrim cu asta.

Valentin Albeșteanu, despre readucerea muzicii interbelice în voga timpului nostru: „Am avut în ultimii ani câteva pietre de încercare.”

I.V.: Maria Tănase!

V.A.: Maria Tănase, Grigoraș Dinicu, folclorul tradițional, care este un izvor inepuizabil, al nostru, al românilor! Și este bine să ne mândrim cu ce avem noi mai frumos și să îl prezentăm lumii! Am avut în ultimii ani câteva pietre de încercare. Am spus, prima dată, oară, acest gen muzical va prinde și în zona aceasta a tinerilor, că oamenii care au 25, 30 de ani, și spre marea noastră bucurie, am observat că în ultimul timp au început să fie atrași de proiectul nostru muzical, și nu doar de proiectul nostru muzical, ci de această muzică din perioada interbelică.

Poveste din Bucureștiul de odinioară, pe scena Festivalului George Enescu. Miruna Ionescu: „Îi surprindem. Nu știu la ce vin. Vin la un spectacol”

I.V.: Chiar voiam să vă întreb; sigur, e un proiect relativ recent, dar ați mers cu el chiar în cadrul Festivalului George Enescu! În marja Festivalului, în piața Festivalului, într-o seară, ați avut acolo un eveniment. Cum e reacția publicului? Puteți să faceți o evaluare după turneele pe care le-ați avut, după reprezentațiile pe care le-ați avut în aceste ultime săptămâni?

M.I.: Îi surprindem. Nu știu la ce vin. Vin la un spectacol. Vă dau, de exemplu, mesajul pe care l-am primit, pe Facebook, bineînțeles, de la una dintre spectatoarele concertului de la Enescu, „am trecut prin piață, am stat puțin, am ascultat și am rămas”. Cam asta este reacția oamenilor. Vin, nu știu la ce vin, ascultă și merg mai departe cu noi. De asta spunem că povestea are o forță de a aduna oamenii extraordinară. Pentru că nu vine din mine sau din van, ci vine dintr-un trecut frumos, așezat, dintr-un trecut al părinților noștri, al bunicilor noștri, care se află în ADN-ul nostru. Nu ai cum să îți pierzi ADN-ul. Tot ce s-a întâmplat de-a lungul timpului rămâne undeva în noi și se transmite mai departe. Și când începi să descoperi acel frumos, pur și simplu rămâi, rămâi cu el.

Actrița Miruna Ionescu: „Am înțeles că pentru performanță ai nevoie de sacrificii”

I.V.: Tu ai debutat, dacă nu greșesc, la o emisiune celebră a postului public de televiziune, la Tezaur folcloric.

M.I.: Da!

I.V.: Cum ți-a influențat asta cariera și evoluția artistică?

M.I.: M-a educat! Foarte mult, pentru că am înțeles că pentru performanță ai nevoie de sacrificii. Am înțeles că nu poți să obții nimic fără foarte multă muncă, dăruire. Talentul nu trebuie educat, talentul îl primim. Toți avem câte un talent. Dar el trebuie educat în direcția respectivă. Sigur, e o șansă, să ai mentori, să ai exemple, să ai părinți care să știe spre ce să te îndrume și să te susțină. M-a adus aproape de scenă, mi-a arătat mirajul, mi-a arătat și partea mai puțin frumoasă, și a fost alegerea mea, până la urmă, să merg mai departe.

Actrița Miruna Ionescu despre o lecție de viață: „nu întotdeauna ceea ce îți dorești se împlinește”

I.V.: Care e partea mai puțin frumoasă?

M.I.: Că nu întotdeauna ceea ce îți dorești se împlinește. Și atunci trebuie să înveți acceptarea. Și să înveți să treci peste acel moment de împlinire. Poate nu e în drumul tău, poate e altceva, poate trebuie un moment de muncă. Un moment de glorie nu înseamnă glorie pentru fiecare zi, e doar un moment, care e trecător, te poziționează undeva, dar de acolo mai sunt multe trepte de urcat.

De la cine a învățat actrița Miruna Ionescu sensul cuvintelor? Povestea unui mentor

I.V.: După aceea ai făcut altceva mai târziu, UNATC, și ești actriță. Ai fost la Teatrul Masca...

M.I.: La Teatrul Creangă...

