O femeie coboară din tren

Îl aştept pe Alex. Trenul are întârziere opt minute. Rezonabil. Ştiu zona peronului la care va opri primul vagon de la locomotivă. Mă postez aici. Am învăţat cum să aştept un tren.

Dacă mă gândesc bine, Alex este primul bărbat pe care îl aştept. Sper că n-a agăţat vreo fată care să-l vrăjească şi să-l facă să coboare cu ea la Făurei sau la Urziceni...

Îmi amintesc: am aşteptat în gară numai femei. Ca în viaţa (sexuală) a unui bărbat şi eu am trecut prin iniţiere. Am aşteptat un tren în care eram sigur că nu se afla fata de care eram îndrăgostit. Dar speram. Trenul a sosit, călătorii au coborât şi eu am continuat să aştept pe peron. Următorul tren în care, fireşte, fata nu era. Apoi, am aşteptat un tren în care eram convins că se afla femeia pe care o aşteptam. Numai că, aveam să aflu mai târziu, femeia a coborât, m-a văzut şi, aşa cum ştiu femeile să se facă invizibile, m-a ocolit. Eu n-am zărit-o. Am aşteptat următorul tren. Cândva, am aşteptat o femeie cu flori în gară. Dar ea a coborât de mână cu un bărbat. Şi am înţeles că nu era acela trenul cu femeia mea.

Îmi amintesc bine: pe mine nu m-a aşteptat nimeni în gară. Pentru că n-am plecat nicăieri.

Peste mulţi ani, am început să aştept trenul înghiţindu-mi lacrimile. Am aşteptat o femeie despre care ştiam că va muri. Am îmbrăţişat-o, am condus-o la spital, a fost operată şi peste două săptămâni am dus-o la gară, am îmbrăţişat-o şi n-am mai văzut-o. Dar aşteptarea mea nu s-a încheiat atunci. A continuat ca un blockbuster, într-o serie cerută nu de public, ci de şedinţele de chimioterapie. Chimioterapia altei femei. Pe care am aşteptat-o de fiecare dată noaptea, la ultimul tren, grăbindu-mă să prindem ultimul metrou, pentru că a doua zi dimineaţa să ajungă la prima oră la şedinţa, blestemata şedinţă de chimoterapie de la spital. Nu mai pot să povestesc despre aşteptarea niciunui tren...

Măcar dacă Alex ar aprecia că îl aştept. Poate că aşteptarea mea o să-i poarte noroc. Lucrurile să iasă bine. Să reuşească la examen. Pentru că femeile pe care le-am aşteptat eu n-au avut noroc. Ori n-am avut eu noroc cu ele.

Îmi amintesc bine: pe mine nu m-a aşteptat nimeni în gară. Nici în Gara de Nord şi nici în vreo haltă. Asta pentru că n-am plecat nicăieri. Şi dacă n-am plecat, de ce să am pretenţia să fiu aşteptat? Cine m-ar aştepta în gară de vreme ce ar şti că eu nici n-am plecat? Să mă aştepte şi pe mine o femeie, dar ce rost mai are aşteptarea ei acum? E prea târziu. Şi nici eu nu sunt pregătit să cobor din tren. E un lucru fascinant să aştepţi un tren. Aşteptarea este o artă. Nevăzută. Cu răbdare, cu dorinţă, cu inima bătându-ţi în timpane, cu o fluturare de mână, cu un zâmbet, cu o îmbrăţişare, cu o sărutare... Mamă, cât de tare mi-aş dori să cobori acum din tren! Probabil că asta am căutat la toate femeile pe care le-am aşteptat să coboare din tren, să te regăsesc pe tine, îmbrăţişându-te, mamă!

Uite şi trenul lui Alex! E un tren în carne şi oase, nu un tren plin cu regrete, iluzii şi fantome. Să dea Domnul să fie în tren, să fie bine, să reuşească la examen!