Omul Păcii

Stângul lui Roberto Baggio a fost un instrument magic, cum doar gazonul de fotbal cunoaşte, a compus cu el simfonii pentru peluză şi suflet.

Astăzi, la Hiroshima, la „Peace Summit Award", se va întâmpla ceva semnificativ: fostul fotbalist italian Roberto Baggio va fi declarat „Omul Păcii". Vor fi acolo să aplaude şi să se încline şi Dalai Lama, şi Lech Walesa. Trebuie precizat că „World Peace Award" nu recompensează o oarecare mondenitate, o rutină prăfuită a celor care se joacă de-a salvarea planetei. Este o distincţie anuală hotărâtă de laureaţi ai Premiului Nobel pentru Pace.

Copleşită de kitsch-ul în care se drapează tot mai des corectitudinea politică, nici pacea mondială nu mai este ce a fost. Bântuie spectrul acesta al apocalipsei, o moleşeală ca de sfârşit de lume, o speranţă absurdă că Baba Vanga totuşi vede viitorul, că vine „al treilea", că ne vom duce naibii cu toţii şi că nu pierdem nimic.

Roberto Baggio este ambasador al Organizaţiei Mondiale pentru Alimentaţie şi Agricultură, a ajutat personal sinistraţii din Haiti, a sprijinit-o pe politiciana Aung San Suu Kyi, din Birmania. Şi de ce ar trebui să ne pese nouă de cei care nu au ce mânca, de cei care nu au unde dormi şi de Aung San Suu Kyi, veţi întreba şi nu voi şti să vă răspund decât cu altă întrebare - Când aţi ridicat ultima dată vocea şi fapta împotriva unei nedreptăţi?

Football diplomacy este deja materie de studiu în facultăţile de ştiinţe politice, dar nu despre asta e vorba aici. Aceasta este o istorie despre cădere şi despre puterea de a nu rămâne la pământ. Pentru că, în toate duminicile dinainte de această duminică formală, Roberto Baggio a fost un om curajos. A mers înainte şi de acolo de unde nu se mai poate merge decât înapoi. Există dramă mai cuprinzătoare pentru un fotbalist, alta decât să rateze un penalty decisiv în finala Campionatului Mondial? Nu există.

Revăd golurile lui Roberto Baggio din urmă cu douăzeci de ani, din nopţile magice. Părea atât de fragil, fragil chiar şi când gonea în cavalcadă nu până la Dumnezeu, ci până la liniştea perfectă a lui Buddha.

Îl ţin minte din America, cu coada fâlfâindu-i în urmă - o cometă care se va stinge de prea multă strălucire. Stângul lui Roberto Baggio, chiar şi aşa, ciopârţit de atâtea nenorociri, a fost un instrument magic, cum doar gazonul de fotbal cunoaşte, a compus cu el poezie şi muzică, simfonii pentru peluză şi suflet.

Nu îl pot uita în Franţa, învingându-şi demonii, ca un personaj de roman vechi, cum nu mai sunt. Şi, oricât aş încerca, nu îmi amintesc nicio gleznă atacată bezmetic în cariera acestui om care a rămas iubit şi de suporterii lui Juventus Torino, şi de cei ai lui AC Milan, şi de cei ai lui Inter Milano. Iar cine cunoaşte geografia fotbalului ştie că aceasta este o minune...

Şi iată că „Balonul de Aur" din 1993 va urca astăzi pe o scenă unde va spune că sunt lucruri mai importante pe pământ decât golul său cu Cehoslovacia, golul pentru care chiar merită să ai nepoţi, că sunt oameni care mor deşi ar trebui să trăiască, că există Birmania şi că, în general, binele mai merită o şansă.