I.V.: La Teatrul Creangă... vorbeai de nevoia de maestru și de mentor. Care este mentorul tău? E un om care ți-a influențat cariera în mod decisiv?

M.I.: Da, Sanda Manu.

I.V.: Doamna profesoară Sanda Manu. Din păcate, s-a prăpădit recent.

M.I.: Da, dar a fost omul care m-a învățat sensul cuvintelor. Și cred că așa cum spunea Maria Tănase într-un interviu acordat în 1960 Societății Române de Radiodifuziune, „am căutat întotdeauna să aduc pe scenă cântecele noastre românești. Le-am ascultat ritmul, le-am ascultat muzica, și am încercat să înțeleg sensul cuvintelor. Mai cu seamă, sensul cuvintelor!” Pentru că putem cânta foarte corect linia melodică, impecabil! Dar dacă sensul nu știm să îl transmitem, se pierde mesajul și nu rămâne nimic în urmă.

Valentin Albeșteanu, despre tatăl său, maestrul Ionel Albeșteanu: „El spunea că niciodată nu trebuie să fii mulțumit cu ce ai realizat, trebuie să tinzi mai departe. Eu spun că niciodată nu am avut nevoie de idoli, pentru că eu i-am avut acasă. Idolii mei, părinții mei! Idolii m-au educat, idolii mi-au dat să mănânc, idolii m-au certat”

I.V.: Vorbea Miruna despre părinții care îndrumă. Aici, Valentin, tu l-ai avut acasă pe maestrul Ionel Albeșteanu. Crezi că acolo unde este, e mulțumit de drumul tău, de ce ai făcut?

V.A.: Mi-aș dori! El spunea că niciodată nu trebuie să fii mulțumit cu ce ai realizat, trebuie să tinzi mai departe. Eu spun că niciodată nu am avut nevoie de idoli, pentru că eu i-am avut acasă. Idolii mei, părinții mei! Idolii m-au educat, idolii mi-au dat să mănânc, idolii m-au certat, dar dincolo de acești idoli ai mei, sunt profesorii. Eu am un adevărat cult pentru profesorii mei, maestrul Nicolae Bilciurescu și maestrul Nicolae Nistor mi-au fost mai mult decât profesori, mi-au fost, după dispariția tatălui meu, cei care au preluat educația mea pe mai departe, și educația mea ca om social. Este o mare bucurie și un mare noroc să poți întâlni astfel de oameni, astfel de profesori, care să îți fie mai mult decât profesori. Știi că uneori relația profesor-elev e limitată. E limitată doar la momentele de învățare și întâlnirile prilejuite de lecții, să spun, dar dincolo de asta, sunt adevărate lecții de viață pe care le-am primit de la profesorii mei, și pot spune că și asta este tot o poveste. Relația mea cu profesorii, cu părinții, și dacă îmi dai voie, voi reveni. Întrebai de ce ai spus poveste. Drumul meu și al Mirunei, drumul nostru, e o poveste, despre așteptare, sacrificiu, despre cum să spunem... imaginează-ți că această poveste a noastră a plecat dintr-un restaurant, și am ajuns cu ea pe scena celui mai mare festival de muzică clasică din Europa. Am ajuns la Festivalul George Enescu, unde am cântat în fața a doua mii de oameni, în piața festivalului! După ce am terminat, toată piața era în picioare și ne aplauda! Asta este o poveste! O poveste! Am plecat de la o înregistrare pe care ne-am dorit să o facem.

I.V.: O melodie!

V.A.: Da, și am zis: domnule...

De ce Taraful de Oraș e un proiect special? Valentin Albeșteanu: „Lumea observă, că nu facem asta doar ca un serviciu, mergem undeva și cântăm, luăm niște bani și la revedere; nu, pentru noi, asta este un mod de viață”

I.V.: Care era acea melodie?

V.A.: Erau mai multe melodii, erau și piesele interpretate de Miruna, și piesele interpretate de mine, și am spus să facem un material de promovare. Nu e o rușine că spunem chestiunea aceasta, nu ne ferim.

I.V.: Dacă nu îți faci tu PR, nu îți face nimeni, nu poți să aștepți să facă altcineva...

