Pledoarie împotriva politicianului cu viziune

PNL îi reproşează noului ministru al Sănătăţii Nicolae Bănicioiu lipsa de "viziune despre ce anume ar trebui făcut în sistemul sanitar". Nevoia de politicieni cu viziune, din ce în ce mai des exprimată în spaţiul public, a devenit un clişeu. Nu e clar ce înseamnă viziunea, dar ea se impune ca atribut obligatoriu al politicianului român.

O revelaţie mistică, o cunoştere dincolo de cunoaştere, un plan miraculos şi deopotrivă salvator sau doar o lipsă de idei a celui care o pretinde de la politicieni?

În România există o mulţime de oameni cu viziuni precum Sapojnikov din Crângul de cimişir al lui Mihail Ancearov care inventase perpetuum mobile şi, pe lângă viziune, mai avea şi un cocoş. Primim la redacţii nenumărate scrisori care le expun, de la soluţia miraculoasă pentru creşterea economiei la proiectul de construire a  unei biciclete zburătoare în spaţiul cosmic. Viziunile care trec testul realităţii se numesc invenţii şi inovaţii şi se înscriu la oficiul cu aceeaşi denumire. Cele mai multe însă nu-l trec.

Şi primarul general Sorin Oprescu are o viziune asupra Bucureştiului care a trecut testul votului, de la autostrada suspendată la o reţea de poduri şi pasaje ce va distruge într-un final oraşul. Dar a avut o viziune, omul! Iar în domeniul sănătăţii, comisia prezidenţială pentru reformă propusese în decembrie 2011 o viziune care excludea trei sferturi din populaţia ţării de la serviciile de sănătate complexe. Din fericire, mulţi oameni au înţeles-o şi au ieşit în stradă să protesteze. În educaţie am avut tot atâtea viziuni câţi miniştri şi elevii tot Fefelaga studiază la clasă după ce au văzut cu o seară înainte, la cinematograful din cartier, Avatar.

Vizionarismul poate fi în politică chiar periculos, obsesional, ca un pat procustian.   Iar dacă vizionarul are şi putere, viziunea poate deveni totalitară. În ţările care caută în locul politicienilor cu viziune doar oameni oneşti o viziune trebuie obligatoriu însoţită de un studiu de impact şi testată, mai întâi, într-un proiect pilot. Înţeleg că a nu avea viziune este, în spaţiul public, aproape un păcat de moarte, dar eu găsesc că un ministru sau un primar fără viziune este un câştig pentru societate, respectiv comunitate, dacă e onest. Nu va încerca să-şi impună propria viziune asupra lucrurilor împotriva tuturor şi a realităţii, ci va căuta locul comun al tuturor viziunilor.

Rostul gestionarilor de oraşe şi sisteme nu este acela de a avea viziuni nocturrne sau diurne care să schimbe, să reformeze, să modernizeze etc, peste noapte. În urmă cu câţiva ani eram şi eu captivă clişeului "politician cu viziune". Cătălin Berescu, un arhitect specialist în locuire în condiţii de sărăcie, invitat la emisiunea Foc încrucişat de la TVR Info pe care o moderam împreună cu Mircea Marian mi-a atras atenţia că sunt într-o capcană. Primarul, ministrul etc. nu trebuie să fie un om cu viziune, ci gestionarul multitudinii de interese şi viziuni din societate, un mediator între acestea.

Sistemul de sănătate din România nu are nevoie de vizionari, ci de administratori cinstiţi care să găsească, împreună cu toţi actorii implicaţi, de la pacienţi şi medici până la furnizorii de medicamente şi ONG-uri  politicile publice adecvate României. Între un vizionar şi un negociator deschis către viziunile celorlalţi, îl prefer oricând pe ultimul.