V.A.: Și am zis domnule, dacă tot facem înregistrarea asta, nu e bine să invităm și niște oameni în sală? Și din dorința noastră de a face ceva frumos, că asta nouă ne place, și probabil lumea observă, că nu facem asta doar ca un serviciu, mergem undeva și cântăm, luăm niște bani și la revedere; nu, pentru noi, asta este un mod de viață!

Lecția despre libertate a lui Ion Albeșteanu către fiul său

I.V.: Am vorbit de Ion Albeșteanu. E un festival în Slobozia, și e dedicat lui, autoritățile județene îl organizează în fiecare an. Și acesta e un lucru bun. Voiam să te întreb care e lucrul cel mai important pe care l-ai învățat de la tatăl tău, ce ți-a transmis în chip esențial și decisiv?

V.A.: Sunt foarte multe, dar dacă tot m-ai întrebat, să îți spun unul, am învățat că libertatea mea nu trebuie să o îngrădească pe a celui de lângă mine, și indiferent unde aș ajunge, cât de sus aș ajunge, nu trebuie să uit de unde am plecat. Acestea au fost primele sfaturi primite de la tatăl meu.

Miruna Ionescu, despre genul muzical al Tarafului de Oraș: „Oamenii îl confundau cu genul de petrecere, de chefuială! El nu e de petrecere, de chefuială! El este un gen care stă în picioare foarte bine și e un gen de spectacol, de teatru.”

I.V.: Vorbeam mai devreme de prejudecăți, l-am întrebat pe Valentin, și mi-a dat un răspuns; există prejudecăți din lumea muzicală. Despre un anumit tip de muzică, nu, pentru că doar un anumit tip de muzică este considerat ca fiind acceptat, muzica clasică, să zicem, și vorbim tot timpul de educație și de istorie, în același timp. Crezi că poate fi acceptată și prejudecata asta? Crezi că se poate schimba în timp?

M.I.: Sigur, consider că orice prejudecată poate fi schimbată în funcție de omul care poate schimba acel lucru. Atunci când determinarea ta și știi că acel lucru este de calitate, nu contează câți oameni îți spun nu. Noi am primit foarte multe „nu-uri” de-a lungul timpului. Sau acest proiect nu are nicio treabă cu arta, sau nu e corect ce faceți, nu e bine ce faceți. Așa, foarte bine! Atâta timp cât noi am crezut în el, și știam că nu poți să nu îl validezi pe Vasilescu, nu poți să nu îl validezi pe Chirculescu, Eli Roman, Gherase Dendrino, Efim Sclearov, Claude Romano, George Sbârcea, Nell Martini și mulți, mulți alții, că mi-ar lua mult timp să îi înșir pe toți, Georges Boulanger, Grigoraș Dinicu. Cum poți să spui că aceste lucruri nu sunt valoroase când ele reprezintă un patrimoniu material extraordinar pe care România îl are și îl pierde. Îl pierde! Dacă nu suntem atenți, ne pierdem valorile! Iar patrimoniul acesta intrase demult într-un con de umbră. Sigur, cum spunea Vali, era adus prin diferite modalități. Oamenii îl confundau cu genul de petrecere, de chefuială! El nu e de petrecere, de chefuială! El este un gen care stă în picioare foarte bine și e un gen de spectacol, de teatru. În perioada interbelică existau peste 5-6 teatre de variete, de revistă! Astăzi, din păcate, mai avem unul. Și atunci nu putem să spunem că aceste prejudecăți ne sunt obstacole. Încep și eu ca Mircea cel Bătrân: „Îmi cunosc și țara...”

Iubirea tratată cu umor și cântecele Mariei Tănase

I.V.: Mai vine lumea la teatru de revistă?

M.I.: Da, vine! Noi avem sold out de fiecare dată, chiar ne bucură acest lucru! Toți cei care pleacă de acolo pleacă încântați, scriindu-ne mesaje de mulțumire. Noi le mulțumim lor. Pe de o parte este meritul nostru pentru că am adus în față această muzică, dar eu consider de fiecare dată că este meritul lor că au creat-o.

I.V.: Care sunt temele favorite, predilecte, ale melodiilor pe care le interpretezi?

M.I.: Iubirea este în prim plan. Sigur că sunt și cântece care aduc într-un mod nu le-aș spune satiric, mai mult Maria Tănase folosea satira în cântecele ei, dar aș spune cu o doză de umor fin, aduc aspecte ale societății mai puțin plăcute, cum este minciuna, a lui Ionel Fernic, pe care de altfel a și scris-o într-un moment al său, în care supărat fiind că nu găsea niciun șlagăr, a zis: bine, scriu despre oamenii mincinoși, și a scris „Minciuna”, care a devenit un adevărat șlagăr. Dar iubirea se regăsește în aproape toate compozițiile, pentru că iubirea dă sens vieții.

Valentin Albeșteanu, despre o piesă neștiută a Mariei Tănase, și propusă de Miruna Ionescu pentru repertoriul Tarafului de Oraș: „O piesă pe care eu nu o ascultasem niciodată, o piesă cântată de Maria Tănase în anii ’50.”

I.V.: E ceva... voi scoateți din necunoscut și aduceți la lumină melodii mai puțin cunoscute, mai rare, mai puțin cântate în ultimul timp.... E ceva care te-a șocat, o revelație, să spunem?

V.A.: Da, acum câteva luni, Miruna mi-a trimis o înregistrare cu Maria Tănase, cântând „Bade-al meu, neichii, București”. Așa, cu timiditate: „dacă crezi cumva că s-ar potrivi într-unul dintre concertele noastre, pe viitor...” Și am ascultat dar nu am ascultat înregistrarea imediat. Am mai lăsat-o câteva zile și la un moment dat am regăsit-o în istoricul căutărilor. O piesă pe care eu nu o ascultasem niciodată, o piesă cântată de Maria Tănase în anii ’50.

M.I.: La împlinirea a 500 de ani de existență a Bucureștiului.

Revelațiile profesioniștilor. Valentin Albeșteanu: „Da, uite că se întâmplă, ni se întâmplă chiar și nouă, care suntem la curent cam cu toate piesele acelei perioade, să mai găsim și piese cântate foarte rar”

V.A.: Am avut o adevărată revelație. Am zis da, vom cânta piesa aceasta ca deschidere în toate concertele noastre. Deci o piesă absolut superbă, chiar te rog să asculți „Bade-al meu, neichii, București”, o piesă a Bucureștiului, o piesă despre București, despre cartiere, oameni, atmosfera acelui București. Da, uite că se întâmplă, ni se întâmplă chiar și nouă, care suntem la curent cam cu toate piesele acelei perioade, să mai găsim și piese cântate foarte rar sau o singură dată, această piesă se află în repertoriul nostru acum și o cântăm de fiecare dată la Teatrul Tănase, la toate spectacolele noastre.

„La telefon”, de la șlagăr la hit? Miruna Ionescu: „Toate conexiunile se realizau prin centrala telefonică. Erau foarte multe rateuri. Ca să prinzi un telefon trebuia așteptat și câte o oră și jumătate.”

M.I.: Da, și a mai fost „La telefon”.

V.A.: Da, și „La telefon”.

M.I.: Tot a lui Ioan Vasilescu, că amândouă sunt scrise de Ioan Vasilescu. Apare cutia de telefon și era problema cu centrala telefonică. Toate conexiunile se realizau prin centrala telefonică. Erau foarte multe rateuri. Ca să prinzi un telefon trebuia așteptat și câte o oră și jumătate. Apoi, noi am scris și un text satiric, despre acel moment, și l-am introdus în cântec, și a devenit o adevărată bijuterie, și eu am fost foarte fericită pentru că am mai reușit să mai scoatem un cântec din negura uitării.

Moștenirea Mariei Tănase: Doamna de aur a muzicii românești

I.V.: Pentru că ați pomenit-o pe Maria Tănase, e ea reprezentanta cea mai strălucită a acelei perioade, pe filonul acesta de folclor, transformat într-un fel de a gândi și un fel de viață?

V.A.: Este una dintre marile voci ale românilor. Ea nu a cântat folclor tradițional. A fost undeva la confluența dintre solist, actor și cum spunem noi acum, star.

I.V.: Un star absolut!

V.A.: Maria Tănase a fost un star al României și este în continuare.

I.V.: O biografie de star!

V.A.: Absolut.

I.V.: Internațională!

V.A.: E una dintre marile voci ale românilor.

M.I.: Dacă mă întrebați pe mine, eu o să vă spun direct, da.

I.V.: Crezi că are, melodiile ei, vocea ei, se aud în România așa cum ar trebui? Moștenirea ei e așa cum o merită?

V.A.: Da. În ultimii ani, da, s-au făcut cărți despre viața ei, s-au scris cărți, s-au reeditat foarte multe dintre înregistrările ei, și da, pentru Maria Tănase, ea e situată sus, acolo unde merită.

M.I.: Chiar Editura Radio, anul acesta, a reeditat un dublu compact disc al Mariei Tănase, cu 40 de melodii înregistrate în 1954-1960, melodii cântate în perioada interbelică, cu un booklet semnat de domnul Stejărel Olaru.

I.V.: Care a scris și o carte.

M.I.: Da, da, da, Maria Tănase, Omul, Legenda. Este foarte interesant acel album editat de editura Casa Radio în colecția Lada de Zestre.

V.A.: Continuă în fiecare an Festivalul Maria Tănase, la Craiova.

M.I.: Anul acesta am avut chiar recital în Festivalul Maria Tănase.

V.A.: Deci sunt dovezi de apreciere binemeritate pentru Maria Tănase, pentru omul, legenda, starul.

„Carul cu Bere” și „Calea Victoriei”, locurile favorite ale Tarafului de oraș

I.V.: Spuneți-mi un loc din București în care vă simțiți foarte bine când cântați. Și care are legătură cu versurile pe care le aduceți la lumină.

V.A.: Carul cu bere și Calea Victoriei.

M.I.: Comun răspunsul. Nu trebuie să ne întrebați separat.

I.V.: Vorbeați de patrimoniu imaterial, dar e și un patrimoniu material imens. Credeți că este pus în valoare Bucureștiul din perspectiva clădirilor, a construcțiilor care au apărut atunci, așa cum ar trebui?

V.A.: Noi trăim o perioadă în care sunt foarte, foarte multe nevoi. Eu aș fi egoist să spun că din punctul nostru de vedere, al artiștilor, nu sunt foarte multe probleme economice. Sunt probleme sociale. Nu sunt mulțumit eu, ca și artist, de viața muzicală, în viața culturală din București. Da, într-adevăr, sunt mari realizări, dar este Festivalul Enescu, sunt încă două trei festivaluri, dar pentru artiștii din pluton, cum să zic eu... pentru vârfuri, acolo...

Valoarea care i-a adus împreună pe Miruna Ionescu și Valentin Albeșteanu

I.V.: Și pentru public. La Festival e un anumit tip de public. Problema e ce se întâmplă între aceste momente care sunt de vârf și care sunt relevante. Festivalul Enescu sigur că e un moment de referință. Problema e ce se întâmplă la Teatru, la Filarmonică, la Operă sau în Instituțiile Culturale în fiecare săptămână. Cultura e o chestiune de zi cu zi, de săptămână de săptămână, nu este un eveniment o dată pe an sau la doi ani.

V.A.: Asta spuneam, să venim noi acum și să avem niște așteptări pe partea asta, am fi, cum să spunem, puțin naivi.

I.V.: În ce crezi cel mai tare ca artist? În ce crede cel mai puternic Valentin Albeșteanu?

V.A.: În profesionalism și în modul corect de a te raporta la cei din jurul tău.

I.V.: Pentru tine, Miruna?

M.I.: Profesionalismul este baza, corectitudinea față de mine și cei din jur, și tenacitate, stăruință, și poate că uneori trebuie să mergi doar înainte, să nu vezi stânga-dreapta, și să îți urmezi scopul.

I.V.: Avea Radu Cosașu o sintagmă: extremist de centru.

M.I.: Da!

Miza Tarafului de Oraș: Valentin Albeșteanu: „Suntem pretențioși cu cei din jurul nostru și cu cei foarte apropiați nouă”

I.V.: Cred că e momentul să pomenim și Taraful de Oraș, și pe Valentin Cucu, în primul rând, care e aici cu noi și vă ajută cu momentele artistice. Împreună vă știu și v-am ascultat de acum 20 de ani!

V.A.: Această poveste și drumul meu ar fi fost, nu poate, cu siguranță, mult mai greu de înfăptuit fără el. E ceasul, e cel care ne ține în spate, cu felul lui frumos de a fi ca om, ca muzician, cu îngăduința pe care o are uneori; cum să zicem, uneori eu sau Miruna suntem pretențioși cu cei din jurul nostru și cu cei foarte apropiați nouă, și el are această maturitate de a ne înțelege și a face împreună această poveste, că mereu ne amintim de poveste. Îl avem alături de noi și pe Daniel Mustățea, acordeonistul nostru și prietenul nostru drag, îl avem și pe contrabasistul Nicolae Petrea și împreună creăm această poveste din Bucureștiul de odinioară.

I.V.: De ce taraf de oraș?

V.A.: În primul rând componența lui: vioară, pian, acordeon, contrabas, este o componență puțin inedită. Nu e taraful de tip tradițional, cu țambal, cu cobză, cu braci, cu vioară, taraful cu care noi suntem obișnuiți. Am vrut să îi creez o identitate. Împreună cu Miruna ne-am gândit și am zis: „Taraful de Oraș”. Și sună și frumos așa...

I.V.: Paradoxal.

V.A.: E un brand.

Miruna Ionescu despre colaborarea cu Valentin Albeșteanu: „Valentin mi-a deschis un univers în care m-am deschis întru totul și în care mi-am făcut menire.”

I.V.: Miruna, e „Poveste din Bucureștiul de odinioară” cea mai importantă poveste a carierei tale artistice?

M.I.: Da! Întru totul. Valentin mi-a deschis un univers în care m-am deschis întru totul și în care mi-am făcut menire. Acum dacă o să o ridic la rang de religie, vom vedea.

Valentin Albeșteanu și Miruna Ionescu, organizatorii viitorului Festival Internațional de Muzică Interbelică: „Tu știi că în 1937 România a fost considerată țara cu cele mai frumoase tangouri din sud-estul Europei?”

I.V.: E devreme să vă întreb care este următorul proiect?

M.I.: Nu!

V.A.: Nu! Te rog să vorbești despre ideea noastră cu festivalul.

M.I.: Vrem să facem un festival internațional dedicat muzicii interbelice. Ca și noi avem corespondenți, cum s-ar spune, în majoritatea țărilor Europei. În primul rând, anul viitor, vrem să aducem reprezentanți din Berlin, Berlinul interbelic, unde Georges Boulanger a fascinat întreaga audiență. Să ajungem la Paris, știm foarte bine și de expoziția de la Paris, unde a participat Maria Tănase. Mai mult decât atât, Ion Vasilescu a fost tradus la Paris, ceea ce este fascinant! „Vrei să ne întâlnim sâmbătă seara” s-a cântat în patru limbi: la Paris, la Viena, la New York și la Berlin! Deci iată, așadar, cum muzica noastră interbelică s-a auzit dincolo de hotarele țării, lucru care s-a pierdut. Vorbeam cu maestrul Moculescu și îmi spune: „Tu știi că în 1937 România a fost considerată țara cu cele mai frumoase tangouri din sud-estul Europei?” Iată, așadar, de ce ne dorim acest interbelic, pentru că el a existat, această muzică în marile orașe ale lumii. Bineînțeles, New York, nu mai vorbim de ce efervescență culturală și ce amploare a luat jazzul în New Yorkul interbelic, dar Berlin, Anglia, Paris, ne dorim să aducem anul viitor în București, să creăm un tot. Și Festivalul Internațional de Muzică Interbelică să aducă și să unească țările sub o singură umbrelă, a muzicii interbelice.

V.A.: Și o altă idee a mea, poate la fel de importantă, este să atingem și latura pedagogică. Mi-aș dori ca în viitor să susținem o serie de concerte în școlile de muzică din România, să prezentăm copiilor acest proiect, pentru că nu se știe, poate prin cele câteva zeci de elevi vom găsi o viitoare Maria Tănase sau un viitor Grigoraș Dinicu, dar dacă nu le prezinți această muzică, această poveste, această lume, dacă nu îi ajuți să intre în această lume, nu ai cum să ajungi acolo. Acesta ar fi un proiect al nostru de suflet, pe latură pedagogică.

I.V.: Miruna, Valentin, vă mulțumesc mult pentru prezența la podcastul meu, și vă doresc succes pentru acest proiect și următoarele, și într-adevăr, să găsim o nouă Maria Tănase. În final, o nouă poveste din Bucureștiul de odinioară!